Sunt articole care exemplifica ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este aici
I. Salvare individuala, salvare exceptionala
Trei sunt solutiile laice pe care Nicolae Steinhardt le propune in Testamentul sau politic pentru a iesi dintr-un univers concentrationar, a confrunta totalitarismul si a-i supravietui moral.
1. Mai intii, solutia mortii fictive - asumata ca moarte autentica: solutia Soljenitin. Dizidentul trebuie sa actioneze ca un om deja sfirsit; cind intra in sediul politiei politice, el isi constata decesul. Pentru un astfel de om, pentru un mort cu anticipatie, nu mai exista teama, tentatie, tradare ori regret. Un mort e senin si nesantajabil.
Solutia lui Soljenitin contextualizeaza, in ultima instanta, o formula stoica, modelind o disciplina de incasator. Rezistenta pugilistica a dizidentul "stoic" se naste din credinta ca instituirea raului in lume e aparenta si pasagera, ca dincolo de episoadele terorii exista o armonie esentiala, care, in cele din urma, triumfa. Binele se impune providential, iar contributia dizidentului la mersul Providentei este una activa prin pasivitate: el nu se va solidariza cu raul, nu-l va legitima, va astepta nepatat victoria bunului-simt.
Solutia Soljenitin implica o subtilitate de tip asiatic: capacitatea de a gindi viata in cheia mortii, de a te familiariza cu propria conditie iluzorie, precara, pliindu-te fara grimase pe conturul fatalitatii. Purtind parfumul stepelor, potrivita pentru palorile unui Stavroghin, solutia lui Soljenitin este, ca orice stoicism, o fermecatoare forma de schizofrenie.
2. A doua strategie propusa de Steinhardt: solutia lui Alexandru Zinoviev, a zurbagiului. Zurbagiul traieste in afara sistemului totalitar. E un nomad: nu are identitate civila, acte, obligatii, drepturi. Un vagabond in toata puterea cuvntului. Subzista fizic, dar si moral. E liber. Neintegrat in sistem, nu va trebui sa se plece in fata lui.
Solutia Zinoviev nu este decit o subvarianta a solutiei Soljenitin. Daca Soljenitin se declasa ontologic, proclamindu-se mort, zurbagiul se declaseaza social: sinucideri afine. Obsesia morala a zurbagiului este teama de a nu gira sistemul, de a nu fi resorbit de acesta, iar solutia lui este fuga. Secesiunea. Societatea cu un singur membru: el insusi. O forma de schizofrenie practica. Atit solutia Soljenitin, cit si solutia Zinoviev, traduc in limbaj laic optiunea lui Nicolae Steinhardt: recluziunea.
3. A treia solutie oferita de Steinhardt presupune o schimbare radicala de registru moral. Este solutia spiritelor practice si virile. In raport cu primele doua, ea pare, in mod flagrant, occidentala. Nu se retrage si nu se ascunde: lupta cu exuberanta! Cind pare surclasat de Hitler, Churchill striga entuziast: "Va fi razboi... Moartea ne pindeste pe toti. Iar eu simt ca intineresc cu douazeci de ani". Convocat la sediul KGB, Vladimir Bukovski nu isi constata decesul, nici nu se extrage precipitat din sistem: in schimb, nu doarme de nerabdare! Asteapta sa intre in tortionari "ca un tanc"; pretinde sa i se dea socoteala!
Solutia Churchill-Bukovski instituie razboiul civil personal, confruntarea deschisa, plenara. Grandoarea coplesitoare a acestei optiuni consta in caracterul sau disproportionat: un singur om infrunta un sistem urias, fiind intarit si confirmat tocmai de situatia sa disperata. Un Sisif pleznind de fericire, optimism, vitalitate. In mod evident, prezenta lui Churchill are aici doar un rol ilustrativ: Vladimir Bukovski e omul care, solitar, aiuritor, ia de guler raul secolului XX. Miza razboiului sau nu este victoria, ci exemplul personal. Bukovski nu poate invinge sistemul. El poate insa confirma, in mod salvator, persistenta binelui.
Sa ne pastram luciditatea: in termeni de realpolitik, insensibili la florilegii etice, Bukovski se confrunta cu un totalitarism sedentarizat, in pierdere de ritm fanatic. Totalitarismul integral - cel al anilor salbatici - ar fi strivit prompt "tancul" sau izolat, reducindu-l la istorie muta, aneantizindu-l. Ceea ce ne conduce la o idee descurajanta: nici una din solutiile de supravietuire morala propuse de Steinhardt nu ameninta in mod nemijlocit existenta universului concentrationar. Acesta poate persista confortabil intr-un spatiu autonom, paralel celor mai zguduitoare forme de rezistenta spirituala. Aceasta limita a testamentului politic a lui Nicolae Steinhardt are trei ratiuni esentiale.
a. Toate cele trei solutii urmaresc salvarea individuala. Chiar si atunci cind implica lupta deschisa, ele tintesc, inainte de toate, supravietuirea subiectului moral, nu victoria politica. Pe urmele soteriologiei crestine, Steinhardt nu ofera solutii pentru salvarea gupului, ci pentru mintuirea individului care, in totalitarism, este gindit in termeni kafkieni ce anuleaza fiinta transparenta, comunicarea, consonanta.
b. In al doilea rind, strategiile propuse de Steinhadt presupun un har abnorm al confruntarii si suferintei. O spune chiar el in Jurnalul fericirii: prea putini au stofa de martiri. In ultima instanta, vocatia martiriului, ca si vocatia mistica, e mai degraba inoculata exceptional decit deprinsa practic. Nerabdarea lui Vladimir Bukovski de a da iama ca un tanc printre tortionari nu este, asa cum crede Steinhardt, "accesibila orisicui", ci tine de o stare de gratie a fiintei calpe, cel mai adesea torturata de umori si spaime gospodaresti. In felul lor, solutiile lui Steinhardt nu sunt gindite pentru bacani, ci pentru stirpea oricum salvata a lui Giordano Bruno. Aceste solutii nu pot genera un model de actiune colectiva, de solidaritate politica.
c. In al treilea rind, Soljenitin, Zinoviev ori Churchill au capacitatea "gordiana" de a opera ample decupari maniheiste: "acesta este raul, acesta este binele". Totusi, care este raul? Sistemul? Corifeii sistemului? Sau toti cei care il compun si il confirma? Si daca sistemul actioneaza, conjunctural, just? Daca exista activisti "buni"? E o iluzie? Un accident? O nada? Toate aceste intrebari sunt comune nu doar constiintei timorate, ci si spiritului dilematic, incapabil sa indice malignitatea, sa-si defineasca adversarul si sa-l urmareasca cu linistea infernala a certitudinii.
In fapt, limita Testamentului lui Steinhardt e trasata chiar de intentiile autorului. El nu propune strategii de extirpare a raului, ci tehnici de iesire "dintr-o situatie limita, dintr-un univers concentrationar...din teama si panica, din orice cursa de soareci". Din acest motiv, Testamentul lui Steinhardt este perfect coerent in calitatea sa de testament moral. Dar nu, in nici un caz, in cea de testament politic.
II. Cum se prabusesc tiraniile?
Pentru Hanna Arendt, totalitarismul nu poate fi invins decit din exterior. Eficacitatea aparatului represiv, forta politiei politice, lipsa de scrupule a calailor, mecanismul perfectionat al propagandei izoleaza si distrug orice dizidenta interna. Scopul oricarui totalitarism cu articulatii trainice este fragmentarea grupului, reducerea cetatenilor la conditia de atomi limitati la gesturi prudente. In totalitarism nu se vorbeste: se ingaima, se pindesc erezii, se reproduc formule inofensive. Iminenta delatiunii e paralizanta. Riscul ca aproapele sa fie cu ei e suficient de mare incit sa faca imposibila coagularea unei dizidente. Din acest motiv, Hanna Arendt, inspirindu-se din modelul nazist, sustine ca numai loviturile care vin din afara pot pune in pericol existenta totalitarismelor. Oponentii nazismului au avut - impotriva intregului sistem! - o singura sansa: asasinarea lui Hitler. Esecul lor a condus la concluzia ca numai razboiul deschis cu un regim democratic poate ruina sofisticata masinarie totalitara - invinsa abia atunci cind e redusa la ruine.
Prabusirea comunismului a invalidat modelul Hannei Arendt: lagarul sovietic s-a surpat din interior. Ceea ce a facut posibila aceasta cadere a fost o schimbare de generatie pe care nazismul nu o cunoscuse. Mai persistent in timp, comunismul a putut trece de la psihoza plenara a stalinismului la nevroza dilematica a reformatorilor. Nu dizidenta a invins comunismul, ci infuzia activistilor tineri, care, in contrast cu predecesorii, aveau dubii, rezerve, scrupule. Portretul moral al noilor activisti este perfect ambiguu: ei nu incarneaza raul integral; pot fi sensibili si onesti; mostenesc beneficiile unei terori pe care isi permit s-o repudieze: nu au nevoie de masacre - frica a patruns deja in osatura societatii; singura lor preocupare este conservarea privilegiilor: nu incearca sa edifice omul nou, societatea perfecta; revolutiile culturale, represiunile, marile provocari ideologice ii deranjeaza; doar mimeaza sloganurile trecutului; au nevoie de liniste, cauta relaxarea muschilor totalitari; ambitiosi si comozi - dar totusi nu fanatici, nu posedati - au viciile oricarui politician occidental; de aceea, cu ei se poate trata. In fond, sunt niste mici liberali desfigurati, cocotati in virful unui sistem pe care n-au nici un interes sa-l reformeze profund. Urmaresc autoritatea nestingherita, nu instaurarea malefica a Ideii. In fata lor nu poti spune: "acesta e raul!", pentru ca raul din ei e imperfect: "rau" de mahala, "rau" provincial.
Chiar daca rezistenta morala le delegitimeaza, tiraniile se prabusesc abia atunci cind cei care le conduc se smulg din halucinatia ideologica, isi pierd credinta si devin, fara s-o stie, mici dizidenti intestini, motivati doar de confortul puterii. Daca acest confort le este asigurat, ei pot deveni promotorii celei mai deschise dintre societati. Pot proclama democratia, pazind-o cu nostalgica vigilenta.
III. Un exercitiu de imaginatie
Mihail Gorbaciov a fost un nomenclaturist de generatie secunda. Poate mai bun ca ceilalti. Spre deosebire de ei, si-a conservat o elementara candoare. Nu vom gasi la Gorbaciov nimic din rictusul stalinist. Idealist cu moderatie, el nu e dispus sa moara sau sa masacreze de dragul credintei sale. Incearca sa salveze situatia - nu reuseste - se retrage. Istoria, care are adesea vocatia simplificarii, il va consemna ca pe omul providential care, dincolo de vointa sa, a distrus din interior un regim incapabil sa suporte retusuri de substanta.
Gorbaciov a fost, sub raport etic, o fiinta ambigena, cenusie - o fiinta de granita. Sa ne imaginam insa, din ratiuni de laborator, un Gorbaciov grandios, care stie ce face, care abordeaza comunismul cu un sigur gind: sa-l distruga. Acest Gorbaciov virtual uraste atit de mult sistemul incit, paradoxal, nu poate ramine in afara lui. Cind ura depaseste limita suportabilului, nu la salvare te gindesti, ci la anihilarea adversarului. Nu poti asigura insa aceasta anihilare din afara, in calitate de dizident, intr-o robinsonada in maniera Bukovski. Vei patrunde deci in interior, pregatind implozia! Vei deveni unul de-al lor, raminind, pina la capat, unul de-al tau. Vei fi cel mai ciudat schizoid - marele inamic privat al persoanei tale publice. O data intrat in joc, nu ai dreptul la marturisire; nu poti face complice cu ochiul - "stai linistit, doar ma prefac". Pentru a triumfa, trebuie sa fii cel mai zelos dintre ei: scopul nu poate fi implinit decit din virful ierarhiei. Pentru a distruge sistemul trebuie sa-l conduci: Dizidentul suprem si Tortionarul suprem - categorii reunite. O provocare bizara, la inaltimea careia se poate ridica doar un histrion desavirsit, un mare prefacut, plasat dincolo de bine si de rau, in atmosfera rarefiata a istoriei pure.
IV. Modelul Apostatului
A fost Iulian Apostatul acest farsor plenar? Povestea sa ambigua indreptateste chiar si o astfel de ipoteza. Imparatul Iulian (361-363) este educat in epoca triumfului crestin. Varul sau, Constantiu al II-lea, grabeste asfixia paginismului. Sub protectia sa, dupa trei secole de prigoana, crestinii, aflati in pragul triumfului final, se razbuna: tempelele si zeii vechii Elade se prabusesc. Preotii pagini supravietuiesc intr-o stare de cvasi-ilegalitate iar cultura clasica e supusa unei incruntate lecturi crestine. Pe de alta parte, crestinismul se afla intr-o criza de expansiune. Propulsat in dormitorul imparatului, el nu poate tine pasul cu propriul succes. In lipsa unei dogme ferme, ereziile sunt abundente, uneori grave. Preotii se dovedesc, adesea, oportunisti si precari.
Tinarul Iulian este un spirit rafinat, nostalgic, tumultuos. Educat de filosofi cu simpatii pagine, sensibil la gloria politica a trecutului, inclinat spre sofisticarile neoplatonice, crestinul Iulian este, in intimitate, un pagin convins. Raportul tensionat cu marele exponent al crestinismului, imparatul Constantiu, care il exileaza si nedreptateste, introduce in traiectoria sa o dimensiune resentimentara, care trece de la persoana la ideologie. Iulian cunoaste indeaproape crestinismul, insa integrindu-l intr-o larga cultura sincretica. Totusi, pare celor din jur un spirit crestin deplin, si cultiva aceasta imagine. In fapt, vrea sa reduca crestinismul la statutul de religie secundara, reinviind gloria culturala si politica a religiei traditionale. In anul 351 e initiat in theurgie si in practicile misterelor neoplatonice, insa pozeaza in continuare in crestin. Suspectata de unii, credinta lui e cercetata de un teolog redutabil, arianul Aetius: Iulian il convinge. Multiplicindu-si rugaciunile, prezent la liturghii, pomenindu-i pe Hristos in public si pe Zeus in intimitate, Iulian ii succede lui Constatiu pe tronul bizantin. Ajuns in virful unui aparat birocratic care tinde sa devina exclusiv crestin, el isi poate incepe revolutia de sus in jos, desi va avea doar doi ani la dispozitie. Treptat, elimina crestinii din invatamint, administratie si armata, ii obliga sa refaca templele si tolereaza violentele si masacrele pagine. In sfirsit, da un exemplu personal - coplesitor intr-un imperiu marcat de imaginea basileului: apostaziaza. Sigur de pozitia lui, poate repudia credinta fara de care nu ar fi ajuns la tron.
Iulian Apostatul e un exemplu imperfect: moare prea repede, iar reactiunea sa survine tirziu, intr-un moment in care paginismul isi epuizase oricum resursele. La scara marii istorii, Apostatul este un invins. Totusi, figura sa aproximeaza fidel portretul acelui mare histrion ajuns in fruntea unui sistem pe care-l doreste anihilat.
V. Strategia levantina
Unii stiu sa infrunte totalitarismul pe cale morala. Altii, prea grabiti ca sa astepte cresterea lenta a secolelor ori mersul Providentei, il confrunta politic. Prima din variantele acestei confruntari directe - strategia occidentala - este dedusa dintr-o etica limpede, univoca, sportiva: lupta deschisa. De unul unul singur, eu provoc sistemul, stiind ca voi fi strivit; facind-o, confirm, improspatez evidenta unor valori.
A doua cale - strategia levantina: urasc atit de mult sistemul incit voi lua calea lui, sabordindu-l din interior. In fond, nimic nou sub soare: in Levant, mistificarea a fost intotdeauna o solutie de supravietuire politica; probabil nu si morala. Strategia levantina se joaca intotdeauna la limita: riscul contaminarii lente, dar ireversibile, cu valorile impuse de rol e presant. Pe urma, un levantin nu stie niciodata cit e eroism si cit e instinct de supravetuire in mistificarea sa; cit actioneaza ura, cit valorile, cit subterana turpitudinilor. De aceea, farsorul levantin trebuie sa aiba nervi tari: nu-i loc de fandacsii, nici de mirari morale. Pentru a rimine pina la capat un pacalici eficient, ura trebuie sa-i asigure o sanatate morala de mitocan; altfel, seductiile de tot felul vor triumfa.
Un levantin este condamnat la singuratate si grotesc: el incarneaza valorile pe care le abhora in cel mai inalt grad. Nu poate pretinde recunostinta nimanui, caci mascarada sa este implauzibila. El va fi, pina la capat, tortionarul invins - ridicol precum Nero jelindu-si in stihuri incendiul. Poate ca solutia levantina este un caraghioslic in materie de istorie. Totusi, pentru ca totalitarismul insusi e un caraghioslic, ea intra in logica adversarului si ii confisca mecanismele.
Recomand strategia levantina dizidentilor de azi si de miine, precum si tuturor celor care pazesc democratia in logica drobului de sare.
inapoi la insemnarea sursa 438 Paranoia
>
accesind acest link ajungeti in pagina home a blog-ului
