Strainul care stia sapte limbi straine

Am mai spus dar repet sunt articole care imi plac foarte mult si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument copy&paste le fixez si la mine pe site. Consider ca este o onoare pentru mine sa le reproduc si pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA. Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa este la  .jurnalul.ro 

     Ca sa mergi la cârciuma si sa te simti bine e nevoie de o chemare, de un har. Unii, desi au acest har, desi simt chemare pentru palavrageala amicala de la bodega, tânjesc dupa ceva mai mult, ceva cu nume, cu pedigri, si fac simpozioane sau merg la simpozioane. Deosebirea dintre palavrageala relaxata de la un pahar si cea pretentioasa, de la un simpozion, e la tema. E deosebirea dintre orice si aproape nimic.
O data la câtiva ani, ma simt în eroare fata de câteva forme de socializare culturala, cum ar fi cenaclurile, simpozioanele si lansarile de carte, si fac act de prezenta. Ma duc doar o data sau de doua ori la câtiva ani, pentru ca e nevoie apoi de alti niste ani ca sa uit de ce nu-mi venea sa le frecventez si s-o iau de la capat, cu plictiseala si cu grija de a uita cât m-am plictisit.
Multe simpozioane au ca subiect comunicarea. De regula, vorbitorii se vaita ca oamenii nu mai comunica asa cum o faceau odinioara. Cusurul subiectului consta în faptul ca, odinioara, omenirea nu avea complexul lipsei de comunicare. Omenirea l-a dezvoltat o data cu perfectionarea mijloacelor de comunicare si, implicit, cu posibilitatea ca fiecare ins sa comunice oricând, cu oricine, la orice nivel.
Progresul tehnic îl pune pe cetateanul doritor sa comunice înaintea unui adevar foarte neplacut:
are cu ce, ar avea cu cine, dar n-are ce comunica. Dovada câta lume ni se adreseaza zilnic ca sa nu ne spuna nimic interesant. Or, comunicarea fara nimic interesant e un nonsens.
Oameni care sa aiba ce spune au fost dintotdeauna putini. Vorbitul în nestire nu e comunicare. În studentie, scriam într-un caiet propozitii, fraze si pasaje din autorii pe care-i citeam. Cele mai multe dintre însemnari au rezistat în memorie zeci de ani. Am trait conform cu adevarurile pe care acele propozitii, fraze si pasaje mi le-au comunicat. Partial, adevarurile tezaurizate devreme, în caietul de studentie, le-am regasit ulterior în conversatia cu persoane de toata starea, însa la nici una atât de bine, de exact si de expresiv formulate.
Daca e sa vorbim despre o drama a incomunicabilitatii, în societatea veacului al XXI-lea, despre imprecizie si lipsa de continut trebuie sa vorbim. Stimulat de înmultirea mijloacelor de comunicare, de posibilitatea de a se exprima când voieste si la o adica de a se adresa întregii tari, la radio sau la televizor, omul de azi îsi descopera neputintele, limitele, dotarea precara pentru o relatie cuprinzatoare cu lumea.
Vorbeste, razbuna prin vorbire o îndelungata neluare în seama, se descarca de niste frustrari, dar nu comunica, fiindca nu are nimic de spus spre a fi tinut minte. Putinta de a comunica interesant, util, cu înteles si simtire n-a sporit o data cu înmultirea oportunitatilor si perfectionarea cailor de comunicare. Tot despre un necaz de comunicare ar fi vorba, doar ca altul decât acela pe care-l vaita participantii la simpozioane.
E ca-n anecdota aceea cu doi ardeleni, tatal conservator si fiul mai deschis catre nou, care sunt întrebati de un turist din Vest în sapte limbi care e drumul spre Cluj si ei ridica din umeri, fiindca nu pricep un cuvânt din ce zice strainul. Iar la observatia fiului, cum ca e bine sa stie omul o limba straina, tatal raspunde: Pe dracu, bine! Uita-te la asta, ca stie sapte, si la ce i-a folosit?!