235 Nici unul

În 1990, la scurta vreme dupa caderea lui Ceausescu - spune vârstnicul gazetar Vasilescu , redactia unde lucram a angajat un adevarat comando de tineri. Acestia n-au facut un secret din faptul ca voiau sa ne alunge pe noi, cei care-i bagaseram în pâine, si chiar s-au pus pe treaba.

Nu m-a interesat cine sunt si cu ce argumente profesionale veneau în gazetarie. Pe atunci socoteam gresit ca tineretea în sine garanteaza caracterul. Curând am aflat ca acel comando era unul de amici, ca dumnealor aveau un trecut, într-un gen de clandestinitate literara, si ca ne dispretuiau în masa pe noi, îmbatrânitii în meserie. Din dispret, n-a iesit si n-o sa iasa niciodata nimic. N-a trecut mult timp, ca sa descopar ceea ce ar fi trebuit sa banuiesc si anume ca disidenta nu e si garantia unui talent. Ca frustrarea e si ea un soi de disidenta. Îi unea pe nou-veniti refuzul sistematic al editurilor si al revistelor literare. Nu toti cei respinsi de edituri si de publicatiile periodice erau niste genii care nu încapeau în comunism. Erau refuzati - cum se întâmpla în toata lu­mea, indiferent de regimul politic - pentru ca n-aveau har, nu stiau gramatica si n-aveau suport cultural. Seful grupului era un alcoolic cu o privire bovina, lenesa si nici ceilalti nu se omorau cu munca. Am preferat sa plec eu din redactie si sa-i las sa-si faca mendrele pâna când viata îi va fi trimis la locul care le era scris, la ghetoul ratatilor. Nici unul, dar absolut nici unul nu s-a afirmat nici în presa, nici în literatura, în nici o îndeletnicire artistica. Era valul de gunoi uman scos deasupra de viitura din decembrie '89.

Asa se întâmpla în toate epocile de buluceala istorica, mi-a spus un confrate care prinsese si nebunia de dupa razboi, fac galagie mare cei convinsi ca tara s-a dat peste cap pentru ei si o vreme reusesc sa fie luati în seama, pentru ca lumea veche se simte vinovata de trecut si manifesta un exces de generozitate. Numai ca frustratii nu-s lumea noua.

Tot atunci ieseau în fata în toate treburile sociale indivizi cu un verb foarte hotarât, care facea impresie. Pareau determinati pentru o conditie de fruntasi si de deschizatori de drumuri democra­tice în tot restul vietii, dar cum se iveau asa si dispareau. Problema nu era la ei, ci la noi, la românii care aveam nevoie de modele si îi vedeam cu aureola de apostoli ai schimbarii pe niste veleitari.

Îi uitasem atât pe neispravitii care inundasera redactia si reusisera sa strice tot ce, bâjbâind, e adevarat, încercam sa construim câtiva din generatiile de mijloc, cât si pe campionii paginii întâi din anii 1990-1992. Nimerindu-ma însa într-un depozit de colectii ale ziarelor de atunci, am rasfoit cu un nesat, de care nu ma mai credeam în stare, vreme de câteva ceasuri, un teanc masiv de cotidiene gândind ce interes major ar prezenta pentru cititorii de azi biografiile scurte, de persoane publice, ale vedetelor momentului. Tot atât de adevarat însa e ca am sfârsit cu cititul istovit, sleit complet de curiozitate. Ca si cum în cititul acela se gasea si antidotul: fuse sise duse! A trecut viitura, apele s-au limpezit si gunoiul s-a dus la fund pâna la alte ruperi de nori.