Trebuie sa recunosc ca primii ani din viata au fost foarte fericiti.
Locuiam la tara vara unde mama avea pamint. Vecinii erau formati din rudele
noastre care erau in aceiasi situatie. Prin natura lucrurilor majoritatea
rudelor "in putere" au renuntat sa mai faca copii pana se stabilizeaza
lucrurile. Asa se face ca eram un subiect de atractie pentru toti si-mi
cautau in coarne de cite ori puteau.
Cind ma pliciseam imi puneam miinile la ochi si spuneam:Nu mai este
baiatu'! Din acel moment toti incepeau sa ma caute se strigau intre ei si
eu rideam foarte fericit de disperarea lor. Intr-un tirziu luam miinele de
la ochi si atunci eram gasit! Rezistam "eroic" intrebarilor celor care
doreau sa afle unde m-am ascuns asa de bine.
Au trecut anii si probabil numai din cauza virstei imi dau seama ca
daca imi pun miinile la ochi nu mai dispar. Sunt socat insa cind vad pe
"sticla" oameni majori si vaccinati "lideri" facind afirmatii copilaresti
cu un ton foarte serios considerind normal sa fie si crezuti.
Ca atita ii duce pe ei "bibilica" nu este o problema fiind o problema
din nastere insa mai mult ma deranjeaza seriozitatea cu care sunt notate
toate ineptiile lor si apoi intoarse pe fata si pe dos de tot felul de
analisti ,stiristi si alti ...ologi cautind sa gaseasca explicatii acolo
unde de fapt nu sunt
24.02.2006
| 
