Dumitru Popescu-Colibaşi

a am antrenat …

     1972            Editura Stadion

Dedic această carte profesorului meu Virgil Rosală,

a cărui personalitate mi-a fost, fără să ştie,

un permanent ghid în activitatea profesională.

D. POPESCU-COLIBAŞI

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Concepţie

Confesiune

Imediat după ce mi-am luat bacalaureatul, “consiliul de familie” s-a întrunit pentru

a hotărî drumul pe care trebuia să-l urmez în viaţă. Dorinţa de a mă face profesor de

educaţie fizică a fost respinsă în unanimitate. Argumentul suprem era: “Din ce ai să

trăieşti?”

A fost meciul meu cel mai greu! Luptam unul contra zece. Până la urmă am

învins. I-am convins că nu există meserie mai bună sau mai rea. Există meseriaşi mai

buni sau mai slabi, şi asta în funcţie de dragostea cu care-şi îmbrătişează profesiunea,

de talentul pe care îl dovedesc în practicarea ei.

A trecut de atunci o viaţă de om şi nu-mi pare rău de drumul pe care mi l-am

ales. Pasiunea pentru sport m-a făcut să lucrez totdeauna cu plăcere, cu bucurie.

Sentimente pe care, cred, le-am transmis şi celor ce i-am instruit, în calitate de profesor

sau de antrenor.

Am avut adesea discuţii în cancelarie cu colegii de alte specialităţi. Sustineau că

la educaţie fizică e mai uşor să lucrezi, deoarece copiii vin cu plăcere. Faptul nu este

întru totul adevărat. Cunosc cazuri în care profesorii de educaţie fizică regretă că şi-au

ales această meserie. Regretă şi copiii cu care lucrează, manifestându-şi nemulţumirea

fie prin absentare de la ore, fie prin tot felul de năzbâtii, făcându-le profesorilor “zile

fripte”.

Când iţi stăpâneşti meseria, copiii îţi recunosc autoritatea şi manifestă încredere.

Astfel, reacţionează cum am mai spus. O situaţie similară au de înfruntat dresorii: pe cel

nesigur şi fricos caii îl târăsc, iar câinii îl muşcă …

Ca sportiv, apoi ca profesor sau antrenor, am aşteptat mereu cu aceeaşi

nerăbdare orele de curs sau de antrenament. În sală sau pe teren nu mai simţeam

oboseală, nici boala care uneori pândea să mă doboare. Veneam la sport ca la o

întâlnire de dragoste, mai devreme de ora fixată, de teamă să nu întârzii.

Sportul mi-a dat prilejul să mă cunosc, să cunosc şi să înţeleg oamenii, să vizitez

multe ţări, să iubesc natura. Din acestă dragoste pentru sport, din pasiunea mea pentru

meserie, din viaţa fericită pe care am trăit-o, aş vrea să las câteva gânduri, câteva

istorisiri ale unor fapte şi întâmplări care ar putea deveni imbolduri şi jaloane pentru

aceia care pornesc acum pe drumul pe care l-am parcurs eu însumi.

Îi asigur pe colegi ca “am avut din ce trăi”. Pasiunea profesiunii a fost hrana cea

mai preţioasă, care mi-a dat energie, tinereţe, mulţumire. Chiar dacă nu am avut mulţi

bani, am fost, în felul meu, foarte bogat …

 

Portretul antrenorului

 

Au trecut mai mult de douăzeci de ani de când mă ocup de pregătirea tineretului

pentru înalta performanţă. Până atunci, obiectivele urmărite se mărgineau numai la

“întărirea sănătăţii”. De atunci, stau ca ţărăncile din picturile lui Grigorescu, cu furnca-n

brâu, tocind caierul calităţilor tinerilor în firul subţire al performanţelor. Cum termin unul,

alt caier trece la rând şi reiau totul de la început. Cu timpul, mâna sa deprins să toarcă

cu răbdare un fir din ce în ce mai subţire şi mai trainic. Firul acesta al performanţelor

implică selecţie, metode, mijloace, condiţii materiale şi altele. Dar mai pretinde

pricepere şi îndemânare, ca împletitura să iasă bună, fără noduri, fără lipsuri, fără să se

rupă.

Mâna care toarce poartă denumirea când de antrenor, când de profesor, când de

maistru. Toate denumirile acestea se referă la omul care lucrează într-o meserie nouă,

antrenoratul. Este nouă pentru că nu sunt mai mult de 10-15 ani de când a căpătat o

formă oficială, legalizată. Fac parte din prima generaţie de pedagogi-tehnicieni care

urmăresc să îmbine calităţile fizice şi trăsăturile de caracter ale copilului cu mijloace

tehnice şi tactice cunoscute, pentru a scoate un performer, un om care să fie mai bun

decât semenii lui în proba respectivă şi să întărască performanţele celor dinaintea lui.

Marea problemă în acestă muncă o constituie “omul, fiinţa necunoscută” – cum îl

numeşte dr. Alexis Carrel în cartea lui. Complexitatea muncii de antrenor constă în

faptul că trebuie lucrat concomitent pe două direcţii, pe cele două componente

principale ale omului, fizicul şi psihicul. Încă nu ştim însă care dintre ele are ponderea

cea mai mare. Dacă pentru fizic avem aprecieri de măsură obiective, ca metrul,

kilogramul, molecula şi atomul, pentru psihic, în schimb, nu există nici un fel de măsură

concretă. Nu se poate aprecia momentan care este mai mare, mai tare, mai rezistent:

fizicul sau psihicul.

Au fost cazuri în care oamenii loviţi cu sapa în cap au supravieţuit; alţii,

spunându-li-se un cuvant de bine sau de rău, au sucombat. Să fie oare cuvântul mai

tare decât sapa? Poate. De multe ori un cuvânt necugetat aruncat unui sportiv înainte

de concurs a dereglat o muncă de luni de zile. Iar după aceea a urmat lungul şir al

investigaţiilor pentru a descoperi motivul insuccesului: în planificare, în metodele sau în

mijloacele întrebuinţate.

 

Dar ce este un antrenor?

 

Am cunoscut şi analizat fel de fel de antrenori, mai tineri sau mai cărunţi, cu mai

multă sau mai puţină carte, care au practicat sportul – unii realizând performanţe, alţii

pe apucate. Nu am aflat o legatură directă între aceste categorii şi rezultatele obţinute

ca antrenor, deoarece comportările au fost diferite. Ca şi sportivii, antrenorii buni au un

“ce” personal, la care se adaugă pasiunea, credinţa în meseria aleasă şi tactul

pedagogic. Am citit că se cerea antrenorilor să scoată “vârfuri” în funcţie de norma sau

jumatatea de normă pe care o aveau. Greşit mod de a vedea lucrurile. Este ca şi cum s-

ar cere profesorilor de română să scoată fiecare poeţi sau scriitori de renume, iar

profesorilor de desen să formeze pictori şi sculptori emeriţi pentru că primesc leafă.

Aşa cum spunea Caragiale, “dacă n-ai talent, toate, toate sunt … degeaba”.

Pentru a fi antrenor în adevăratul înteles al cuvantului este nevoie de talent. Un talent

special pentru a forma “vârfuri”, adică ceva cu totul deosebit între sportivi. Acestă

muncă nu poate fi calculată în norme sau jumatăţi de norme, aşa cum nu poate fi

socotită valoarea unui pictor în metrii pătraţi de pânză pictată ori a unui poet în număr

de versuri scrise.

Ca şi la scriitori, pictori sau actori, găsim şi la antrenori un “gen” propriu fiecăruia.

Am remarcat că acest “gen” al antrenorului se imprimă şi în comportarea sportivului

antrenat. Fără să ne dăm seama, pregătim sportivii după chipul şi asemănarea noastră.

Deci să nu ne supărăm pe ei când le remarcăm un defect. Defectul este poate al nostru

şi l-am sădit în ei fără măcar să bănuim că îl avem. Suntem ca acei părinţi care, fără să

se analizeze obiectiv, se întreabă cu candoare când copilul lor greşeşte: “Oare cu cine

o fi semănând?”

Important în munca antrenorului nu este cum a lucrat, pentru că nu poate fi fixată

o metodă standard, ci rezultatul obţinut: dacă sportivii pe care i-a instruit au atins sau nu

rezultatele scontate, dacă performanţele lor au valoare. Pentru a ilustra cele afirmate în

legatură cu diversitatea modului de a lucra, am să încerc să schiţez câteva figuri de

antrenori pe care i-am cunoscut mai bine sau am impresia că i-am cunoscut.

Să încep cu acela pe care l-am cunoscut în tinereţe ca sportiv şi l-am urmărit

apoi ca antrenor, Constantin Herold. În prima calitate, cred că este cel care a practicat,

la noi în ţară, cu calificativul foarte bine, cele mai multe sporturi. A trecut de la recordul

de declatlon la alteltism la portar de polo pe apă până la titlul de campion la …

badminton. În fotbal a fost prototipul centrului înaintaş de mare clasă, dar a preferat

voleiul şi baschetul. La rugbi, în linia a treia, a fost pentru scurtă vreme un Demian al

acelor timpuri. La scrimă, indiferent de armă, era greu să te apropii de el. Un singur

lucru i-a lipsit: nu-i plăcea “să se bată”. N-aş putea să precizez dacă se comporta aşa

din timiditate sau pentru că se simţea în stare să obţină victoria şi fără nota de duritate.

Ca antrenor, s-a axat pe baschet. Jucătorii, echipele pregătite de el i-au ilustrat

calităţile prin corectitudinea jocului şi spectacolul creat. Cuplul de jucatori Andrei Folbert

– Mihai Nedef l-a întrupat pe teren prin talent, seriozitate şi longevitate sportivă.

Pe banca antrenorului, s-a luptat din greu să înţeleagă de ce greşesc unii dintre

jucătorii lui. Uneori era incapabil să admită că ceea ce el realizase cu mare uşurinţă

devenea greu de făcut pentru alţii mai putin talentaţi. Scump de vorbă, da sfaturi puţine,

concise, clare şi suficiente. A ştiut să-şi treacă talentul şi pasiunea pentru sport

“nepoţilor” pe care i-a crescut.

Căutând alt “gen”, m-am oprit la antrenorul Ioan Kurst-Ghermanescu, un om pe

care este foarte greu să-l fixezi măcar pentru o clipa în loc. Mereu îl găseşti între un

“abia a venit” şi e “pe plecate”. Dacă se asează totuşi câteva momente, îşi scoate

imediat din servietă un manuscris, un raport sau măcar carnetul cu numere de telefon,

ca sa mai rezolve ceva. Dotat cu o inteligenţă practică, glumă şi seriozitatea se succed

în vorba lui ca norii pe un cer de primavară. El reprezintă, cred, un caz rar, acela al

antrenorului care a avut curajul de a-şi susţine până la capăt convingerile, indiferent

cine era acela pe care îl înfrunta. Acestă îndrăzneală o regăsim şi la unii dintre jucătorii

pe care i-a pregătit, de pilda Cornel Oţelea, Gheorghe Gruia sau Olimpiu Nodea.

Înzestrat cu darul convingerii, îşi expune limpede ideile, ilustrându-le în mod

deosebit de expresiv. L- putea numi “antrenorul de la catedră”, care, asemenea unui

mare dirijor, poate conduce jocul în frac.

Alt portret. Rar mi-a fost dat să întâlnesc un om care să facă atâta risipă de

energie ca antrenorul de baschet Gheorghe Roşu. Pioner al baschetului feminin la noi

în ţară, el şi-a onorat profesiunea printr-o muncă neprecupeţită. Cred că deţine un

record unic, acela de a-şi aduce jucătoarele la antrenament în ziua de întâi ianuarie

dimineaţa! Nu-l sperie nici antrenarea concomitentă a trei echipe divizionare. În acelaşi

iureş a antrenat-o şi pe soţia sa, tot profesoară de educaţie fizică, zidindu-i viaţa –

asemenea Meşterului Manole – la temelia baschetului. Copilul şi l-au crescut prin sălile

de sport, obişnuindu-l să doarmă mai mult cu capul pe minge decât pe pernă.

Energia aceasta “atomică” a lui Gheorghe Roşu a topit toate rezistenţele întâlnite

în cale, angrenând şi pe unele jucătoare care îi urmează exemplul, pentru a atinge

marea performanţă. Când conduce echipa, indiferent de miza jocului, nu poate sta

liniştit. Fiecare acţiune de pe teren îi declanşează un potop de comentarii, de la care

arbitrii nu sunt nici ei excluşi. Gheorghe Roşu vrea cu atâta forţă, încât convinge pe

toată lumea.

Dar modul în care îşi desfăşoară antrenamentele profesorul Vlase Oprea

demonstrează că sportul de performanţă nu mai este un divertisment, o plăcere, în care

talentul şi calităţile fizice sunt suficiente. El a dovedit că pentru a urca pe podiumul

învingătorilor trebuie sa te supui unui regim de viaţă foarte sever, depunând eforturi

care ating uneori limitele fiziologice şi psihice ale omului. Cred că este primul antrenor

care a izbutit să-i facă pe jucători să îndrăgeasca jocul în apărare, putând fi comparat în

acest sens cu Helenio Herrera. Dintre jucătorii pe care i-a pregătit, “îi seamană” mai

mult Ivanescu şi Mircea Costache I. Alţii, mai talentaţi, au muncit mai puţin ca să ajungă

la marea performanţă.

În viaţa de toate zilele, Vlase Oprea este foarte retras. Aş spune chiar că fuge de

oameni şi mai ales de vorbărie. Dar dacă ai norocul să-l faci să-şi deschidă cât de cât

sufletul, descoperi comoara din care a poleit cu atâta strălucire “generaţia de aur” a

handbalului românesc.

opresc aici cu “portretele” mele, pentru că le consider concludente în ceea ce

priveşte varietatea tipurilor de antrenori. Sper, de asemenea, că cititorii vor desprinde şi

ideea că metodele de muncă nu pot şi nu trebuie să fie aceleaşi. Uniformizarea muncii

ar îngrădi concepţiile, imaginaţia, spiritul creator, elementele de mare importanţă şi în

munca noastră de antrenori. Spun asta pentru că aproape toţi antrenorii au aceeaşi

pregătire, au învăţat după aceleaşi manuale şi au urmat aceleaşi cursuri şi totuşi unii au

reuşit să obţină rezultate superioare cu elementele pe care le-au pregătit, iar alţii nu.

Ca în toate meseriile, şi în activitatea antrenorilor apar, în linii mari, două

categorii de oameni: “funcţionarii” şi “artiştii”. Funcţionarul se mulţumeşte să execute

corect ceea ce i se cere, după şablon. Artistul creează, este într-o căutare necontenită a

noului, a deosebitului. Unii însă, chiar când se străduiesc să caute ceva nou, se zbat

degeaba, căutarea lor rămâne fără răspuns. Mai mult încă, cunoştinţele teoretice le

folosesc pentru o explicare aparent ştiinţifică a eşecurilor. Motivând de ce nu obţin sau

nu pot să obţină rezultate, dau alt sens realităţii.

Dacă am insistat asupra acestui din urmă aspect n-am făcut-o ca să-i jicnesc pe

aceia ce practică meseria fără strălucire. Intenţia mea este tocmai să-I ajut să

descopere motivul nereuşitei lor. Analizându-se mai cu atenţie, vor descoperi poate că

le lipseşte o pasiune sinceră, darul pedagogic, tactul necesar pentru a se face înţeleşi şi

mai ales iubiţi de sportivii pe care îi pregătesc.

Pentru ca un sportiv să lucreze cu pasiune, cu dăruire ani de zile, spre a atinge

marea performanţă, trebuie să creadă necondiţionat, la început, în antrenorul lui. La

rândul său, antrenorul îl face apoi să creadă în posibilităţile lui, în succesul final, trecând

peste momentele critice de pe parcurs. Dacă antrenorul nu poate să-i inspire sportivului

acestă încredere de la început sau dacă îl dezamăgeşte pe parcurs, sportivul se lasă de

sport sau de antrenor.

În concluzie, credinţa în valoarea sportului, pasiunea sau cum vreţi să o numiţi,

iată calitatea esenţială care face pe unii antrenori să izbutească în munca lor. Cred că

acesta e cheia sucesului. Acestă trăsătură de caracter – credinţa în munca lor –

caracteristică tuturor creatorilor de seamă, a dus la descoperirea marilor valori,

indiferent de domeniul în care au muncit.

Nu ştiu dacă am reusit surprind principalele trăsături caracteristice

adevaratului antrenor. Poate am spus prea puţin pentru a defini o meserie – şi un

meseriaş! care începe să-şi facă loc printre celelalate cu o experienţă mai

îndelungată. Aş mai vrea să subliniez însă importanţa profesiunii noastre în viaţa

socială, pentru că materialul de prelucrat sunt copiii şi tinerii. Răspunderea este cu atât

mai mare: mâinile noastre îi vor modela nu numai ca sportivi, ci şi ca oameni!

Pasiunea copiilor pentru joacă, pentru sport îi face să se îndrepte spre noi cu

mare încredere, cu tot sufletul. Să ţinem seama că o greşeală de instruire sau în

educarea celor cu care lucrăm poate să-I marcheze pentru tot restul vieţii. De aceea,

dorinţei lor de joacă, de mişcare, trebuie să i se răspundă cu toată seriozitatea. Acesta

cred că este cea mai mare dintre toate dificultăţile profesiunii noastre. Să fii tovaraş de

joacă şi în acelaşi timp părinte. Recunosc că este foarte greu, dar absolut necesar

pentru cel ce vrea sa fie antrenor.

 

Ceea ce ştim aparţine tuturor

 

Un coleg m-a acuzat odată că l-am plagiat. A recunoscut în antrenamentele mele

exerciţii “de-ale lui”, exerciţi pe care le luase dintr-o carte străină. Avea dreptate, nu l-

am contrazis.

Sunt de părere că ideile, odată lansate, aparţin tuturor. Ca şi circuitul apei între

nori şi mare; ea poate să facă să încolţească samânţa, să mişte roata unei mori sau

turbina hidrocentralei, să ducă plutaşul la vale, să potolească setea sau să curgă …pur

şi simplu. La fel şi cu ideile. Au şi trebuie să aibă circulaţia lor. Unii ştiu să le prindă, alţii

nici nu sesizează importanţa sau posibilitatea de a le aplica în activitatea lor.

Am remarcat că acei antrenori care nu fac un secret din ceea ce ştiu, primesc, la

rândul lor, din experienţa altora. Este un proces de osmoză pe care îl consider baza

evoluţiei generaţiilor şi indivizilor. Egoiştii creează un gol în jurul lor, sunt ocoliţi de

colegi şi rămân fără sevă, ca un pom fără rădăcini.

Personal, am simţit o plăcere deosebită când am fost consultat în diferite

probleme de meserie. În plus, explicând, mi-am cristalizat ideile în unele cazuri, iar în

altele m-am lămurit eu însumi de ce am lucrat într-un fel sau altul. Un vâstnic

împărtăşeşte din experienta lui, iar tânărul îl face să trăiască în viitor, îi reânoieşte

elanul, dorinţa de luptă, de creaţie. Frica de concurenţă? Nu, de asta nu trebuie să ne

temem, pentru că lupta stârneşte ambiţia, mobilizează, dorinţa revanşei “nu te lasă să

dormi”, la propriu şi la figurat. Dacă nu există concurenţă, trebuie provocată pentru a

putea să evoluezi. Doar dacă nu preferi liniştea mediocrităţii…

Dintre antrenorii cu care am colaborat mai mult, nu-l voi uita pe profesorul Victor

Chiţa. Când am stat prima oara de vorbă, l-am vazut deschizând un caiet în care avea

notate o serie de întrebări. Dorinţa lui de a realiza ceva în meseria aleasă, dorinţa care i

se putea citi lesne pe figură, m-a făcut să nu simt când a trecut noaptea…

Un alt coleg de breaslă, Artur Hoffman, mă intriga prin rezultatele obţinute cu

echipa, fiind prea bune faţă de posibilităţile jucătoarelor. Bănuiam un “ceva” pe care nu-l

ştiam. Când l-am cunoscut, mi-a dezvăluit marele secret: descoperise metoda de a

învăţa jucătoarele “să vadă” şi să gândească logic în joc, întrebuinţând mijloace din

cibernetică. Apoi m-a întrebat: “Nu credeţi că metoda mea ar putea fi socotită ca un

secret românesc?” I-am răspuns: “Ba da, dar poţi să o spui la toţi, ca nu o să creadă

nimeni. Prea eşti un necunoscut ca să atragi atenţia”.

Desigur, răspunsul meu a fost un duş rece. L-am ajutat totuşi să-şi păstreze

entuziasmul, să suporte ironiile şi lipsa de perspicacitate a unor colegi. Acum, după ani,

a devenit un apreciat cunoscător în aplicarea ciberneticii în sport.

Din păcate, mai suferim încă de un complex de inferioritate în privinţa

posibilităţilor noastre inovatoare, atât pe plan intern, cât şi în confruntările internaţionale.

Suferim de o modestie exagerată faţă de posibilităţile celor “din Capitală” sau din

străinătate. Chiar şi în faţa unor fapte evidente, ne stă pe buze acel “te-ai găsit tocmai

tu” sau “ai avut noroc, s-a întâmplat”.

Îmi aduc aminte că atunci când eram socotiţi campioni absoluţi în handbalul

mondial, deoarece deţineam titlurile mondiale la fete şi la băieţi, Cupa Campionilor etc.,

la un curs pentru antrenorii de handbal, Vlase Oprea a fost rugat să-i prezinte pe “cei

mai buni jucători din lume”. Mare le-a fost mirarea cursanţilor când vorbitorul a ales,

dintre toţi, pe Ivanescu, Redl, Hnat, socotiţi în străinătate ca fiind cei mai buni. “Nu aveţi

de unde să-i cunoaşteţi”, li s-a adresat el ironic antrenorilor noştrii. Acestă lipsă de

încredere în forţele noastre ne face să nu lucrăm cu suficient curaj, transmiţând şi

jucătorilor o stare de timiditate.

Iată două întâmplări care m-au făcut să-mi dau seama că, vorba românului,

“nimeni nu-i profet în ţara lui”. În ambele situaţii a trebuit să dau dovadă de multă

dârzenie pentru a învinge acestă mentalitate.

Eram într-un sat din Oltenia şi echipa şcolii generale se calificase în finala unei

cupe, finală care urma să se desfăşoare la Bucureşti. După ce se speriaseră că a

trebuit să jucăm la Craiova şi apoi la Timişoara, acum tot satul era în panică. “Ce să

căutăm noi la Bucureşti?”. Timorarea jucătoarelor, complexul de inferioritate,

înfrângerea erau pregătite psihic de acasă. Să nu ne mai mirăm, deci, când echipe care

joacă bine acasă sau în judeţ, în fazele superioare se comportă ca nişte începători.

Alt caz, la Buhuşi de data asta. Chemat să ajut la pregătirea unei echipe

divizionare, munca principală nu am depus-o la antrenamente. Greul a fost să conving

pe toată lumea, începând de la jucătoare şi până la conducere, că se poate face o

echipă bună numai cu elementele autohtone. Ca să ajungi din Buhuşi în echipa

naţională nu este o problemă numai de calităţi sau de tehnică, importantă este

schimbarea de optică asupra posibilităţilor tale şi înlocuirea unei doze de curaj. Dar

pentru ca jucătorul să-şi formeze acestă convingere, în primul rând trebuie să o aibă

antrenorul.

Sunt încredinţat că, în multe sporturi, rămânerea nostră în urmă pe plan mondial

sa datorează faptului că în permanenţă încercăm să ne adaptăm metodelor venite din

afară şi nu căutăm rezolvări proprii, în specificul calităţilor noastre.

Trebuie să luptăm deci cu mult curaj împotriva acestei mentalităţi, deoarece, aşa

cum spunea Henri Coandă cu privire la România, “nici o ţară, păstrând proporţiile, nu

dispune de atâta inteligenţă”.

Cercetarea şi observarea ştiinţifică, atentă, a procesului de instruire, precum şi

colaborarea deschisă cu ceilalţi colegi de specialitate sau chiar din alte domenii,

aceasta mi se pare a fi calea pentru obţinerea unor rezultate din ce în ce mai bune.

Cred că astfel de lucruri s-au mai spus şi s-au mai scris, dar eu le-am pus în practică.

Faptul că la varsta mea mai pot fi pentru colegi un antrenor cu ale cărui echipe au de

luptat, că sunt preocupat de pregătirea unor jucătoare de valoare, că experimentez

metode noi în acest sens, toate se explică prin genul de colaborare de care pomeneam

mai sus. Nu este greu, presupune doar o anumită optică. Am să mă explic.

Plecând odată de la Braşov, am călătorit în tren cu un coleg care era invitat de

federaţia sportului respectiv să participe la o consfătuire a antrenorilor. Discutând

despre importanţa evenimentului, mi-a mărturisit că socoteşte această confruntare o

pierdere de timp, neinteresantă, care pe deasupra îi “mănâncă” şi duminica.

La rândul meu, i-am mărturisit cu oarecare jenă că merg la Ploieşti, fără

“decontare”, să mă întâlnesc cu câţiva colegi de acolo, să petrecem o seară de

rturisiri profesionale. S-a uitat mirat la mine că pot face atâta drum şi cheltuială

pentru a “discuta sport”. Se întreba ce mai pot afla, ce mai pot învăţa, la vârsta şi cu

experienţa mea.

Îl cunoşteam de când s-a prezentat în oraş, ca proaspăt absolvent al institutului.

M-a surprins atunci când l-am auzit că “ştie atâta meserie, că poate da lecţii la toţi”. Cu

toate că de atunci au trecut mulţi ani, nu s-a evidenţiat cu nimic, din lipsă de “condiţii” şi

de “elemente” corespunzătoare ideilor lui.

Când m-am întors acasă, încântat de seara petrecută, m-am gândit la colegul de

mai sus şi la alţii asemănători. Mi-am dat seama că în profesiunea noastră de antrenori

lipseşte ceva, acel ceva care cred că i-a ajutat mult pe scriitori să se orienteze

profesional şi să progreseze: cenaclul. Sunt convins că literatura, pictura, muzica

datorează cenaclurilor, în mare măsură, progresul şi calitatea oprerelor apărute,

cenaclurilor unde au debutat şi s-au perfecţionat mulţi artişti. În meseria noastră lipseşte

acest mod de colaborare, care ar permite celor interesaţi să se verifice pe plan teoretic.

Debutanţi sau mai în vârstă, ei şi-ar face cunoscute preocupările metodice, tehnice sau

pedagogice, dacă mantia blazării nu le-a acoperit flacăra pasiunii. Şedinţele colegiilor

de antrenori sau ale cabinetelor metodice păcătuiesc printr-o ţinută mult prea rigidă,

oficială, impusă, care sperie şi intimidează prin faptul că se cer discutate lucruri

“deosebite”. În general, oamenii sunt modeşti şi consideră că ceea ce gândesc ei nu

este prea important. Ca atare, cu ocazia unor asemenea întruniri, tac sau le ocolesc.

Posibilitatea de a te întâlni după voinţă pentru a-ţi verifica modul de gândire sau

încercările te poate scuti de multe rătăciri şi muncă irosită. Apoi, în asemenea

confruntări asculţi şi părerile celorlalţi. În alte domenii sau specialităţi se găsesc idei

care se pot aplica şi la tine sau, dacă situaţiile sunt asemanătoare cu ale tale, ai o

dovadă că drumul pe care mergi nu este greşit.

Nu cred în posibilitatea de a lucra singur, izolat, nici dacă ai la dispoziţie toate

publicaţiile din lume. Este neapărat necesar să te racordezi la un circuit viu, cu impulsuri

din afară şi din tine, pentru a fi în permanenţă în directa legătură cu realitatea. Astfel

rişti să aluneci spre o sclerozare profesională. Pentru a te încadra în acest angrenaj

este suficient să nu crezi despre tine că “poţi da lecţii la toţi” şi să vrei cu tot dinadinsul

să faci ceva bun în meseria ta. Prieteni pentru această colaborare găseşti destui… chiar

dacă sunt la sute de kilometri.

Voi căuta, în paginile acestui volum, să prezint câteva păreri asupra unor

probleme în jurul cărora gravitează munca noastră de antrenori, bazându-mă pe

experienţa căpătată în anii petrecuţi în săli şi pe stadioane, printre sportivi, din lecturi

sau din discuţiile cu colegii. În legătură cu unele dintre aceste probleme voi insista mai

mult pentru că le-am socotit mai importante; pentru altele, însă, din experienţa mea, nu

am găsit ce să spun.

Cele ce urmează nu am pretenţia să fie interpretate ca literă de lege, pentru că în

munca antrenorului nu se pot scrie legi, iar progresul ştiinţei, metodelor, varietatea

mediului şi elementele cu care lucrăm ne obligă aproape de fiecare dată

întrebuinţăm alte mijloace.

Mai curând aş dori ca această carte să fie considerată un fel de jurnal de

călătorie, din care alţii, care vor face drumuri asemănătoare, să pornească totuşi cu

oarecare experienţă, să ştie de la început dacă pot merge cu pânzele sus sau cu

pioletul în mână. Poate vor avea nevoie de amândouă. Ca antrenor, trebuie să faci faţă

la foarte multe situaţii neprevăzute, în rezolvarea cărora experienţa înaintaşilor poate fi

un sfetnic bun şi la îndemână, dacă înţelegem să mergem împreună pe acest drum. De

aceea socotesc necesar, cum am spus, ca ceea ce ştim să aparţină tuturor.

 

Concepţie de pregătire

 

Este greu să apreciezi cu exactitate priceperea sau nepriceperea unui antrenor

în instruirea unei echipe, pentru ca rezultatele obţinute sunt determinate de valoarea

jucătorilor şi a adversarilor, de condiţiile de pregătire. Aşadar, interpretările făcute numai

prin prisma antrenor-rezultate pot fi greşite.

O echipă se poate afla pe primul loc fără ca pentru aceasta să aiba vreun merit,

jucătorii fiind “importanţi”; pe de alta parte, un antrenor a cărui echipă a ocupat un loc

mai modest se dovedeste a fi lucrat intens pentru a valorifica toate calităţile jucătorilor,

dispunând de condiţii materiale mai grele. De aceea, socotesc că este corect să

apreciem rezultatele obţinute judecându-le, în primul rând, prin prisma concepţiei de

pregătire a antrenorului. Recunosc că o asemenea analiză este mai greu de făcut,

deoarece presupune cunoaşterea temeinică a felului său de a gândi, a stilului de

muncă, precum şi a valorii iniţiale a sportivilor, a evoluţiei lor, a condiţiilor de lucru. Dar

numai astfel poate fi preţuită la justa valoare capacitatea unui antrenor.

Concepţia antrenorului rezultă din pregătirea profesională şi cultura generală pe

de o parte, iar pe de altă parte din orientarea asupra selectării metodelor şi mijloacelor

care trebuie să fie aplicate în funcţie de posibilităţile sportivilor respectivi. Un triunghi

format din concepţia proprie de pregătire, metodele aplicate şi ascendentul lui psihic

reprezintă cu adevarat capacitatea de muncă a unui antrenor.

Concepţia proprie de pregătire s-ar cristaliza prin metodele şi mijloacele de care

dispune antrenorul, în ordinea importanţei, şi eşalonarea lor în timp. Adică cum şi cu ce

trebuie să înceapă, ce este mai potrivit posibilităţilor sportivilor şi cum este necesar să

fie rezolvate toate acestea în timp. Ceva asemănător cu construirea unei clădiri, pe care

trebuie să o vezi clar în spaţiu: cât se va înălţa, cât se va întinde şi cum va arăta, pentru

a putea fixa locul fundaţiilor, materialele necesare etc.

Acestă viziune realistă în timp şi ca proporţii a evoluţiei jucătorilor şi echipei este

calitatea esenţială a antrenorului, garanţia succesului de mai târziu. Dacă imaginea nu

este limpede de la început, căutările ulterioare – chiar dacă vor duce la drumul

adevarat! – fac să se piardă timpul necesar pregătirii sportivului şi apoi este prea târziu

pentru a mai fi ridicat acolo unde trebuia.

Şi în organismul omului găsim această condiţie în dezvoltarea somatică, datorită

acesteia un muşchi se opreste din dezvoltare dacă ceilalţi, antagonişti, nu cresc la fel.

Şi procesul de învăţământ poate fi un exemplu: pregătirea temenică din ciclul elementar

garantează progresele din liceu, iar pregătirea din liceu asigură succesele din

învăţământul superior.

Insist asupra necesităţii clarviziunii antrenorului ca bază de pornire în munca de

instruire sportivă, deoarece am remarcat că la acest capitol se comit marile greşeli.

Pentru a exemplifica mai plastic această afirmaţie, voi încerca o apropiere cu un alt

domeniu – al medicinei. Prima greutate cu care are de luptat un medic este precizarea

diagnosticului; tratamentul – în afară de cazurile excepţionale – este apoi mai uşor de

stabilit. Desigur, există bolnavi şi bolnavi. Boala este aceeaşi, dar bolnavii

reacţionează fiecare în felul său, necesită tratamente diferite.

Revenind la profesiunea noastră, tot “diagnosticul” este important, apoi metodele

şi mijloacele. Fac această afirmaţie, deoarece adesea căutăm greşelile în metode sau

mijloace şi nu le găsim rezolvarea pentru că nu cunoaştem fondul.

Pornind de la concepţia de bază, am să încerc să analizez cum am lucrat cu

factorii mai importanţi ai antrenamentului: pregătirea fizică, tehnică, tactică şi

psihologică. Triunghiul despre care am vorbit, format din concepţia de pregătire a

antrenorului, alegerea metodelor şi ascendentul psihic va fi ghidul permanent.

Dar înainte de a analiza aceşti factori de bază trebuie să mai amintesc unul, pe

care îl socotesc hotărâtor. Este vorba de dragostea pentru sport şi pentru eventualele

beneficii materiale pe care le întrezăreşte elevul. Această pasiune în general pentru

sport sau pentru un anumit sport dă garanţia evoluţiei şi forţa perseverenţei. Deci, în

primul rând, să-l facem pe cel cu care lucrăm să iubească sportul, dacă el nu a fost

călăuzit spre noi de acest sentiment.

O precizare. Voi enumera aceşti factori de antrenament fără a mă gândi la o

ordine sau importanţă anumită, deoarece în procesul de antrenament ei se sprijină unul

pe altul şi se ajută reciproc, după nevoie, ca zalele unei şenile de tractor sau ca în

succesiunea cărămizilor cu mortalul dintr-un zid. Din acest motiv, şi atacarea lor

“frontal”, în procesul de antrenament, ne obligă să căutăm exerciţii complexe, în care să

fie antrenaţi cât mai mulţi factori deodată, cu anumită pondere pentru fiecare, impusă de

calităţile sportivilor sau de perioada în care lucrăm.

O altă precizare. Concepţia de pregătire a unor antrenori a suferit şi mai suferă şi

în prezent de influenţa modei, venită din alte ţări, încercându-se aplicarea unor metode,

şi mijloace fără a se mai analiza în ce măsură se potrivesc sau cum pot fi adaptate

eficient la specificul echipei. Se procedeaza ca şi cum, aflând că un aliment conţine un

număr foarte mare de calorii sau vitamine, am reduce hrana numai la consumarea lui,

în speranţa că imediat ne vom dezvolta mai repede şi mai bine. Dacă teoretic

raţionamentul este logic, în realitate s-a constatat că alimentaţia omului trebuie să fie

foarte complexă, gradul de complexitate fiind determinat de particularităţile individuale.

Apoi, anumite alimente nu mai pot fi asimilate de către toţi: unii nu le pot suporta din

cauza vreunei boli, iar alţii au pentru ele o idiosincrazie aparent inexplicabilă. Şi în

pregatirea sportivă a fost moda când baza o constituia numai unul din factorii

antrenamentului: pregatirea fizică, tehnică sau tactică, până s-a constatat ca efect, o

lipsă de progres în sportul respectiv. S-au aplicat, de asemenea, programele de

pregătire ale unor atleţi celebrii, fără să se ţină seama dacă există o asemănare

constituţională între respectivii.

Nu putem uita vremurile când schiorii coborau… neraşi şi cu pantalonii legaţi cu

sfoara sub genunchi, “gen Zeno Colo”, crezându-se că s-a găsit drumul cel mai sigur

spre o medalie olimpică.

Un alt exemplu de modă îl constituie metoda lucrului în “circuit”. Dacă nu lucrezi

în circuit, înseamnă că nu aplici metode noi, deci nu eşti în pas cu vremea. În primul

nd, circuitul nu este o noutate. Îmi amintesc că îl aplica, la liceul “Sf. Sava”, profesorul

N. Duţescu, acum mai bine de patruzeci de ani. Circuitul, ca formă organizatorică, este

un ajutor în lecţia de antrenament în cazul în care nu există materiale suficiente. Să nu

confundăm această metodă cu principiul repetării exerciţiului şi al variaţiei mijloacelor,

care este altceva. Sunt de părere că aplicarea acestui principiu are un efect mai mare

dacă se lucrează cu tot efectivul deodată. În felul acesta se poate controla mai bine

dozarea efortului, prin intensitate şi volum corectitudinea mişcării, iar succesiunea

mijloacelor poate fi aleasa în mod logic.

Personal, m-a interesat tot ceea ce am vazut, citit sau auzit în materie de sport.

Niciodata nu m-au oprit prejudecăţile, dar am căutat să scot miezul din formă şi să văd

dacă şi în ce măsură pot să aplic noutatea la sportivii mei. În felul acesta nu m-am

rătăcit niciodată în teorii şi nici în practică.

Îmi amintesc că am fost impresionat când am văzut sistemul de apărare danez

“4+2”. Am căutat să-l descifrez şi să-l înţeleg, studiind jocul echipei Danemarcei în

timpul Campionatelor mondiale feminine desfăşurate la noi în ţară.

După ce l-am experiementat cu succes la echipele mele, l-am aplicat şi la echipa

feminina de tineret a ţării, care a câştigat Criteriul Mondial al tineretului din Olanda.

După victoria noastră în jocul cu echipa daneză, într-o discuţie cu antrenorul ei, am fost

întrebaţi ce sistem de apărare aplicăm. Redau discuţia:

- Apararea daneză. Nu o recunoaşteţi după “4+2”-ul caracteristic?

- Ba da, la început, apoi nu ştiu ce se mai întâmplă.

- Este o licenţă românească a sistemului dumneavoastră, modificat conform

specificului nostru.

A râs cu toată suta lui de kilograme şi a încheiat:

- Aveti voi, românii, o inteligenţă practică şi o lipsă de prejudecăţi care vă ajută

să progresaţi foarte repede.

Remarca o găsesc justă şi subliniază cum trebuie procedat.

În pregătirea echipelor mele, aplicând teoria triunghiului amintim – concepţia de

pregătire, metodele şi ascendenţa psihică – am căutat să păstrez proporţiile conform

posibilităţilor şi să pun accentul numai pe ideile de fond, alegându-le şi desprinzându-le

dintre cele neesenţiale. Aplicarea lor în practică este ca sarea şi piperul la masă: le-am

folosit după trebuinţă.

 

Pregatirea fizică

 

Înainte de a trece în revistă factorii de antrenament, vreau să precizez că în

acest domeniu au aparut o serie de lucrări foarte bune, în care fiecare este tratat

separat şi în amănunt, atât tehnic, cât şi metodic. Socotesc deci inutil să repet lucruri

deja cunoscute, spunându-le cu alte vorbe sau ilustrându-le cu alte execiţii, mai ales că

noutăţi nu am descoperit. Dealtfel, am ajuns la convingerea că nu este aşa de important

ce exerciţiu foloseşti, ci cum îl foloseşti şi cum îl plasezi în ansamblul pregătirii.

Exerciţiul – prin corectitudine, intensitate şi durată – are efecte diferite, atât din punct de

vedere fiziologic, cât şi tehnic; plasarea exerciţiului respectiv în lecţia de antrenament

este condiţionată de scopul urmărit şi de gradul de pregătire al jucătorului. De aceea,

mă voi rezuma să arăt numai câteva constatări personale în aplicarea acestor factori în

marele labirint al pregătirii sportive.

Am să încep bineînţeles cu pregătirea fizică. Este logic, cred, deoarece fizicul

este direct legat de fiinţa noastră şi în afară de sport. Pentru că am început să fiu

antrenor pe timpul când se juca handbal în unsprezece şi condiţia fizică era considerată

sine qua non, am lucrat mult în acest domeniu. Încercând să rezolv lucrurile prin diferite

metode, în general am reuşit.

Fizicul omului, cu toate că se încadrează în câteva coordonate precise, ca

înalţime, greutate şi tip somatic, calităţile lui motrice viteza, forţa, rezistenţa,

îndemânare – sunt diversificate ca formă şi legate între ele ca ochiurile unei plase. Abia

când porneşti să le analizezi, constaţi cât sunt de complicate. Dar, cu timpul, practica

m-a făcut să văd că pregătirea fizică are câteva puncte, dacă nu fixe, cel puţin

determinante.

Astfel apare în prim plan jocul între intensitate şi volum, care sunt determinate de

vârstă, sex, specificul sportului, perioada de lucru şi calităţile naturale ale sportivului. Nu

am greşit spunând joc, pentru că jonglând când cu volumul, când cu intensitatea,

trebuie să te abaţi adesea de la limitele arătate. Vreau să spun mai precis că

intensitatea şi volumul nu se pot doza ca la farmacie, în cantităţi precise, ţinând seama

de indicaţiile enumerate. Am lucrat alături de colegi care mă întrebau dacă este bine să

facă un exercitiu de 10x4 sau de 5x7 si cu intensitatea de 2/3 sau ¼. Adevărul este că

nu le puteam da un răspuns exact. Socotesc, din experienţă, că totul depinde de starea

biologica a sportivului în momentul respectiv, de dispoziţia “pofta” sa de

antrenament.

Cum până în prezent nu avem o aparatură care să ne permită să ne conducem

după date ştiinţifice în aprecierea volumului şi intensităţii, a trebuit să mă orientez după

aprecieri subiective, ale mele şi ale sportivilor. Am lucrat totdeauna alături de ei şi am

înţeles, după expresia figurilor, după transpiraţie, până unde am mers şi cât pot să mai

insist. De mare ajutor sunt, desigur, obiectivitatea sportivilor faţă de ei inşişi şi

sinceritatea faţă de mine, pe care le consider criteriu de bază. În faţa unui “nu mai pot”

ti ca doctorul în faţa unuia care spune ca îl doare capul sau ficatul. Cum pentru

oboseală sau durere nu există posibilitatea să fie determinate obiectiv, ca temperatură,

tensiune sau puls, rămâne să credem pe cuvant. De aceea am contat pe sinceritate.

Simţind t poate lucreze fiecare la antrenamente, ţinând seama de

dispoziţiile momentane, pe care nu le putem prevedea, am realizat o pregătire foarte

intensă, fără să depăşesc limita sau oprindu-mă la timp atunci când se lucra în silă. Da,

silă şi formalul sunt bolile antrenamentului, care pleacă de la neaplicarea unui principiu

pedagogic de bază – accesibilitatea.

Ideea modului cum să procedez cu volumul şi intensitatea mi-a dat-o un …şofer

cu experienta. “Vezi dumneata, ca să te ţină maşina şi să-ţi răspundă la comenzi,

trebuie să simţi drumul şi să schimbi vitezele după caz. Ajungi mai repede la ţintă decât

cei care îşi fixează o anumită viteză şi ori strică maşina, ori se dau peste cap. Trebuie

să simţi drumul şi să ştii ce să ceri maşinii”.

Şi specificul naturii umane, prin varietatea tipologică şi psihologică, ne permite să

întrevedem această libertate de acţiune. Până unde putem merge cu această

“jonglerie”, am mai spus-o, nu pot preciza, pentru că fiecare antrenor trebuie să-şi dea

seama când forma colectivului cere să fie accentuată intensitatea sau volumul, iar nu el

să fie acela care să impună ritmul. Am ajuns la concluzia că am greşit mai puţin lucrând

în felul acesta decât colegii care au aplicat raţii precise şi în timpi dinainte fixaţi.

În decursul pregătirii fizice, în alternarea volumului de muncă cu intensitatea

execuţiei, se ajunge către limitele aparente ale efortului. Dar, ca într-o excursie pe

munte, oboseala, epuizarea nu sunt condiţionate numai de resursele fizice ale

individului şi de gradul de dificultate al traseului, ci şi de faptul că s-a mers pe

serpentine sau pe scurtături. Comparaţia nu este forţată şi o găsesc edificatoare, pentru

că am văzut tineri ajungând epuizaţi la cabană deoarece au tăiat drumul şi oameni de

vârstă înaintată terminând parcursul cu zâmbetul pe buze fiindcă au păstrat

serpentinele.

Înclinaţia serpentinelor, curba efortului periodic în antrenamentul fizic, iaraşi nu

pot fi stas, revenind tot priceperii antrenorului să le calculeze, ghidat pe principiile

pedagogice şi fiziologice, adaptate la situaţia colectivului său.

Alt aspect al pregătirii fizice este interdependenţa între pregătirea generală şi cea

specifică. Comparaţia cu un triunghi, în care baza reprezintă pregătirea generală şi

înalţimea pregătirea specifică, o găsesc bună. Dar acum să vedem despre ce fel de

triunghi este vorba.

În fond, va trebui să găsim mai multe triunghiuri, câte unul pentru fiecare calitate

motrică necesară în sportul respectiv. De exemplu, în handbal forţa are aspecte diferite.

Pentru braţe este nevoie de forţa-explozie, iar pentru picioare de forţa-rezistenţă.

Este suficient să ne uităm la conformaţia braţelor unui halterofil şi ale unui

handbalist ca să ne dăm seama de specificul forţei fiecăruia. Îmi amintesc când, la

început, Ana Sălăjean juca handbal; cu toată forţa excepţională pe care o avea în braţe,

nu putea să arunce mingea prea departe, pentru că îi lipsea explozia. Mai târziu a

căpătat şi această formă a forţei şi a devenit marea noastră campioană la … aruncarea

greutăţii.

Pentru handbalist, viteza de deplasare este mai puţin importantă, faţă de viteza

de reacţie segmentară, iar rezistenţa în regim de viteză este specifică jocului de

handbal. Dar calitatea esenţială este, după părerea mea, îndemânarea, calitate cerută

şi formată dealtfel de toate jocurile.

În relaţia om-minge, jucătorul trebuie să ajungă la o situaţie similară cu cea de la

înot. Înainte de a învăţa mişcările tehnice ale unui anumit stil, este foarte necesară

obişnuirea cu apa, în aşa fel încât să te simţi în ea ca într-un mediu natural. Şi la jocuri

sportivul trebuie să se “scalde” în minge, să o simtă cu tot trupul, nu numai cu mâna sau

cu piciorul. Să nu-l deranjeze dacă mingea îl atinge pe cap, pe spate sau pe oricare

parte a corpului.

Însusirea corectă a procedeelor tehnice este condiţionată de gradul de

îndemânare generală. De exemplu, se poate ca prinderea mingii cu două mâini să fie

corectă din punct de vedere tehnic şi totuşi mingea să fie respinsă din cauza crispării

inilor sau lipsei de coordonare a picioarelor ori a unui insuficient simţ al echilibrului,

care, toate la un loc, contribuie la precizia paselor.

Indemanarea mâinilor este strâns dependentă de aceea a picioarelor. Dau numai

două exemple: pe Cristian Gaţu şi pe Irina Klimovski, care ilustrează perfect această

corelaţie. Dependenţa se observă mai bine în instruirea echipelor feminine, deoarece,

iniţial, fetele au o coordonare mai slabă a picioarelor decât baieţii.

Pornind de la această constatare, am introdus de la clasa a cincea pasele şi

jocul de fotbal ca mijloc de pregătire a îndemânării generale… Am verificat rezultatele

lucrând în paralel cu altă grupă, la care nu am folosit fotbalul, şi mi-am dat seama că a

fost o diferenţă evidentă în învăţarea procedeelor tehnice. În plus, prin aplicarea

fotbalului am dezvoltat jocul de picioare pentru menţinerea echilibrului şi întărirea

ligamentelor de la grezne şi genunchi. Natural, există multe exerciţii pentru dezvoltarea

îndemânării la membrele inferioare, dar pasele din jocul de fotbal au marele avantaj că

pot fi făcute ore întregi, atunci când este cazul, fără să plictisească.

Dacă analizăm cauza entorselor, vom vedea că unele sunt făcute prin aplicarea

unei forţe exterioare – contactul cu adversarul – pe piciorul fixat pe sol, dar majoritatea

sunt rezultatul unei călcături greşite pe sol sau pe un corp străin. Abia apoi urmează

cedarea ligamentelor. Sunt convins că, datorită faptului că am insistat foarte mult în

aplicarea acestor exerciţii, sportivii mei nu au avut decât trei entorse la genunchi şi

acelea din varianta întâi, adică datorită faptului că advresarul a “intrat” în piciorul fixat.

Pot spune că baza coordonării generale o dă mişcarea picioarelor, concretizând

simţul echilibrului. O serie de procedee tehnice, ca fenta, mişcarea în apărare,

aruncările din săritură, pasul dublu, trebuie învăţate pornind de la această bază. În

sprijinul importanţei coordonării picioarelor, ca bază a mişcărilor, îmi permit să citez

două păreri, pe care le consider foarte autorizate, prin experienţa şi faptul că ambii

sportivi, după spusele lor, nu au fost dotaţi cu prea mare talent.

Prima părere aparţine tenismenului Henri Lacoste, unul dintre “muşchetarii”

francezi care a scris în cartea sa că “tenisul se joacă cu picioarele” (fără să facă o

butadă), pentru ca apoi să explice că mişcările de lovire a mingii sunt în funcţie de

ezarea picioarelor pe sol.

Pe de altă parte, marea noastră atletă Lia Manoliu declară într-un interviu că la

început a jucat tenis de masă şi antrenorul i-a spus că lucrurile ar merge bine dacă şi-ar

corecta mişcarea picioarelor. A trecut apoi la baschet, unde i sa făcut aceeaşi

observaţie. S-a simţit de-a dreptul jignită. La aruncarea discului a avut însă de furcă tot

cu coordonarea picioarelor…

Dar dovada cea mai edificatoare în legatură cu trasferul îndemânării de la

picioare la braţe am constatat-o lucrând cu elemente total neîndemanatice. Acestea,

prin perseverenţa caracteristică celor netalentaţi, după ce au lucrat foarte mult,

exersându-şi picioarele prin pase de fotbal, au căpătat îndemanarea necesară mânuirii

mingii. Aceeaşi constatare am făcut-o şi în pregătirea sportivilor cu talie foarte mare.

În sfârşit, pentru că am spus că mă voi referi numai la câteva aspecte din

pregătirea fizică, am mai constatat atunci când pregătirea psihică este

corespunzătoare, fizicul ne pune la dispoziţie resurse nebănuite. În capitolul referitor la

“japonizarea” antrenamentului am încercat să arăt ce se poate face pentru ca pragul

psihic să ne permită să stăpânim parte din reacţiile noastre. Depăşirea lui “nu mai pot”

sau a fenomenului de supraantrenament este determinată, în pregătirea fizică, de

potentialul psihic. De aceea nu mai insist aici, semnalând numai că şi mărirea

capacităţii de muncă a sportivilor, fapt foarte important, se bazează în primul rând pe

acceptarea şi înţelegerea necesităţii unui efort sporit pentru obţinerea performanţelor

înalte. Abia după ce vine partea practică, prin mărirea volumului şi intensităţii în

antrenamente.

Personal, am ajuns să le formez această opinie sportivelor mele prin prezentarea

şi dicutarea obiectivelor propuse, a planurilor de pregătire generală şi pe etape.

Cunoaşterea lor în detaliu, sub toate aspectele, le-a format o imagine anticipată a ceea

ce va urma, au ştiut la ce să se aştepte şi n-au mai reacţionat negativ la efortul impus în

antrenamente, pentru că îl cunoşteau şi acceptaseră să-l facă de la început.

Situaţia e similara cu pregătirea unei excursii dificile pe munte. După ce ai studiat

harta în amănunţime, apariţia porţiunilor grele de pe parcurs nu te mai sperie: le

aşteptai.

Cele spuse în legatură cu acceptarea efortului, le-am „descoperit” într-o situaţie

destul de neplacută. Îmi plecaseră din echipă şase jucătoare, dintre care cinci din

formaţia de baza. Aveam perspectiva clara a retrogradării sau, în cel mai bun caz,

clasarea la limită, ceea ce nu mă încânta, după ce echipa ocupase locul trei din ţară în

campionatul precedent.

Convocând jucătoarele rămase din vechea echipă, plus noile promovate, le-am

aratat în prima zi de pregătire perspectiva sumbră a rezultatelor din viitorul campionat.

Le-am arătat şi singura posibilitate de salvare: o muncă uriaşă în acestă perioadă. Au

acceptat fără nici o rezervă. Am arătat atunci planul echipei în detaliu, referindu-mă şi la

mijloace, intensitate şi volum. Le-am făcut o imagine clară a ceea ce va urma,

exagerând chiar puţin. Nu s-au speriat.

Au urmat apoi, pe toată perioada, câte trei antrenamente zilnic, cu o durată totală

între cinci şi şapte ore. În plus, făceam la prânz o oră de înot la un bazin cu apă

termală, iar seara, două ore de dans modern, la care urmăream să văd dacă

îndeplinesc programul de exerciţii pentru mobilitate articulară şi forţă în picioare.

Combinam plăcutul cu utilul!

Rezultatul: în primul rând, nedumerirea colegilor, ai căror sportivi erau obosiţi

numai după antrenamente de trei-patru ore, făcute într-un anumit ciclu. În al doilea

rând, s-a lucrat într-o atmosferă de bună dispoziţie. Şi în al treilea rând, ocuparea în

campionat a primului loc în serie, fără nici o înfrângere, şi participarea onorabilă în

turneul final. Nu cred că am făcut ceva deosebit. Filozofia populară o spune într-un mod

foarte plastic: „să nu dea domnul cât poţi să duci!” Şi eu am făcut pe domnul, iar echipa

a dus antrenamentele, arătând că mai are resurse suficiente.

În alegerea mijlocelor pentru pregătirea fizică, am căutat exerciţii complexe, în

care pregătirea fizică să cuprindă şi elemente de tehnică şi tactică, pentru a lucra, pe de

o parte, cât mai aproape de condiţiile de joc, iar pe de altă parte pentru a câştiga timp

faţă de numărul de antrenamente şi de timpul afectat.

De exemplu, exerciţiile de forţă pentru picioare, abdomen şi detentă le-am făcut

totdeauna lucrând în acelaşi timp şi cu mingi de diferite mărimi pentru îndemânare. Sau

foloseam „pilula Vipp”, cum am numit un exerciţiu pentru efectele lui de viteză-iniţiativă-

privire-precizie. Exerciţiul constă din plasarea mingii între jucătoarele care circulă –

unele pe semicerc, iar altele la 9 m – fără regulă precisă. Viteza de deplasare şi durata

exerciţiului îmi dezvoltă pregătirea specifică, iar găsirea elementului tehnic cel mai

potrivit în plasarea mingii faţă de situaţiile ivite îl sileşte pe jucător să rezolve tactic faze

de joc ca pe nişte probleme de matematică.

Ca metode mai rar întrebuinţate am luat ceea ce mi s-a părut util din sistemul

yoga: câteva exerciţii izometrice şi ceva din antrenamentul autogen. Ceea ce m-a

interesat în aplicarea lor a fost trăsătura comună, deosebită faţă de exerciţiile obişnuite,

şi anume gândirea mişcării şi necesitatea unei mari concentrări.

Exerciţiile obişnuite se fac prin imitaţie sau din memorie, aproape în mod

automat, gândirea putând fi îndreptată în altă parte. În cazul exerciţiilor yoga sau

izometrice, mişcarea este urmarită de imaginaţia noastră în acţiunea musculară

moment cu moment, iar intensitatea şi durata sunt determinate de voinţa noastră. De

exemplu, forţa pentru ridicarea unei haltere este determinată de greutatea halterei. În

sistemele amintite, fără să avem rezistenţa halterei, noi declanşăm forţa de ridicare,

imaginând-o prin voinţa şi conştiinciozitatea noastră.

Superioritatea acestor exerciţii constă şi în participarea mai conştientă a

sportivului în munca depusă atât fizic, cât şi psihic, iar rezultatul este că, pe lângă

dezvoltarea forţei fizice, se capătă şi o forţă de caracter, o forţă psihologică.

În sistemul yoga, exersarea apneii şi dirijarea respiraţiei înainte şi după efort au

facilitat restabilirea respiraţiei mai repede şi mai bine decât fără aceste exerciţii.

În urma aplicării unor asemenea exerciţii, observând gradul de transpiraţie care

arată efectul, am remarcat că ele sunt legate de puterea de imaginaţie a executantului.

Sportivii cu un grad intelectual mai scăzut nu au puterea de a se concentra şi a-şi

imagina mişcarea, neputând face asemenea exerciţii.

În sfârşit, socotesc important de precizat faptul că o pregătire fizică bine realizată

face ca gradul de oboseală să se instaleze mai târziu şi în mai mică măsură. Pe de altă

parte, se ştie că toxinele rezultate în urma arderilor petrecute în timpul efortului au ca

efect creşterea rigidităţii musculare şi, implicit îngreuiază exerciţiile tehnice. De

asemenea, tot datorită toxinelor mai reduse, se păstrează luciditatea gândirii tactice şi

nu apare sentimentul disperării în finalul partidelor.

Aşadar, buna pregătire fizică – în afara efectului direct în uşurarea mişcării în joc

– influenţează indirect acţiunile tehnice şi tactice din desfaşurarea jocului.

 

Pregătirea tehnică

 

Ca şi în ceea ce priveşte pregătirea fizică, şi în materie de tehnică a jocului de

handbal au apărut mai multe lucrări. Mă voi rezuma deci la expunerea unor criterii

personale în abordarea problemei, fără a intra în amănunt.

Lucrând în majoritatea cazurilor cu elevii mei de mici, dându-le primele noţiuni

ale jocului de handbal, experienţa anilor m-a făcut, cred, să găsesc capătul firului de

început.

Am văzut că alţi antrenori încep cu învăţarea procedeelor tehnice şi este foarte

normal. Dar eu am ajuns la concluzia că e mai bine să încep cu formarea şi dezvoltarea

simţului kinestezic. Cum spuneam şi când am vorbit despre coordonare, relaţia minge-

om trebuie să se bazeze pe o mare coordonare a mişcărilor. În mânuirea mingii,

formarea acelui magnet care să reţină cu orice parte a corpului mingea se bazează pe

simţul kinestezic. Spuneam, comparând mingea cu ... apa, că trebuie să te scalzi în ea.

Comparaţia mi-a venit amintindu-mi cum am căpătat acest simţ în începuturile mele de

rugbist.

Încredinţându-mi-se unica minge a echipei spre păstrare şi îngrijire, acasă, în

spaţiul restrând al curţii, mă jucam cu ea ore întregi, încercând să o stopez pe dosul

palmelor, pe coate, pe umeri, pe ceafă, pe spate, ca să nu mai vorbesc de picioare. În

felul acesta am ajuns ca, şi pe timp de ploaie, acest peşte nazdrăvan care este mingea

de rugbi să-mi rămână lipită de palme, fiindu-mi expediată de la 30-40 de metri, fără

dificultate. La rugbi, faţă de handbal, lipsa unei bune prize la balon este sancţionată

prompt la propriu şi la figurat. Atât arbitrul, cât şi placajul cu amprente nu prea plăcute îţi

dovedesc concret acestă lipsă tehnică.

În pregătirea tehnică a micilor handbalişti am început deci cu formarea acestui

simţ al mingii, ca abia apoi să trec la noţiunile tehnice ale procedeelor de bază. Cu

fetele, relaţia om-minge s-a pus mult mai acut decât la băieţi, care au coordonare mult

mai bună.

Din punct de vedere tehnic, pentru dezvoltarea simţului kinestezic am

întrebuinţat mingi de diferite marimi şi greutăţi, cu care s-a lucrat individual, în perechi şi

în grupe. Amortizarea şocului produs de contactul cu mingea, apucarea mingii fără

crispare, pasarea cu mâinile sau cu piciorul din diferite poziţii trebuie repetate foarte

mult şi foarte intens.

Cred că timpul necesar însuşirii acestei deprinderi ar trebui comparat cu al

muzicanţilor, al balerinilor, al actorilor, ca să ne putem da seama cum se ajunge la

măiestrie. Am făcut acestă comparaţie pentru că am remarcat că se acordă prea puţin

timp perfecţionării unor deprinderi de bază şi apoi se pretinde că nu se pot sau este

prea târziu ca să poată fi însuşite. În tehnică, acestă „pisălogeală” a însuşirii corecte a

elementelor de bază se neglijează pentru că plictiseşte. Sunt de acord, dar trebuie să

ne înarmăm cu răbdare şi perseverenţă – şi noi, şi sportivii – dacă dorim să ajungem în

vârful piramidei.

În învăţarea procedeelor tehnice de bază (pasa şi aruncarea) apare la unii

contradicţia între procedeele ajunse clasice şi stilul personal. De aici dilema dacă este

bine să rămanem fideli clasicului sau să ne lăsăm conduşi de stil. Greu de răspuns

categoric.

Pentru rezolvarea acestei dileme m-am bazat pe experienţa mult mai

îndelungată a patinajului artistic, unde se dă o luptă între exerciţiile libere şi cele

impuse. Am procedat şi eu ca ei, punând elevii să înveţe mai întâi procedeul clasic şi

apoi am fixat stilul personal. Ca şi la patinaj, exerciţiul impus este un test de tehnică şi

este bine să fie însuşit de toată echipa, pentru că formează o bază generală pe care se

poate grefa specificul fiecăruia mai concret.

Această dualitate în pregătirea tehnică între corectitudinea procedeelor clasice şi

procedeele specifice individului am păstrat-o în permanenţă în antrenamentele

ulterioare, chiar când începătorii au ajuns mai avansaţi, impunandu-le pe primele şi

încurajandu-le pe celelalte. Am încurajat procedeele personale pentru ca sportivul să

capete încredere în aplicarea lor în joc, fiind o surpriză pentru advresari şi un imbold

pentru descoperirea altor procedee. Procedând astfel, am reusit ca jucătorii mei să-şi

facă un bagaj propriu de procedee şi să-şi formeze un stil.

Să ne amintim de primele aruncări din săritură ale lui Aurel Bulgaru, de pasele

speciale ale lui Simion Pompiliu şi Mora Wind, de aruncarea cu evitare a lui Virgil Hnat

sau de primele sărituri cu plonjon ale lui Moji Balaş, procedee care la timpul lor au fost

unice şi care acum ni se par normale şi se predau începătorilor de la primele lecţii.

De aceea, găsesc curioasă atitudinea unor antrenori, chiar ai loturilor

reprezentative, care pretind jucătorilor să paseze „cinstit” şi să lase improvizaţiile, când

se ştie că şi pasele „cinstite” pot fi greşite sau interceptate. Dar perfecţionându-şi

procedeele personale, jucătorul va căpăta o superioritate faţă de adversar, prin inedit.

Este ceva asemănător cu execuţiile ambidextrilor. Pentru acesta, însă, antrenorul

trebuie să vadă mai departe.

Poate o notă particulară particulară în antrenamentele mele o constituie

perfecţionarea aruncărilor la poartă prin aplicarea metodei ideomotoare. Am ajuns la ea

pornind de la analiza cauzelor care determină imprecizia aruncărilor. În primul rând,

apariţia adversarului, care-l sperie şi-l face pe jucătorul pornit să întrebuinţeze un

procedeu, să caute o mişcare nouă ad-hoc, necunoscută, iar în al doilea rând, căutarea

locului din poartă unde vrea să „pună” mingea, loc care nu este fixat în mintea sa prin

coordonare precisă.

Iată două exemple care sper că vor lămuri mai bine lucrurile. Dacă urmărim

primele tentative ale unui copil de a mânca singur, vedem cum duce linguriţa mai întâi

pe la urechi, ochi, nas, pentru ca abia apoi să ajungă la gură; sau diburile pentru a găsi

comutatorul într-o cameră în care intrăm prima oară. Cauza este aceeaşi: mişcarea nu

este fixată în minte.

Prin analogie, pentru a fixa mai bine procedeul aruncării, le-am pus pe

jucătoarele mele la antrenamente să-şi rememoreze, cu ochii închişi, tot filmul mişcării,

precum şi locul unde trebuie să ajungă mingea. Rezultatul a fost că precizia aruncărilor

a crescut în funcţie de gradul de concentrare şi puterea de imaginaţie a fiecăreia.

Oboseala influenţează negativ, mai ales atunci când procedeul nu este suficient fixat.

Astfel de situaţii sunt frecvente la jucătorii începători şi în finalul partidelor la cei care au

jucat tot timpul.

Concluzia generală la care am ajuns este că metoda duce la rezultate pozitive

dacă este aplicată la fiecare antrenament. Concret, nu am mai lăsat să se facă

aruncările la poartă „în torent” sau la inspiraţie, ci am insistat ca fiecare aruncare să fie

în prealabil repetată mintal. După un anumit timp, am constatat că precizia aruncărilor a

crescut la toate jucatoarele, dar mai ales la cele care aveau, iniţial, procentajul cel mai

slab. Explicaţia am găsit-o în faptul că cele care aveau aruncările mai bune dintru

început executau instinctiv mişcarea corect – gândită sau nu – datorită faptului că

aveau o coordonare nativă mai bună.

În privinţa pregătirii jucătoarelor pe posturi, m-am ghidat după caracterul, talentul

şi gabaritul fiecăreia. Pentru portari, am căutat curajul şi sobrietatea. Le-am preferat pe

acestea faţă de acelea care fac risipă de talent prin robinsoniade cu care caută să

impresioneze publicul sau pe cele care au „zile” formidabile. Portarul trebuie să aibe

mereu rezerve de energie, ca jucătorii de tenis, deoarece nu ştiu niciodata când vor fi

solicitaţi şi cât timp. Consider că, din punct de vedere psihic, portarul are cea mai mare

ascendenţă asupra echipei; prin sobrietate şi siguranţă, dă mai multă încredere

jucătorilor din teren. Întocmai ca pe front: când ai „spatele” asigurat, nu te mai sperie

adversarul pe care îl ai în faţă.

Jucătorul de pe semicerc trebuie să aibă o inteligenţă a mişcării pentru a găsi

rezolvarea rapidă şi eficientă în împrejurările cele mai neaşteptate. Şi mai e ceva: să

poată suporta durităţile ca lucruri foarte naturale, păstrându-şi luciditatea şi calmul în

joc.

Pentru jucătorii de la 9 m apar ca normale forţa de aruncare şi precizia. Dar

aceste calităţi sunt legate şi de talia înaltă. Talia înaltă este însă, de cele mai multe ori,

asociată cu mişcări greoaie, timiditate, lipsă de combativitate, defecte pe care suntem

nevoiţi să le remediem în timp, aşteptând cu rabdare evoluţia în bine. Nici marele Gruia,

„the best of the world”, nici Ana Stark-Stănişel nu au atins prea repede marea măiestrie,

iar în prezent Kicid, Birtolom, Gunesch, Arghir, Băicoianu, Mikloş nu au ajuns încă la o

valoare stabilă, cu toate că se lucrează cu ei de ani de zile. Pentru postul de jucător de

la 9 m nu ne lipsesc elementele, lipsesc încrederea şi răbdarea unor antrenori, care

preferă jucători fără perspectivă, de o talie mai mică, dar care se afirmă repede.

Postul pentru care se cer calităţi deosebite şi complexe este acela al

conducătorului de joc. Importanţa acestui „computer” este determinantă în alcătuirea

unei echipe valoroase. Ne putem da seama mai bine urmărind evoluţia unor echipe, în

diferite sporturi, care la un moment dat au fost foarte bune, pentru ca apoi să scadă ca

performanţă datorită prezenţei sau absenţei acestui jucător important.

Cei care m-au impresionat în mod deosebit, în acest post, au fost Kopa, Di

Stefano, Petscovski la fotbal, Mihai Nedef la baschet, Gh. Fieraru la volei, Mora Wind şi

Cornel Oţelea la handbal. Aportul acestor jucători în echipele respective este dublu: ca

executant şi ca dirijor al celorlalţi coechipieri. Un bun conducator de joc, ca şi un dirijor

de orchestră, este capabil să obţină de la ceilalţi parteneri lucruri pe care nu le poţi

bănui. Întocmai unui catalizator, prezenţa lor face ca ceilalţi jucători să reacţioneze în

direcţia imprimată de ei.

Spuneam că sunt jucători complecşi şi este adevărat, dar şi ei trebuie să fie

selecţionaţi şi pregătiţi ca şi ceilalţi. Este necesar însă ca sfera lor de tehnicitate să fie

lărgită, spre deosebire de ceilalţi, de la execuţie la conducere.

În afara gamei de procedee tehnice, mult mai vastă, conducătorii de joc, în mod

deosebit, vor cunoaşte perfect tactica echipei pe toate compartimentele, din punct de

vedere teoretic, pentru ca prin iniţiativă şi personalitate să se impună faţă de ceilalţi

coechipieri. Un detaliu, nu lipsit de importanţă, este claritatea gândirii şi vorbirii, pentru a

se face uşor înţeleşi. O amintire în legătură cu acest detaliu. Pe când colaboram la

pregătirea echipei naţionale, am plasat jucătoarele care se pregăteau pentru acest post

în colţurile opuse ale sălii Floreasca din Bucureşti şi le-am cerut să-şi strige una alteia

comenzile pe care le aveau de dat. Le exersam să vorbească tare şi clar, ca să poată fi

uşor auzite şi înţelese de coechipiere în timpul vacarmului care domneşte de obicei la

jocurile internaţionale.

Specializarea jucătorilor pe posturi nu trebuie să fie tabu. Se creează în felul

acesta un oarecare complex de timiditate atunci când, datorită circulaţiei tactice din

timpul jocului, se găsesc pentru moment pe alt post şi nu mai acţionează cu încredere

la fazele de finalizare. Jucătorul universal este idealul către care trebuie să tindem. De

aceea, la antrenamente şi la jocurile de pregătire, am schimbat în mod intenţionat pe

diferite posturi şi rezultatele au fost bune. Se poate face o oarecare asemănare cu

pregătirea generală şi specifică din cadrul pregătirii fizice.

Ar mai fi de discutat problema aplicării tehnicii în joc din punct de vedere tactic.

Am s-o prezint numai ca principiu, cu gândul că aceasta va interesa în special pe

antrenorii tineri, care, din lipsă de experienţă, nu pot sesiza unele greşeli de fond.

În primul rând mă voi referi la simplificarea mişcării. A fost publicat în presa de

specialitate un studiu făcut asupra marilor jucători de fotbal. Cronometrându-le timpul

cât ţin mingea într-un joc, concluzia era că aceştia o ţin mai puţin decât ceilalţi jucători.

Deci marea artă este să găseşti în joc procedeul prin care trecerea mingii pe la tine să

dureze cât mai puţin.

La handbal, amprenta tinereţii se concretizează prin abuzul de dribling şi fente,

greşeala care la unii jucători persistă până la sfârşitul carierei. Driblingul este aplicat

logic prin fază a contraatacului şi în păstrarea rezultatului în ultimele secunde ... ca în

finala de la Paris, cum a procedat Cristian Gaţu. În rest, driblingul înseamnă greutate în

ndire, egoism de începător, mentalitate de vedetă sau concepţie puerilă a

antrenorului. Numărul driblingurilor făcute de o echipă este invers proporţional cu gradul

ei de pregătire.

Se aplică driblingul numai atunci când antrenorul îşi bazează tactica pe

temporizarea jocului sau, mai precis, pe antijoc. Îmi amintesc că o asemenea tactică

avea echipa divizionară feminină din Sibiu, care câştiga unele jocuri prin... plictiseala

adversarului. Dar nu au reuşit să facă nici echipa bună, nici jucătoare de valoare.

Alt procedeu cu efecte mai adânci este fenta. Am văzut echipe ai căror jucători –

era sau nu cazul – fentau în permanenţă, chiar când erau singuri în mijlocul terenului.

Fenta este eficace cu cât este făcută mai rar, pentru ca execuţia tehnică să surprindă

adversarul. Abuzul ţine adversarul în permanentă alertă şi păcăleala nu mai reuşeşte.

Fenta se mai cere drămuită şi din alt motiv. Jucătorul căruia i-a reuşit o dată este

tentat să o repete, fiind încântat că şi-a „dus” adversarul; de aici excesul şi greşeala.

Excesul de fente face ca coechipierii respectivului să nu se mai lanseze cu anticipaţie în

circulaţie, pentru că aşteaptă ca acela care are mingea să-şi termine „numărul”.

Aceasta este una din cauzele jocului static. Am urmarit şi m-am convins că echipele

instruite în acest sens nu au ajuns la performanţe mari. Au încântat galeriile, au

provocat scandaluri prin enervarea adversarilor, au fost felicitaţi pentru joc, dar echipa a

pierdut.

Fenta cea mai bună şi în folosul echipei este viteza de păstrare a mingii, legată

de fenta de privire.

Cele spuse până acum se referă mai mult la înaintare. Dacă este greu să-l faci

pe jucător universal în atac, apărător trebuie să fie neapărat. Am plecat de la un calcul

simplu – scorul, scăzând punctele primite din cele marcate; am făcut acelaşi lucru şi

pentru fiecare jucător în parte. Aşa am descoperit că unii jucători marchează goluri

pentru care îi felicităm, dar nu am ţinut socoteala golurilor primite prin „culoarul” lor, ca

să vedem care este scorul personal. Am constatat cu surprindere că unii jucători care

marcau mai multe goluri – şi eram încântat de ei – primeau însă mai multe (deci rezultat

cu minus) decât alţii care marcau mai puţine, dar primeau mai puţine (deci rezultat

pozitiv).

Pornind de la această constatare, m-am preocupat intens şi perseverent de

pregătirea tehnică a jucătorilor pentru apărare. Treabă ingrată, pentru că jucătorii nu o

fac cu plăcere, aşa cum se petrec lucrurile pentru atac. Acţiunea apărătorului este

discretă şi anonimă, atacul este individual şi glorios – aceasta este psihologia generală.

Să fim sinceri, rar am văzut antrenori felicitându-şi jucătorii pentru intervenţiile reuşite

din apărare, cum procedează pentru cele din atac, ca să nu mai vorbim de spectatori.

Tehnica apărătorului trebuie să pornească de la o acţiune de bază, cum atacul

porneşte de la mânuirea mingii; apărătorului nu trebuie să-i fie frică de minge, mai

precis de aruncările la poartă. Frica este adevăratul motiv pentru care jucătorii nu vin cu

plăcere în apărare, fiecare sperând ca treaba aceasta să o facă ceilalţi. Tot de frică nu

ies la blocarea mingii; de teama aruncărilor puternice, de asemenea închid ochii, iar

adversarii profită şi trec pe lângă ei. De la această defecţiune am pornit în pregătirea

apărătorului, căutând să o rezolv în primul rând.

Încep cu mingea praştie, ca să fixez mai bine mişcarea tehnică a braţelor şi

picioarelor în blocarea mingii. Tot cu mingea praştie îi obişnuiesc să ţină ochii deschişi,

cum se obişnuiesc boxerii la puncing-ball. Apoi trec la studiul blocării mingilor din

aruncările obişnuite. Întâi individual şi apoi în grup, de aproape şi de la distanţă.

În această fază urmăresc ca mişcarea braţelor să pornească din „garda” făcută

în faţa capului, cu palmele direct pe mingea adversarului. Precizez: pe minge nu spre

minge. Este o mare diferenţă. La mişcarea picioarelor, greutatea este să obişnuim

jucătorii să pornească din poziţia de bază cu piciorul drept, pentru ca, făcând trei paşi,

să ajungă cu palmele la acelaşi nivel cu mâna de aruncare a adversarului. Natural, este

vorba de blocarea dreptacilor, la stângaci totul devine invers.

Ca şi în atac, anticiparea şi promptitudinea acţiunilor în apărare se bazează tot

pe degajarea privirii de minge şi de adversar. Apărătorul trebuie să privească înainte,

iar mişcarea mingii şi a adversarilor din lateral să o urmărească cu privirea periferică,

pentru a nu fi surprins de blocajele la om şi de pătrunderi.

Este bine să-i învăţăm pe apărători să nu se mişte la fentele atacanţilor. Logic,

fenta este făcută cu scopul de a-l determina pe adversar să pornească într-o parte iar

atacantul, profidând că acesta se află pe picior greşit, să plece pe partea celalaltă. Dacă

apărătorul stă pe loc, este sigur că atacantul va da peste el, sau dacă este vorba de

portar, acesta va primi mingea în braţe.

Vorbind despre pregătirea fizică, spuneam că, atunci când este bine făcută,

influenţează, indirect, şi corectitudinea execuţiilor tehnice. Legătura se observă şi

invers. O bună pregătire tehnică cere o cheltuială de energie mai mică, prin economia

de gesturi şi deplasări, mingea fiind aceea care circulă mai mult. Apare deci legătura

strânsă între factorii de antrenament, cu concluzia de a se lucra concomitent şi la

acelaşi nivel atât pentru pregătirea fizică, cât şi pentru cea tehnică.

 

Pregătirea tactică

 

În lupta sportivă – pe terenul de joc – fiecare echipă are un potenţial limitat, atât

fizic cât şi tehnic, faţă de adversar, câteodată fiind egal cu el, alteori diferenţiat.

Câştigarea întrecerii depinde de priceperea cu care îţi pui în valoare maximă

posibilităţile proprii, în contradicţie cu dorinţa similară a partenerului. Cel ce poate să se

impună, acela va avea câştig de cauză.

Câteodată posibilităţile adversarului sunt cunoscute. În jocurile sportive, aceste

informaţii sunt destul de relative, pentru că rezultă din confruntările cu alţi adversari, în

situaţii deosebite. Ca atare, asemenea date nu constituie indici de siguranţă, aşa ca

metrul şi secunda în atletism sau kilogramul la haltere. Măsurarea forţelor în lupta

directă rămâne singurul criteriu adevărat.

Din acest motiv, reuşita tactică se bazează în primul rând pe aprecierea imediată

a situaţiei de pe teren şi pe posibilitatea de a manevra rapid jucătorii şi echipa. De multe

ori îţi dai seama, de exemplu, că adversarul este superior pe contraatac, dar jucătorii tăi

nu au viteza necesară să-i ajungă; sau sunt superiori prin aruncările de la distanţă, însă

apărătorii tăi nu pot să îi blocheze, fiind mai scunzi. În general, se pot găsi mijloace

tactice şi pentru atac şi pentru apărare şi la asemenea situaţii mă voi referi în

continuare.

Spuneam că în primul rând trebuie să apreciezi situaţia care se prezintă pe

teren. Pentru asta apare ca un fapt logic să o vezi, să o sesizezi, atât personal, ca

antrenor, cât şi jucătorii aflaţi pe teren. Faptul pare extrem de simplu, dar din păcate

lucrurile cele mai simple sunt greu de găsit. Simple sunt cuiul şi roata acum, şi câte mii

de ani i-au trebuit omenirii să le descopere!

De obicei, ceea ce-l împiedică pe antrenor sa vadă manevrele adversarului este

faptul că privirea şi atenţia îi sunt furate de greşelile propriilor jucători, uitând să mai

urmărească pe cele făcute de partener.

Cât de simplă pare, de pe bancă, pasa pe care un jucător de-al tău din teren

poate să o dea unui coechipier foarte liber. Curios, dar adevărat, acesta nu l-a văzut.

Mi-au trebuit foarte mulţi ani şi nici acum nu reuşesc mereu să mă pot concentra la

jocuri numai asupra mişcărilor jucătorilor adverşi, ca să-i pot studia. Când reuşesc, pot

să dau sfaturi precise, utile, când nu – mă supăr pe jucătoare! Îmi aduc aminte că pe

vremuri existau prestidigitatori care se bazau pe „iuţeala de mână şi nebăgarea de

seama” ca să mute un graunte de sub un degetar sub altul şi câştigau bani. Şi noi,

antrenorii, ne lăsăm păcăliţi tot din... nebăgare de seamă, adică din lipsă de spirit de

observaţie.

A trebuit deci să mă obişnuiesc să mă concentrez asupra jocului şi jucătorilor

adverşi, ca să pot deosebi acţiunile esenţiale faţă de cele accidentale. Ce am găsit că

este esenţial? De exemplu, slăbiciunile tehnice ale portarului, inexactităţi în sistemul de

apărare, o circulaţie şablon în atac, forma deosebită a unui jucător, scheme pe care le

repetau mereu. Acestea pot fi exploatate dacă ai mijloacele necesare. Dar faptul că un

adversar a scăpat odată dintr-o greşeală a apărătorului tău, aceasta nu este esenţial,

dacă nu se repetă.

Dacă poţi să faci o analiză clară a situaţiei jocului, în starea de emoţie şi

surescitare specifică meciului, şi găseşti că poţi să dai un sfat bun, dă-l. Sunt de părere,

însă, că dacă nu ai ce spune, e mai bine să taci. Este posibil ca jucătorii să vadă mai

clar şi să se corijeze singuri. În cazul acesta, sfaturile tale nu ar face decât să-i încurce.

Să fim mai puţin orgolioşi şi să înţelegem că în asemenea situaţii este mai importantă

câştigarea jocului. Eu am procedat aşa şi a fost bine. Am remarcat că intensitatea

intervenţiilor verbale ale antrenorului în timpul jocului este invers proporţională cu

stadiul de pregătire al echipei. Intervenţii inutile pentru jucători, mai curând scuze pentru

cei din jur, arătând că tu ştii de fapt ce trebuie făcut. Da, dar e bine să ştie şi ... jucătorii.

Ca să conduci tactic o echipă este necesar să cunoşti bine jucătorii, bine din

toate punctele de vedere. Chiar şi o maşină de serie are particularităţile ei. Personal, nu

am putut conduce o echipă straină „în reprezentaţie”, aşa cum am văzut că au facut unii

colegi, sincer spus, ca se afle în treabă. Consider că, pentru un antrenor,

conducerea unui joc este examenul capacităţii lui. Scuza că „nu m-au ascultat jucătorii”

nu cred că ilustrează adevărul. În realitate, ai cerut jucătorilor lucruri pe care nu le

puteau face sau pe care nu le-ai pregătit suficient. Am să povestesc două întâmplări

care ilustrează cele afirmate.

Jucam într-un turneu final şi pierdusem primele două jocuri. Mi-am dat seama că

greşeala consta în faptul că una dintre jucătoare vroia să se evidenţieze în mod

deosebit, ca să fie remarcată de membrii federaţiei prezenţi în tribună, şi le atrăsese şi

pe celelalte în acest sens. Subjugase tactica echipei intereselor personale. În jocul al

treilea, situaţia era aceeaşi şi eram conduşi la pauză cu 6-3. Le-am chemat atunci

deoparte, le-am explicat de ce nu mergea jocul, iar aceleia pe care o ştiam că a dat

tonul i-am tras o „săpuneală” bună, încheind cu: „eu atât am avut de spus”. În repriza a

doua au jucat toate cum trebuie şi am câştigat meciul cu scorul categoric de 13-6!

Mi-a fost foarte greu apoi să-l conving pe antrenorul echipei cu care jucasem –

un fost elev de-al meu – că „sfatul grozav” nu fusese de domeniul... tacticii. Pentru că

îmi cunoşteam bine jucătoarele, am întrebuinţat unul psihologic.

A doua întâmplare nu s-a mai soldat cu câştigarea partidei, dar m-am ales cu o

experienţă în plus. O jucătoare de pe extremă nu-şi putea opri regulamentar adversara

directă şi comitea faulturi care erau sancţionate just de arbitru cu aruncare de la 7 m.

După primele trei greşeli am chemat-o pe bancă. Am întrebat-o dacă ştie cine sunt, i-

am explicat cum trebuie să procedeze şi am pus-o să repete. Cum a intrat pe teren, a

făcut aceleaşi greşeli, cu aceleaşi consecinţe. La analiza jocului, m-a contrazis în faţa

echipei, negând faptul că aş fi scos-o afară din joc ca să-i dau sfaturi. Un caz tipic de

inhibiţie totală.

Întâmplarea a avut şi o parte amuzantă. Doi spectatori, de vârstă respectabilă,

care stătuseră în spatele băncii mele şi asistaseră la toată scena din timpul jocului, mi-

au spus: „La început nu am înţeles de ce o întrebaţi pe jucătoare dacă vă cunoaşte.

Apoi, când am văzut că face aceeaşi greşeală, am înţeles că vroiaţi să vă convingeţi

dacă este lucidă. Era şi nu era. Dar de aici încolo nu o să mai apostrofăm antrenorii că

nu ştiu să dea sfaturi”.

Sfaturile antrenorului în timpul meciului sunt mai greu de pus în aplicare în joc

pentru că nu sunt auzite şi înţelese de toţi jucătorii de pe teren; de asemenea, date la

pauză, pot fi tardive. De aceea am urmărit să-i îndrum pe jucători să sesizeze ceea ce

au de făcut. Am remarcat că încrederea acordată i-a mobilizat mai mult şi le-a schimbat

mentalitatea de simpli executanţi.

Dar ca să ajung la această situaţie nu a fost suficient îndemnul; i-am învăţat pe

unii sau pe o parte dintre ei „să vadă” pe teren şi să gândească logic, printr-o pregătire

metodică îndelungată. Metoda aplicată nu-mi aparţine, ea a fost experimentată cu

rezultate foarte bune, pentru prima dată în handbalul românesc, de către profesorul şi

antrenorul Artur Hoffman din Ploieşti.

El a pornit de la observaţia că mingea polarizează privirea jucătorului sub un

unghi care limitează foarte mult câmpul vizual. Pornind de la această constatare, a

introdus în pregătirea tehnică exerciţii care-i obligau pe jucători să caute mingea cu

privirea periferică. A reuşit astfel să degajeze privirea jucătorilor care aveau mingea, ca

şi a celorlalţi, de minge, permiţându-le să vadă tot terenul, partenerii şi adversarii,

sesizând poziţia şi intenţiile fiecăruia.

De la acest mare pas – eliberarea privirii – a urmat, firesc, gândirea anticipată a

acţiunilor de către toţi jucătorii şi alegerea celor mai avantajoase soluţii. Jucătorii devin

cu timpul proprii lor sfătuitori.

Pornind numai de la această situaţie putem vorbi de gândire tactică în adevăratul

sens. Restul sunt doar manevre tactice, care reuşesc numai dacă greşeşte adversarul,

ca să zic aşa... din proprie iniţiativă. Nu noi îl obligăm să greşească. Este o mare

diferenţă între a-i impune adversarului o anumită acţiune şi în a aştepta ca el să comită

o eroare, de care noi să profităm. Cu toate că nu sunt un bun jucător de şah, am asistat

la partide în care, după o prealabila pregătire, unul dintre jucători era obligat să facă

numai mutările impuse de celălalt, până ce era făcut mat. În felul acesta văd aplicată

adevărata gândire tactică în joc.

Poate să pară greu de realizat. Pare, dar nu este, dacă pregătirea se face

metodic, logic, faţă de nivelul de pregătire al jucătorilor şi se repetă cu precizie la

antrenamente, pentru sincronizarea acţiunilor fiecărui post. Procedând aşa, am obţinut

rezultate foarte bune chiar la echipe de juniori.

După ce i-am învăţat pe jucători să vadă în permanenţă tot terenul, să analizeze

logic situaţiile, mai rămâne să-i pregătim pentru a găsi cu uşurinţă ce anume este

esenţial. Spuneam că pentru a-ţi da seama de la începutul unei partide de potenţialul

tehnico-tactic al echipei cu care te întreci, trebuie ca antrenorul şi jucătorii să sesizeze

cât mai repede şi mai just punctele tari şi slabe. Această sesizare se bazează pe spiritul

de observaţie, iar justeţea aprecierilor este în funcţie de puterea acestui spirit de

observaţie de a cuprinde în ansamblu. Să nu se creadă cumva că aceasta este o

calitate cu care te naşti. Nu, ea se poate forma. Îmi dau perfect seama că mi-a fost

formată, iar eu am format-o, la rândul meu, sportivelor pe care le-am pregătit. Să explic

cum.

În copilăria mea am participat la multe excursii, de mică sau de mare amploare,

la tabere organizate în corturi, unde toate treburile gospodăreşti erau în grija noastră.

Mergeam cu „casa în spate”, ca melcul, şi colindam ţara. Privelişti mereu noi ne ţineau

trează atenţia. Pentru că rucsacul era mic, după forţele noastre, nu puteam lua prea

multe lucruri şi, în viaţa de tabără sau pe drum, de foarte multe ori trebuia să ne

rezolvăm treburile prin improvizaţii, punându-ne la încercare spiritul de inventivitate.

Spiritul de observaţie şi cel de inventivitate erau în permanenţă cultivate. Iar în popasuri

sau seara, la foc, se organizau concursuri cu „ce am vazut pe drum şi care a fost lucrul

cel mai interesant”. Cu toate că au trecut zeci de ani de atunci, am rămas cu acelaşi

interes de a observa şi reţine tot ceea ce întâlnesc în cale.

Le-am transmis şi elevilor mei această preocupare. În tren sau când stăm mai

mult împreună, sondez cu aceleaşi întrebări spiritul lor de observaţie. Aplicând direct

aceste lucruri la handbal, fac asistenţă-şcoală la alte partide şi, prin întrebări adresate

uneia sau alteia, îmi dau seama ce şi cât văd din joc. Rezultatul a fost că, perseverând

pe aceste două căi – observaţia mediului şi a jocurilor – s-au făcut progrese foarte mari.

Cu atât mai mult pentru antrenor este necesar acest spirit de observaţie, atât în

conducerea jocului, cât şi în remedierea greselilor tehnice şi de educaţie ale jucătorilor.

Dacă cineva din afară remarcă greşeala în efect, antrenorul trebuie să-i găsească

fondul, esenţialul, precum şi metoda sau mijlocul cu care să o remedieze.

Am constatat că le-a fost de mare folos jucătoarelor şi faptul că am făcut un ghid

tactic rezumativ din circulaţiile şi sarcinile pe care le aplică echipa, pe care îl învaţă pe

dinafară. Acest ghid pune o ordine, prin comparaţie, în observarea şi analizarea

jocurilor urmărite.

Comparând nivelul de pregătire fizică, tehnică şi tactică al echipelor noastre de

handbal, sunt de părere că din punct de vedere metodic şi al mijloacelor am progresat

mai mult în pregătirea fizică şi tehnică decât în sensul învăţării tacticii. Explicaţia o

găsesc în faptul că exerciţiile fizice şi tehnice se pot repeta de mii de ori fără să

plictisească, pentru că se execută individual, pe când acţiunile tactice, fiind mai analitice

şi colective, plictisesc. Se repetă mai puţin şi mai ales fără o exigenţă mai mare în

asamblarea mişcărilor jucătorilor pe teren. Este suficient să ducem sportivii să asiste la

o repetiţie de teatru, de balet sau la o filmare, ca să se convingă, prin comparaţie, că în

sport insistăm foarte puţin în acestă direcţie. Eu am făcut-o şi rezultatul a fost

mulţumitor. Recunosc că şi pe mine mă înduioşează figurile plictisite ale jucătoarelor la

antrenamentele tactice, dar... îmi şterg lacrimile şi continui! Momentan, nu cunosc altă

cale pentru învăţarea tacticii decât prin repetare. Şi trebuie să repetăm cât ne ţin nervii,

atât pe noi, cât şi pe jucători.

Analizând mijloacele tactice, mărturisesc sunt adeptul circulaţiilor largi,

aerisite, cum le-a calificat un coleg, cu participarea tuturor jucătorilor, în mare viteză. Nu

optez pentru schemele fixe, obligatorii. Să motivez. Circulaţiile largi fac să fie antrenate

şi adaptările adverse în acestă mişcare, destrămându-le sistemele defensive.

Momentele prielnice pentru acţiunile de finalizare sunt oferite fiecărui jucător, urmând ca

el să se sisteze. În felul acesta, toţi jucătorii sunt în alertă şi participă la joc cu plăcere.

Apoi circulaţia largă, la distanţă, îmi oferă două atuuri foarte importante pentru atac –

viteza şi surpriza. Viteza – pentru că atacanţii nu pot fi opriţi prin faulturi şi surpriza –

pentru că atacul final porneşte de la distanţă, prin aruncări sau pătrunderi.

Schemele sunt foarte bune, cu condiţia ca... adversarul să se ţină de ele.

Pregătirea lor cere însă mult timp şi se folosesc rar, pentru că pot fi foarte repede

sesizate de un adversar experimentat. Dar defectul cel mai mare al tacticii bazate pe

scheme este inhibarea spiritului inventiv al jucătorului, iar prin repetarea aplicării ele

strică ineditul specific spectacolului sportiv. Nu mă refer numai la pierderea spectatotilor

prin lipsă de frumuseţe a jocului – şi aceasta nu este un lucru lipsit de importanţă – dar

nici jucătorii nu mai lucrează cu interes dacă nu le lăsăm o oarecare libertate în joc. Să

nu-i răpim sportivului plăcerea de a juca!

S-ar putea invoca motivul că goana după rezultate obligă să se procedeze

prudent, punând înainte utilul, siguranţa, acoperirea. Judecată greşită. Faţă de

posibilităţile jucătoarelor, am obţinut rezultate foarte bune dacă le-am instruit să practice

un joc spectaculos. Cred că este necesar să insist asupra acestei idei sau, poate, mai

bine zis controversă de idei: rezultat – spectacol sportiv, spunând că, bazat pe

observaţiile făcute, am constatat că în practică se formează un cerc vicios. Urmărind

neapărat succesul, se joacă crispat, publicul rămâne nemulţumit, suporterii te părăsesc;

pe de altă parte, jocul obstrucţionist îi enervează pe arbitrii. După pierderea jocului, totul

se agravează şi se amplifică prin mărirea tensiunii între jucători şi între jucători şi

antrenor.

Dimpotrivă, practicând un joc liber, degajat, sportivii participă cu interes, publicul

este câştigat şi te susţine, chiar în deplasare, sarcina arbitrilor devine mai uşoară, iar

şansele de câştig sporesc. Cele afirmate nu sunt simple păreri nefondate, ci concluzii

întemeiate pe observarea a foarte multe cazuri la handbal şi în alte jocuri sportive.

Am să dau un exemplu, în speranţa că vor fi mai convingător. Aveam odată meci

într-un oraş care devenise „groapa cu lei” prin faptul că toate echipele pierduseră acolo,

bătute la propriu şi la figurat, datorită jocului dur pe care-l presta echipa locală.

La plecare le-am spus jucătoarelor că nu mă gândeam să câştigăm, dar ţineam

mult să facem un joc frumos. Mă bazam pe tradiţia oraşului în handbal şi speram să

câştig publicul. Jucătoarele m-au ascultat şi la mijlocul primei reprize aveam deja

publicul de partea noastră, pentru ca apoi să câştigăm şi jocul la diferenţă. Am fost

conduşi de spectatori cu simpatie până la gară. La jocurile următoare nu mai aveam

probleme, eram aşteptaţi cu plăcere şi câştigam regulat.

O altă controversă există în legătură cu pregătirea întâlnirilor, preconizându-se

anticipat o tactică ofensivă sau defensivă. Părerile sunt împărţite şi există argumente

suficiente şi pro şi contra. Dar pentru că nu s-a găsit un cântar precis care să arate de

ce parte este adevărul, eu am optat pentru tactica ofensivă, chiar când am ştiut că

adversarul îmi este superior.

Alegerea mi-am bazat-o pe un argument de natură psihologică, pe influenţa ideii

asupra jucătorilor. Am urmărit sportivii la şedinţele de pregătire a jocului, reacţia lor în

momentul în care se prezenta tactica jocului; figurile le trădau gândurile. Când li se

arătau părţile tari ale adversarului şi se dădeau numai soluţii pentru anihilarea lor,

jucătorii se intimidau, iar mai apoi mi-au declarat că nu cred că vor reuşi să-i oprească.

În afara acestei timorări cu care intrau pe teren, tot din mărturisirile lor, am aflat că

obsesia apărării îi făcea să nu mai atace chiar când situaţia le era foarte favorabilă.

Tactica defensivă creează derută – îndeosebi în clipa în care se primeşte un gol, pentru

că jucătorii constată că apărarea lor nu este perfectă, aşa cum li s-a arătat teoretic.

Dimpotrivă ideea tacticii ofensive dă mai mare încredere jucătorilor şi, chiar dacă

sunt conduşi la scor de adversari, nu se descurajează şi găsesc resursele necesare

pentru a reface handicapul. În felul acesta am reuşit de multe ori să obţin o revenire

spectaculoasă – din punct de vedere al rezultatului – după pauză, pentru că jucătoarele

au aplicat cu încredere sfaturile primite. Încrederea pornea de la ideea că nu adversarul

este mai puternic, ci că în jocul lor nu fusese cum trebuie, sfatul părându-li-se, în cazul

acesta, salvator. Şi medicii mi-au mărturisit că, uneori, puţină apă pusă în sticla de

doctorie poate aduce vindecarea. Totul este să crezi că apa este doctorie.

Diferenţa de concepţie între ideea tacticii ofensive şi cea defensivă aş putea să o

prezint mai sugestiv prin recomandaţia făcută echipei. Şi anume: le cer să marcheze

mai multe goluri decât adversarul sau să primească mai puţine. Vreau ca sub aparenţa

acestui joc de cuvinte să se înţeleagă ideea de fond. În sfârşit, acestă idee este

concretizată şi mai mult în concepţia pregătirii jocurilor în deplasare.

Părerile sunt aproape unanime asupra faptului că este foarte greu să câştigi în

deplasare. Cei mai înfocaţi conducători îţi urează la plecare un meci egal, fără să fie

prea optimişti. Nu-şi dau seama că prin atitudinea lor acceptă, în fond, înfrângerea,

sperând numai într-o minune. S-a creat o psihoză care influenţează negativ jucătorii,

făcându-i să joace timoraţi, crispaţi şi pregătiti sufleteşte pentru a primi înfrangerea.

Întradevăr, la jocurile în deplasare întalnim adversari care joacă mai „tare”, arbitri

mai înţelegători pentru echipa gazdă, galerii care susţin cu multă căldură echipa locală

– mai ales când conduce – şi care ameninţă pe jucătorii oaspeţi, dar cu precădere pe

arbitru. Situaţiile acestea sunt foarte frecvente. Să nu uitam însă că şi la noi acasă

lucrurile se petrec identic, dar pentru echipele care ne vizitează. Atunci de ce să nu

jucăm ca atare, obiectiv, şi să luăm măsurile în consecinţă? Putem foarte bine să

pregătim echipa, din punct de vedere tactic, să facă un joc în permanentă mişcare fără

minge, în aşa fel ca adversarul să nu găsească jucătorul cu mingea pentru a-l opri, mai

mult sau mai puţin regulamentar. Să recomandăm jucătorilor să atace în permanenţă,

evitând jocul în apărare unde sunt mai expuşi să greşească şi să fie sancţionaţi cu

lovituri de la 7 m sau eliminări. Atacând chiar riscant, adversarul este surprins şi şansa

de a obţine victoria sporeşte. Această atmosferă influenţează pozitiv psihicul jucătorilor,

îi face mai încrezători în forţele lor, mai curajoşi şi-i fereşte de inhibiţie, de trac.

Greşelile arbitrului, cu sau fără intenţie, nu trebuie să-i mire, să-i demobilizeze,

să-i enerveze. Dacă jucătorii sunt pregătiţi să nu pornească cu idei preconcepute contra

arbitrului, ba chiar să înţeleagă situaţia, nu vor mai reacţiona pe teren.

Pentru a nu fi influenţaţi de spectatori, este necesar ca jucătorii să fie obişnuiţi

să-şi concentreze atenţia numai asupra dispoziţiilor tactice pe care le-au primit, iar

singura voce pe care să o audă să fie cea a antrenorului. Nu este o utopie ceea ce

susţin. Să ne amintim că fiecare am trăit situaţii în care, fiind concentraţi la lectura unei

cărţi, de exemplu, n-am mai auzit radioul, soneria, telefonul şi nici chiar faptul că cineva

a intrat în odaie. Aceste recomandări în ceea ce priveşte modul de pregătire au fost

experimentate în decursul anilor cu rezultate pozitive. Partidele pe care le-am pierdut în

deplasare le-aş fi pierdut şi acasă.

Dar, din păcate, am constatat că pregătirea jucătorilor în deplasare se face

complet invers. Se recomandă joc închis, cu atacuri prelungite la infinit, apărare

obstrucţionistă, trageri de timp, ca să se scoată „un egal”. Orice lovitură a adversarului

este trecută pe răboj pentru a fi plătită acasă, arbitru este bănuit de cum fluieră

începutul partidei, iar greşelile personale îi sunt atribuite tot lui. Galeria este înregistrată

pe bandă de magnetofon, că să le ducem o monstră celor de-acasă... Preocupaţi de

asemenea lucruri din afara jocului, se joacă dezorganizat, se fac greşeli puerile, se

protestează în permanenţă şi se pierde. Pentru aceasta nu ne ceartă însă nimeni. Am

pierdut în deplasare, e normal!

Revenind la concepţia tactică de bază a atacului, am remarcat că greutatea

constă în faptul că există un mare număr de circulaţii şi combinaţii şi încă multe altele

pe care le putem imagina, care, toate, par interesante. Sunt de părere că toate

sistemele şi combinaţiile sunt bune dacă se execută corect. Cum nu dispunem însă de

timpul necesar să le antrenăm pe toate, am găsit că este mai bine să ne fixăm la două-

trei sisteme de circulaţie şi tot atâtea combinaţii de fiecare sistem, suficiente pentru a

manevra printre apărările obişnuite. Acestea trebuie să fie însă perfect ştiute de toţi

jucătorii şi bine sincronizate. Cu un asemenea bagaj tactic putem pleca la „luptă” cu

mare încredere.

Faţă de atac, aş compara acţiunile apărătorilor cu cele ale partenerilor de dans.

Cei doi trebuie să se sincronizeze perfect şi să „simtă” fiecare, cu anticipaţie, mişcarea

celuilalt. Ca mentalitate, faţă de atac, concepţia apărătorilor este diferită, deoarece este

mai greu să-ţi impui voinţa trebuind să ghiceşti combinaţiile adversarului şi să ripostezi

în consecinţă. Am căutat deci o formulă tactică pentru apărători în care necunoaşterea

adversarului, surprizele combinaţiilor, particularităţile jucătorilor să nu îi deruteze.

Am ajuns astfel la ideea – care mi se pare cea mai puţin derutantă dintre toate

sistemele încercate – ca mişcarea apărătorilor să fie determinată de circulaţia mingii şi

nu de a jucătorilor adverşi, pentru că mingea este una singură şi tot ea constituie

pericolul „numărul unu”. Această idee a simplificat mult sarcinile apărătorului care nu a

mai comis greşeli motivate prin „am crezut că...”

Deci, pornind de la concepţia de apărare potrivit căreia mişcarea jucătorilor

trebuie să fie determinată de circulaţia mingii şi încrederea apărătorilor, întemeiată pe o

tehnică bună de blocare a mingii, fără frică, am căutat ca atacul să fie oprit cu

anticipaţie, chiar în ideea atacantului. Să explic. Lipirea apărătorilor între ei face ca

atacantul să nu mai fie tentat să încerce să pătrundă pe acolo, iar „pădurea” de mâini

ridicată între minge şi poartă opreşte aruncarea înainte de a porni.

Aceste principii le-am aplicat indiferent de sistemul de aşezare în apărare sau de

sistemul de atac al adversarilor. Am spus la capitolul referitor la tehnica apărătorilor că

degajarea privirii de minge face ca jucătorul – privind înainte şi urmărind lateral, cu

privirea periferică, ceea ce se întâmplă în celelalte sectoare – să nu mai poată fi

surprins de tentativele de blocaj, pătrunderile sau „agăţările” adversarilor care circulă

printre apărători.

Reiese din cele spuse că nu sunt adeptul apărătorilor „om la om”, deoarece

mişcarea atacanţilor îi atrage şi pe apărători, creîndu-se astfel fisuri în sistemul de

apărare. Este suficient ca un singur atacant să nu fie bine ţinut, pentru ca adversarul să-

şi creeze superioritatea numerică necesară unei acţiuni de finalizare. În plus, apărarea

om la om îi determină pe apărători să fie egoişti. Explicaţii ca, de pildă, „omul meu nu a

marcat” arată că îi interesează mai puţin rezultatul jocului, conderând că dacă „omul lui”

nu a marcat, este absolvit de răspundere. Mentalitate foarte periculoasă pentru spiritul

de echipă, spirit care trebuie să fie puternic în apărare decât în atac, deoarce

necesitatea colaborării, întrajutorarea între jucători este absolut necesară.

Respectând aceste principii, jucătoarele mele, datorită unei discipline tactice bine

imprimate, au putut să aplice cu succes sistemul de apărare 4+2. Un sistem destul de

eficace, dar foarte vulnerabil dacă nu-l poţi aplica fără greşeală. Am să mă străduiesc

să-l descriu poate mai încearcă cineva să îl aplice în această variantă.

Doi zburători, foarte mobili, vor avansa până la linia de 9 m. Pe semicerc, doi

apărători centrali, de preferinţă înalţi, dar care trebuie să blocheze neapărat foarte bine

mingile, şi doi apărători pe extremă, rapizi şi „înfipţi”. Nu găsesc un termen tehnic care

să-i caracterizeze mai bine.

Cum spuneam, deplasarea apărătorilor este determinată numai de circulaţia

mingii, ca într-un angrenaj mecanic. Dacă mingea este la centru, găseşte pe ambii

zburători la 9 m, apropiaţi unul de altul, gata să blocheze aruncarea sau să închidă

pătrunderile printre ei. Deplasarea mingii către extremă este puţin urmărită de

zburătorul de pe aceea parte, iar celălalt zburător se retrage spre semicerc, între

apărătorii centrali. Revenirea mingii la centru este urmărită de acelaşi zburător, apoi,

către partea opusă, este preluată de către celălalt zburător, care iese de pe semicerc,

ca într-o ştafetă, iar primul zburător se retrage la rândul lui pe semicerc, între apărătorii

centrali.

Apărătorii de pe semicerc urmăresc şi ei mişcarea mingii de pe o latură pe

cealaltă, trecând prin faţa pivoţilor adverşi, plasaţi pe semicerc. Deplasarea jucătorilor

pe semicerc am limitat-o între două arcuri de cerc pe extreme, de unde am verificat că

portarul poate să apere singur. Această delimitare scurtează cursa apărătorilor, care nu

mai sunt nevoiţi să se deplaseze inutil până pe extreme, şi-l face pe portar mai atent.

Avantajul sistemului este că aruncările de la distanţă sunt mai bine oprite de

către zburători, ca şi pătrunderile prin centru, iar angajările pivoţilor sunt anihilate prin

deplasările apărătorilor de pe semicerc prin faţa lor şi prin retragerea surprinzătoare a

zburătorului între interi. Dezavantajul sistemului, am spus, este indisciplina tactică în

mişcarea apărătorilor şi pătrunderile adversarilor prin centru, printre zburători.

Pentru că mişcarea aceasta îi solicită foarte mult pe zburători, iar oboseala i-ar

face să greşească, inspirându-mă de la hochei, am pregătit două sau trei linii de

zburători, pe care le schimb la intervale scurte, menţinând vigoarea apărătorilor.

Încheind capitolul despre tactică, a-şi vrea să mai adaug că am căutat să

simplific acest domeniu foarte vast şi complex, axându-mă pe câteva principii care mi-

au permis să fac faţă cu succes în activitatea mea competiţională. O apărare bazată pe

tehnică si „la minge”, nu „la om”, iar atacul, cu privirea periferică bine antrenată, „ca să

văd”, cu circulaţii în mare viteză, la distanţă de adversar, bine sincronizate şi cu

finalizări la iniţiativa jucătorului, toate acestea au făcut ca echipa să-şi impună jocul faţă

de adversar si să se instruiască repede.

Ca fac jucătoarele înţeleagă bine aceste principii si realizez

sincronizarea mişcărilor pe teren, am căutat să conving că este bine aşa şi nu altfel,

demonstrând pentru fiecare situaţie în parte „logica mişcărilor şi logica paselor”.

Un exemplu. Privind jucătorii în mişcarea lor tactică pe teren, am observat că o

serie de deplasări sunt inutile, fără un scop precis sau chiar contrarii. Dar plecarea

extremelor în circulaţie în spre jucătorul sau mingea care vine spre propria poartă face

ca frontul de atac să se îngusteze mult, creând un avantaj apărătorilor, care pot rămâne

masaţi pe centru.

Explicându-le jucătoarelor că extrema trebuie să primească pasa pe loc, să

caute cu privirea dacă poate pătrunde spre poartă, apoi să pună mingea în circulaţie, le-

am convins că în felul acesta îi vor sili pe apărători să se deplaseze de la o extremă la

alta, creînd între ei spaţii largi pentru pătrunderi sau aruncări de la distanţă.

Să analizăm în continuare cum, prin ce procedeu şi cui se dau pasele. Viteza de

circulaţie este condiţionată de viteza de deplasare a jucătorilor, dar şi de modul cum

primesc pasa, prin care procedeu, pentru a se lansa cu anticipaţie în maximum de

viteză. De asemenea, mimica, mişcările exacte ale jucătorului cu mingea trebuie să fie

perfect sincronizate cu mişcarea şi momentul acţiunii celor cu care colaborează în

blocaje, pătrunderi sau învăluiri. Am găsit că mimica este mai derutantă decât fenta, dar

este necesar ca adversarul...să te creadă.

Am căutat să studiez, împreună cu jucătoarele, „cu încetinitorul”, fazele de joc,

pentru a le simplifica şi a le „curăţa” de orice gest inutil; urmăream prin aceasta, în

primul rând, ca toată echipa să înţeleagă întregul mecanism, determinându-le astfel să

gândească creator, prin logica mişcării şi a paselor. Rezultatul nu putea fi altul decât

sporirea eficienţei.

Restrângerea mijloacelor tactice nu am „predicat-o” numai acum, în scris. Mi-a

fost impusă în practică de situaţia echipelor pe care le-am pregătit, prin schimbarea

permanentă a jucătoarelor şi timpul limitat de pregătire. Practica mi-a confirmat că este

mai bine să-ţi limitezi mijloacele, după caz, dar acestea să fie bine puse la punct, decât

să abordezi o gamă largă, însă cu o pregătire insuficientă. Atât despre tactică.

 

Pregătirea psihologică

 

Scriam în altă parte că nu se poate spune corect pregătire psihologică, aşa cum

spunem pregătire fizică, de vreme ce despre psihic ştim foarte puţin şi mai ales nu ştim

esenţialul: ce este. Dacă despre fizicul omului putem spune precis, în centrimetri şi

kilograme, în compuşi chimici şi sarcini electrice, din ce este format, până în amănuntul

moleculei şi atomului, despre psihicul său avem noţiuni vagi şi mai mult asupra

manifestării lui, a efectelor.

Cu toate acestea m-am preocupat permanent, a-şi putea spune chiar că m-a

obsedat să găsesc drumul cunoaşterii acestei laturi componente a fiinţei umane, latura

pe care o consider extrem de importantă în general şi foarte necesară în activitatea

sportivă. Mai mult chiar, cred că în viitor, ajungându-se la o limită a posibilităţilor în

pregătirea fizică şi tehnică, se va putea progresa în performanţa sportivă numai dacă se

va gasi cheia declanşării, după dorinţă, a forţei psihice. Un fel de energie nucleară

umană, i-aş spune.

Cunoştinţele noastre actuale în acest domeniu se reduc la câteva noţiuni, ca: tip

de sistem nervos, temperament, caracter, categorii în care individul nu se încadrează

perfect. Nu avem despre psihic un echivalent de cunoştinţe cum avem despre

compoziţia sângelui, oaselor sau muşchilor. Psihicul omului îl putem aprecia din afară,

fără să ştim cât sunt de constante manifestările lui, pentru a ne conduce la o cunoaştere

profundă, structurală. În această situaţie, am ajuns să găsesc câteva puncte de sprijin

care mi-au permis să acţionez pozitiv, cu rezultate mulţumitoare, în dirijarea psihologică

a sportivilor mei.

Pe prim plan aş putea pune, la începtul activităţii, dragostea pentru sport, care

mai târziu se transformă în interese de naturi diferite. Intensitatea acestei pasiuni

determină întreaga activitate şi comportare a sportivului. Acesta este primul obiectiv pe

care îl urmăresc la sportivii mei, căutând să-mi dau seama dacă au venit cu pasiunea,

mie rămânându-mi doar să o dirijez, sau fără, şi eu trebuie sa fiu acela care să le-o

insufle.

Datorita acestei atractii spre sport – am spus că la început este nedefinită, apoi

precizată – am putut să le aduc pe elevele mele, fie că erau copii în clasa a V-a, fete de

18 ani sau femei cu copii, să nu lipsească de la antrenamente, să suporte duritatea şi

durata pregătirilor, să dorească marea performanţă. Intensitatea acestei forţe de

atracţie către sport îi face pe unii să renunţe sau pur şi simplu să nu dorească să se

orienteze spre alte activităţi şi ajung la marea performanţă. Din pacate, nu avem

aparate, cum este dinamometrul pentru forţă, să măsurăm de la început această

pasiune ca să-i putem selecţiona. Constatăm abia la sfârşit că unii au avut-o, iar alţii nu.

Am căutat ca acestă chemare să o pastrez pură, să nu o amplific cu cadouri sau

făgăduieli. Am remarcat că acei antrenori care au atras sportivii promiţându-le diferite

recompense au fost părăsiţi în momentul în care nu şi-au putut ţine făgăduiala. Ba pot

spune că am căutat să promit mai puţin ca ceialaţi, chiar când puteam face mai mult.

Am folosit această metodă ca un fel de test selectiv. Voiam să ştiu precis dacă sunt

legaţi de sport sau de altele.

Când antrenam echipa feminină Tractorul, făceam antrenamentele în afara orelor

de program; le puneam să-şi cumpere tenişi când nu se găseau la magazinul clubului,

iar după jocuri, lunea, îşi reluau activitatea în producţie. Spre deosebire de echipele de

handbal masculin şi fotbal ale aceluiaşi club, care erau răsfăţate, tolerânduli-se şi unele

comportări necorespunzătoare, fetele se clasau între primele echipe din Divizia A, iar

băieţii, handbalişti, se menţineau cu mare greutate in B.

În general, am fost în situaţia că elevii au venit să facă sport din plăcere, dar am

avut şi cazuri când era numai un capriciu momentan; sportiva ma interesa însă prin

gabaritul şi calităţile pe care le avea şi mă străduiam s-o fac să continuie.

La cei din categoria a doua, cu foarte multă răbdare şi tact, am început să le

inoculez plăcerea şi interesul pentru sport. Am remarcat că unii nu vroiau să facă sport

din timiditate, iar alţii din modestie, pentru că nu aveau încredere în posibilităţile lor.

Situaţia ar putea fi asemuită cu a acelora cărora li se recomandă să facă sport din

motive terapeutice şi apoi ajung campioni sau recordmani mondiali.

Insist asupra importanţei educării pasiunii pentru sport la elevii cu care lucram.

Ba mai mult, trebuie să fim foarte atenţi cum lucrăm cu ei, pentru că dacă facem greşeli,

atracţia, dragostea, pasiunea se pot foarte uşor transforma în dezgust, lipsă de interes

etc.

Spuneam că nu trebuie să le promitem succese exagerate. Îmi aduc aminte că

un coleg de la ateltism descoperise pe viitoarea învigătoare a Iordaniei Balaş, dar... a

pierdut-o la 1,45 m, când sportiva şi-a dat seama că prezicerile grafice făcute de

antrenorul său nu s-au realizat în timpul prevazut. Nu ne putem juca cu visurile copiilor

şi nici cu ale celor mari, exploatându-le în interesul nostru. Dacă sportivii înţeleg că

lucrăm pentru ei, acceptă să le cerem orice sacrificiu fără să ne reproşeze. Marile

greşeli în munca noastră din punct de vedere psihologic, se fac în această fază de

pasiune şi încredere oarbă a începutului, când putem lucra cu tinerii ca şi cu un fier

roşu, mlădiindul cu uşurinţă şi dându-i forma dorită. Adesea m-am întrebat, faţă de

elementele pe care „le-am scos”, pe câte le-am ratat?

Al doilea pas în vederea cunoaşterii şi dirijarii psihice a elevilor cu care am lucrat

a fost încadrarea lor în concepţia etică sportivă, ale cărei noţiuni şi parametrii le-am dat

eu. Cred că am procedat logic, trecând de la atragerea sportivului la cunoaşterea

regulilor de joc şi de conduită. Aceste principii ale vieţii sportive determină, cu timpul,

modelarea caracterului şi încadrarea jucătorului în colectiv. Am căutat ca, paralel cu

drumul spre performanţa sportivă, să devină şi un om adevărat. Din relaţiile cu

adversarii, arbitrii, lumea pe care o întâlneşte la sport şi cu care ia contact direct, tânărul

capătă o altă înţelegere a vieţii, a proporţiilor muncii, a efortului, a victoriilor şi a

înfrângerilor.

Încadrarea tinerilor cu care am lucrat în concepţia etică proprie sportului a făcut

să mă înţeleg întotdeauna cu ei, în afară de foarte puţine excepţii. Chiar atunci când a

trebuit sa pedepsesc, pedeapsa a fost aşteptată şi acceptată ca o consecinţă logică a

faptelor. Îmi amintesc că, într-o perioadă de pregătire cu echipa Tractorul, pentru că o

jucătoare întârziase la ora culcării, i-am spus că trebuie să plece acasă. La intervenţia

celorlalte coechipiere ca să o iert, a răspuns oarecum jignită: ”De ce interveniţi, nu ştiţi

că dacă greşim trebuie să fim pedepsite?” Mi-a plăcut răspunsul, dar tot am lăsat-o să

plece acasă.

Prin asemenea atitudini formăm atmosfera de seriozitate în munca de pregătire

şi în desfăşurarea jocurilor, absolut necesară pentru obţinerea performanţelor

superioare. Nu mă refer, când spun atmosferă, numai la latura educativă, disciplinară,

exterioară. Aş vrea să se înţeleagă latura intimă, afectivă, care trece de la stadion în

viaţa cotidiană a sportivului.

Aspectul social al unui sportiv are doua imagini, una atletică şi alta etică, aşa

cum avem la aparatul de fotografiat două imagini, câte una pentru fiecare ochi. Ca şi la

aparat, trebuie să urmărim ca cele două imagini ale sportivului să se suprapună, să se

contopească. Atunci putem spune că instruirea pe care am făcut-o a reuşit.

Înţelegerea şi încadrarea în principiile etice sportive se face, de obicei, normal,

dar câteodată se realizează mai greu. Recurgând din nou la o comparaţie din medicină,

intervenţia noastră necesită o trecere de la tratamentul medicamentos la grefă.

Imaginea nu o găsesc exagerată, pentru că aşa cum în medicină se fac transplanturi de

organe, în psihologie se pot face transplanturi de idei. Şi într-un domeniu şi în celălalt

se petrec câteodata fenomene de respingere, operaţia dovedindu-se inutilă. Dar suntem

împăcaţi cu gândul că am încercat totul.

Am să arăt acum un caz pe care îl consider cel mai mare succes pedagogic din

cariera mea. Să fiu iertat ca nu pomenesc şi de cele în care nu am avut succes, dar de

necazuri nu ne amintim cu plăcere.

Venisem antrenor la echipa Tractorul şi directorul uzinei m-a sfătuit să renunţ la

tânăra şi talentata jucătoare Iuliana Neako. Să mă ierte Iuliana că divulg din intimităţile

vieţii ei; dar asta este soarta marilor vedete.

La sugestia dată am cerut permisiunea să mai încerc şi eu să o recuperez. Am

încercat, dar am văzut că „doctoriile” nu folosesc. Atunci am făcut operaţia – un an

suspendare. Când i-am comunicat hotărârea, a râs şi le-a spus colegelor că „are

oameni grei la uzină, care vor interveni pentru ea”. În opt luni de zile a încercat să

obţină intervenţia salvatoare, dar nu a găsit-o. Ultimul şi cel mai mare dintre cei cărora li

s-a adresat s-a scuzat că nu poate să o ajute, motivând că atunci când am venit la

uzină am făcut împreună o înţelegere: eu nu aveam voie să mă amestec în producţia de

tractoare, iar el în pregătirea echipei... A înţeles şi a revenit la echipă, dar nu cu gânduri

bune.

Am primit-o şi am numit-o responsabilă cu educaţia şi disciplina în echipă. Era

cea mai indicată pentru această funcţie, pentru că avusese timp să capete experinţă pe

propria ei piele. De atunci Iuliana a fost cu totul alta în pregătire şi în viaţa particulară,

nu m-a mai supărat niciodată şi a ajuns campioană mondială şi maestră emerită. Pentru

că a fost în stare de o asemenea schimbare în concepţia ei, îi voi purta totdeauna

deosebită stimă. I-am apreciat mai mult pe aceia care au putut să-şi învingă slabiciunile

fizice şi morale, decât pe cei mai talentaţi şi cuminţi. Păcat că asemenea metamorfoze

psihice nu sunt acceptate de către toti. Unii antrenori nu sunt capabili să uite trecutul,

nelăsându-l pe cel în cauză să scape de ceea ce a fost şi să încerce să recupereze

timpul pierdut.

Am prezentat cazul în spiritul ideii pe care o susţin, cum că drumul spre

performanţa sportivă trece la început prin poarta omeniei, încadrată în principiile eticii

sportive.

Al treilea factor important care influenţează latura psihologică a sportivului este

ascendenţa psihică a antrenorului. Într-adevăr, dorinţa elevului de a practica sportul

întâlneşte în primul rând pe acela care are „cheia” domeniului râvnit. Natural că,

mărturisite sau nu, primele cuvinte cu care se apropie elevul de antrenor sunt: „Mă laşi

şi pe mine să intru înăuntru?” Iată de ce antrenorul este pentru el omul care ştie tot,

care poate să-l facă să ajungă şi el la fel cu idolul sportiv pe care îl preţuieşte. Din acest

motiv apare marea încredere pe care o au elevii faţă de noi, la fel ca bolnavul faţă de

medicul care poate să-l vindece.

Această încredere pe care mi-au acordat-o elevele mele mi-a permis să le

influenţez în bine întreaga viaţă, câteodată mai mult chiar decât au putut să o facă

părinţii lor. Am avut cazuri în care, fără să le diminuez autoritatea, unii părinţi au venit şi

mi-au mărturisit că „pe noi nu ne mai ascultă”. Această ascendenţă asupra copiilor îmi

plăcea, câteodată mă flata, dar alteori mi-a dat multă bătaie de cap şi răspundere. Când

mi-am dat seama că le pot influenţa psihic, solicitat fiind mai mult de cazurile rebele, m-

am preocupat şi de această latură a profesiunii noastre. Convingerea mea este că nu

există copii „răi” decât în cazuri foarte rare, patologice; în general, sunt înrăiţi din diferite

motive. Ca atare, am căutat, dorind să mi-i apropii, să cunosc motivul pentru care „fac

pe răii”. Cercetând puţin mediul familial sau anumite gânduri ale lor, am putut să pun

degetul direct pe rană.

Ca şi până acum, am să explic citând trei cazuri pe care le consider mai

generale. Primul „caz” făcea parte dintr-o familie dezmembrată. Nu suporta pe nimeni şi

veşnic se certa pentru cel mai neînsemnat motiv. Am încercat să-l îmblânzesc cu

pedeapsa. Brava. Am căutat în familie motivul şi m-am lămurit. Prin forţa lucrurilor, nu

avusese parte de tandreţe. M-am străduit să i-o dau eu. Nu primea, nu era obişnuit.

Încercând să-l mângâi, m-a muşcat de mână, la fel ca în povestea lui „Colţ alb”, de Jack

London. Am înţeles şi nu m-am supărat. Faptul că nu l-am pedepsit , cum era obişnuit,

l-a apropiat de mine şi apoi de colectiv. Era, în fond, un copil foarte bun, aşa cum s-a

dovedit mai târziu.

Celalalt avea alt mobil. Voia să realizeze lucruri extraordinare din tot ceea ce

făcea – o forma de megalomanie. La început am crezut că este vorba de un

dezechilibru. Nu era chiar o excepţie, pentru că toţi avem o idee deosebită despre noi.

De obicei, însă, suntem discreţi; copilul mi-a mărturisit-o şi mi-a fost suficient ca să-l

privesc altfel. Când i-am demonstrat, cu lux de exemple, că extraordinarul din viaţă este

ca tot ceea ce faci să fie bine făcut, corect, precis, pentru că din asta rezultă apoi

extraordinarul, a fost foarte decepţionat. Era natural, munca de amanunt şi de durată nu

are în sine nimic spectaculos. Dacă l-am convins ca idee pentru sport, a plecat de la

mine, căutând extraordinarul în altă parte.

Al treilea caz aparţine categoriei „fără pasiuni”, plictisiţilor, amorfilor. În acestă

situaţie, greutatea constă în formarea interesului pentru sport. Ca la pescuit: să găseşti

momeala cu care să-l atragi. În cazul pe care vreau să-l arăt, mi-am dat seama că

dezinteresul afişat se formase datorită atmosferei din casă. Având un frate mai mare,

foarte cuminte şi talentat, părinţii făcuseră din fetiţă „personajul negativ” şi ea se

complăcea în acest rol. Cunoscând motivul, am căutat, cu foarte multă răbdare, să-i

redau încrederea în posibilităţile ei. Am reuşit. Cea mai mirată a fost ea. Părinţilor nu le

venea să creadă, iar colegii de profesiune, care urmăriseră cazul, au recunoscut că nu

„mi-am pierdut timpul degeaba”, cum decretaseră la început.

În legătură cu acestă părere a unor colegi asupra elementelor mai dificile fie ele

de natură fizică sau psihică, am constatat că „nepierdându-şi timpul”, au rămas cu el în

siloz până la sfârşitul carierei, pentru că nu au întâlnit elementul cu care merită să şi-l

consume...

Revenind la aşcendenţa psihică a antrenorului, trebuie să adaug că această

încredere despre care vorbeam poate fi un cuţit cu două tăişuri. O greşeala, din lipsă de

tact sau din cine ştie ce alte motive, poate avea repercusiuni dintre cele mai

neaşteptate şi nedorite, decepţionându-l şi îndepărtându-l pe tânărul în cauză.

Nu pot să uit dezamăgirea – mai mult ghicită decât mărturisită – a unei gimnaste

foarte talentate, care spera să ajungă în lotul naţional. A renunţat la sport când şi-a dat

seama, după ani de zile de pregătire, că drumul ei este ratat datorită proastei îndrumări.

Din cele spuse până acum, calea de rezolvare a pregătirii psihologice reiese a fi

fost de natură afectivă. Am acţionat însă şi mai concret, prin exerciţii şi metode precise.

În capitolul „Japonizarea” antrenamentului am descris câteva din cele pe care le-am

aplicat. Aci, în completare, am să mai dau câteva exemple în legătură cu felul în care

am antrenat puterea de concentrare.

Unii oameni au această calitate din naştere, ca şi calităţi fizice, dar la cei care nu

o au, o putem dezvolta prin mijloace adecvate. Sunt convins că puterea de a menţine

concentrarea până în finalul unei partide determină în mare măsură victoria. Sportivul

care nu se poate concentra, datorită emoţiei sau mediului din concurs, „uită” tot ce a

pregătit la antrenamente, aşa cum unii elevi foarte buni la carte uită ce au învăţat când

sunt examinaţi.

Am căutat să rezolv această lacună prin exerciţii simple şi uşor aplicabile. Ideea

călăuzitoare a fost să-mi fac elevii să se gândească puternic numai asupra unui anumit

lucru pe o durată limitată. De exemplu, am propus ca portăriţele să facă „antrenamente”

în timpul orelor de clasă, şi anume: „intrau în poartă” în momentul în care intră

profesorul în clasă şi trebuiau să urmărească „mingea”, concretizată prin discuţia

profesor-elevi. Primele încercări au fost 10-15 minute, după care erau furate de

activitatea celorlalţi elevi. Perseverând, au ajuns să se concentreze „tot jocul”, adică 50

de minute, cât dura ora de clasă. Progresul făcut la ore, din punct de vedere al

concentrării, era confirmat şi pe teren; în plus au crescut şi notele în catalog, pentru

cunoştinţele înmagazinate, pentru „cuminţenie” şi interesul arătat profesorului. Exerciţiul

l-a aplicat şi în alte condiţii, în teren, la şedinţe, citind o carte. Rezultatul a fost

incontestabil mulţimitor.

Un exerciţiu pe care îl aplic cu scopul de a mări intensitatea concentrării pe o

durată mai scurtă mi-a dat rezultate foarte bune. Cu o mână sau cu ambele, executantul

apucă imaginativ o bară atârnată de tavan, pe care o trage foarte încet, până o pune pe

podea. În funcţie de puterea de concentrare, am văzut pe unele fete o transpiraţie mai

mare decât atunci când ridicau haltere grele. Se vede că ideile pot cântări mai mult!

Un alt exerciţiu, tot atât de simplu. Cu faţa la perete, sportivul „arată” un punct de

pe perete, concentrându-se asupra lui până ce nu mai aude ce se întâmplă în spatele

lui în sală. Acest exerciţiu l-am aplicat celor mai neastâmpăraţi. Chiar dacă a fost

necesar să le fac puţin masaj pe frunte după ce au terminat, progresul a fost evident.

Spuneam la început că unii elevi au o putere nativă de concentrare. Ca să-mi

dau seama cine o are şi în ce măsură – pentru psihic nu avem... psihometru – la cei

mici am făcut un concurs de stat pe ... patru labe, exerciţiu care nu cere tehnică sau

forţă. Se poate observa în acest caz puterea de concentrare a fiecăruia pentru a sta cât

mai mult în poziţia respectivă. Natural, în prealabil fac mare gălăgie pentru acest

concurs, spre a mări interesul la maximum. De asemenea, în timpul probei transmit „la

radio” aspecte din concurs şi evidenţiez pe aceia care nu abandonează. Din

însemnările pe care le păstrez, am văzut, peste ani, pe câştigătorii acestei probe puerile

ajungând campioni adevăraţi. Proba ar putea constitui un test pentru selecţie, dar este

mult prea neserioasă ca să devină oficială. Şi eu o fac cu uşile închise până am să

găsesc alt exerciţiu mai puţin caraghios.

În concepţia de pregătire, la fiecare factor, am atins şi latura psihologică, pentru

că face parte intrisecă din întreaga activitate de pregătire şi manifestare sportivă. Am

rezumat aci felul în care m-am axat, în pregătirea specifică, pe atracţia către sport,

concepţia etică, ascendenţa psihică a antrenorului. Am prezentat câteva exerciţii cu

oarecare specific în pregătirea şi aprecierea laturii psihologice, exerciţii pe care le-am

socotit mai importante în tatonările făcute în acest ocean necunoscut. Sunt sigur că nu

peste mult timp progresul ştiinţei ne va pune la dispoziţie aparate care prin măsurători

precise ne vor prezenta potenţialul psihic al omului, aşa cum spirometrul,

dinamomentrul, tensiometrul ne dau date despre fizic. Până atunci, suntem nevoiţi să

ne mai ghidăm după rezultatele obţinute la concursul de... stat în patru labe!

 

Personalitatea antrenorului

 

Prin anul 1953 mi-am pus în gând să găsesc cheia succeselor celor mai buni

antrenori, pornind să-i analizez prin prisma factorilor de antrenament cunoscuţi:

pregătire fizică, tehnică, tactică, teoretică şi psihologică. I-am urmărit cum aplică aceşti

factori în procesul de instruire şi constatările făcute mi-au arătat că lucrul cel mai

important este calitatea muncii lor, concepţia lor despre etica sportivă, modul cum

gândesc şi mai ales felul lor de comportare în general. Mi-am dat seama că anumite

lucruri, comune tuturor, cunoscute de toţi, la ei aveau alt sens, altă interpretare şi altă

pondere. Ceva din calitatea pictorului sau scriitorului care, mergând pe aceleaşi drumuri

şi văzând aceleaşi lucruri ca şi muritorul de rând, pe ei îi impresionează altfel,

descoperind lucruri noi, pe care le fixează pe pânză sau le aştern pe hârtie.

Poate să pară că idealizez, forţând lucrurile, dar de fapt nu spun nimic nou, fiind

cunoscut faptul că mediul înconjurător se reflectă deosebit în fiecare din noi, potrivit

gradului de pregătire, de perceptie şi de sensibilitate. Am întâlnit mulţi antrenori care mi-

au declarat că pe ei nu-i interesează viaţa sportivului din afara stadionului, viaţa lor

socială, intelectuală sau afectivă, deoarece nu vedeau în ei decât calităţile fizice. Nu îşi

dădeau seama că privirea noastră trebuie să fie mult mai largă, să cuprindă întreaga

fiinţă a sportivului şi întreaga lui activitate. Există o interdependenţă între tot ceea ce se

petrece în viaţa omului pe toate planurile, interdependenţă pe care noi trebuie să o

cunoaştem şi să ţinem seama de ea.

Dar ca să putem cunoaşte sportivul, să-i întrevedem posibilităţile de afirmare,

este necesar mai întâi să ne cunoaştem pe noi. Adică să ne dăm seama dacă suntem

capabili să ne analizăm sincer, obiectiv şi să vedem esenţialul. Când ne analizăm pe

noi înşine, ne putem da seama de justeţea aprecierilor şi gradul de discernământ prin

autocontrol. Dacă reuşim, atunci vom fi în stare să-i analizăm şi pe alţii. Pare simplu,

dar nu este şi de aceea greşim.

Relaţiile antrenor-sportiv trebuie să fie clare şi sincere de ambele părţi, ca între

doctor şi pacient, pentru a-ţi da seama ce şi cât poţi să ceri şi cum să procedezi.

Minciuna, de o parte sau de alta, nu poate să rămână ascunsă. Ca să poţi modela

sportivul, trebuie să trăieşti aievea lângă el, să execuţi exerciţiul odată cu el, dacă nu

fizic, cel puţin mintal. Este absolut necesar să simţi odată cu el greutatea efortului,

durerea înfrângerii, deprimarea perioadelor de stagnare sau bucuria succeselor.

Trebuie să fi... pe aceeaşi lungime de undă cu el, ca să te poţi înţelege si să-l conduci,

datorită ascendenţei pe care o ai asupra lui.

Am întâlnit de multe ori priviri întrebătoare la sportivii pe care îi pregăteam, când

le vorbeam despre ceea ce simţeau în anumite situaţii, fără ca ei să-mi fi mărturisit

ceva. Cred că era momentul în care îi apropiam cel mai mult de mine, pentru că îi

înţelegeam. Atunci când această înţelegere nu se realizează, apare sentimentul, foarte

des întâlnit la sportivi, că antrenorul nu ştie cât suferă ei la antrenamente, la competiţii,

mergând chiar până la un fel de aversiune împotriva lui. Ba uneori apare impresia

absurdă că dacă îi forţezi să lucreze sau le impui anumite lucruri, o faci dintr-un fel de

sadism, „ca să faci mizerii”.

Din constatările făcute, analizându-mă pe mine şi consultând diferiţi colegi, am

găsit că munca de modelare a sportivilor are mai mulţi sorţi de izbândă dacă se

desfăşoară concomitent cu preocuparea pentru automodelare a antrenorului. Noi

„creştem” şi ne dezvoltăm permanent, alături de sportivi, prin experienţa acumulată de

la fiecare în parte şi de la fiecare generaţie. Această experienţă o semănăm, ca boabele

de grâu, în recolta care urmează, culegând-o apoi multiplicată. Şi tot această experienţă

personală îţi dă siguranţa în muncă, indiferent de studiile făcute sau de numărul de

volume studiate. Dacă afirm acest lucru, o fac pentru că am întâlnit colegi, aflaţi în

primul an de învăţământ, care au refuzat să participe la şedinţele colegiului de

antrenori, trimiţându-ne vorbă că „este prea proaspătă materia predată în institut şi nu

mai am ce învăţa”. O mentalitate periculoasă, cu substrat de înfumurare şi suficienţă,

care poate duce la o plafonare profesională prematură.

Natural, în procesul de autoeducare fiecare îşi are problemele lui, dar am găsit

că unele pot constitui factori comuni pentru toţi. Anumite coordonate în personalitatea

antrenorului îl fac să se impună cu mai multă autoritate. Am să enumăr câteva, pe care

le-am găsit că sunt mai importante, într-o ordine în care nu urmăresc o clasificare după

importanţa lor.

 

Ţinuta.

 

Deşi există şi expresia „ţinută sportivă”, ea este adesea neglijată, după

metoda neglijenţei artistice sau din alt motiv pe care îmi este greu să-l numesc. Dacă

moda îşi are rosturile ei, în sport, neglijenţa sau murdărirea neagă chiar ideea în sine.

Sport în înţelesul mai larg înseamnă mai puţin performanţă înaltă şi mai mult o anumită

ţinută morală. Această notă caracteristică trebuie să o dea şi să o impună mai ales

antrenorul, pedagogul, modelul. Personal, de câte ori sunt în faţa echipei, mi-l amintesc

– uneori parcă este chiar de faţă – pe profesorul meu Virgil Roşală. Automat capăt

ţinuta şi felul său caracteristic de a se prezenta. Cu toate că au trecut peste treizeci de

ani de când nu l-am mai avut profesor, poziţia mea îi îndreaptă şi îi captează acum pe

elevi, fără vorbă, aşa cum am învăţat de la el.

Nu exagerez când afirm că simt o durere fizică atunci când văd, pe teren, pe unii

antrenori cu mâinile în buzunare, cu ţigara în gură sau stând jos. Personal, am impresia

că nu mai pot stăpâni echipa dacă mă aşez. Din păcate, şi eu fumez, dar niciodată la

lecţie. Consider că m-aş comporta ca un doctor care ar consulta cu ţigara în gură! E în

primul rând o problemă de igienă.

În sensul strict al ţinutei, contrastul cel mai nedorit pe care-l poate oferi un

antrenor îl constituie grăsimea sau abdomenul crescut de timpuriu. Cu un astfel de

aspect este greu să-i convingi pe alţii de ceea ce nu ai reuşit să te convingi pe tine

însuţi: că sportul ajută la dezvoltarea armonioasă a corpului.

Din păcate, ignorări ale „ţinutei sportive”, în ambele sensuri, se remarcă şi în

afara stadioanelor şi asta face o propagandă proastă mişcării sportive. Apariţia

sportivilor în trening, în frunte cu antrenorul, pe stradă, în tren, în restaurante, în holul

hotelurilor nu este motivată decât prin neglijenţa sau dorinţa de „a fi cineva”, de a te

face remarcat. Lucrul nu este greu, pentru că „firma” de pe spate sau numai treningul te

deosebeşte de ceilalţi. Şi pentru că eşti „cineva”, neapărat vorbeşti tare, faci glume, mai

mult sau mai puţin reuşite, dar de care trebuie să râzi tare, ca să faci atmosferă. Am

remarcat că excesul în această direcţie este invers proporţional cu valoarea sau

educaţia respectivilor... Dacă antrenorul umblă însă bărbierit, îmbrăcat în haine de

stradă şi vorbeşte în şoaptă, echipa îl va imita, va trece neobservată şi nu e rău.

O problemă şi mai spinoasă o constituie însă masa la restaurant. Fiecare caută

să dovedească cum că are gusturile cele mai rafinate şi mai costisitoare. Nimic nu este

bun şi suficient. Aceeaşi dorinţă de a arăta că eşti „cineva”, mai ales că plata nu se face

din buzunarul tău. De multe ori masa trece înaintea jocului, ca importanţă, sau pentru

că s-a mâncat neobişnuit, se resimte aceasta în mişcarea pe teren. Nu ştiu de ce, atâta

vreme cât toată echipa joacă în tricouri uniforme, nu pot mânca toţi coechipierii aceleaşi

feluri de mâncare, evident, exceptând cazurile adevărate de boală (mai sunt şi cele

închipuite).

În legătură cu mâncarea mai există un aspect foarte important, lipsa unei educaţii

gastrice. Învăţând stomacul numai cu anumite mâncăruri sau gen de mâncăruri, nu mai

suportă schimbarea. Problema devine mai acută la sportivii care fac deplasări în

străinătate. De aceea este necesar să-i obişnuim treptat să mănânce şi... ce nu le

place. Sper că voi fi bine înţeles!

Am atins aici doar câteva aspecte ale ţinutei sportive, dar am ţinut s-o fac pentru

că am observat că unii antrenori nu-şi pun asemenea probleme sau le dau o mică

importanţă. Eu sunt convins de contrariul.

Vorbirea. În procesul de instruire, recurgem pe cât putem la demonstrarea

exerciţiului, dar în cea mai mare parte întrebuinţăm, la antrenamente şi concursuri,

cuvântul – al doilea sistem de semnalizare. Specificul meseriei nu ne permite să

recurgem la pledoarii avocăţeşti. Deci, trebuie să folosim o explicaţie cât mai clară şi

precisă, telegrafică, atât ca formă, cât şi ca fond. Timpul pe care îl avem la dispoziţie şi

tensiunea jocurilor ne obligă. Claritatea ideilor noastre are o influenţă directă asupra

comportării sportivilor pe care îi pregătim. De exemplu, participând la un curs de

antrenori, am remarcat o legătură strânsă între modul cum prezentau anumite probleme

antrenorii şi felul cum erau pregătite echipele lor. Asemănarea era frapantă şi ca formă

şi ca fond, confuzia sau chiar claritatea ideilor era ilustrată de jucătorii de pe teren prin

mişcările lor tactice.

Alt aspect al vorbirii, la fel de important, este dicţiunea. Claritatea exprimării,

timbrul, modelarea vocii captează şi menţin trează atenţia sportivilor, mai ales în

momentele de mare tensiune şi surescitare.

Luându-l ca exemplu pe Demostene, cu sau fără pietre, trebuie ne

perfecţionăm vorbirea, altfel riscăm ca sfaturile pe care le dăm în pauze, indicaţiile de la

antrenamente şi concluziile de la analize să nu poată fi urmărite. Claritatea ideilor şi

înţelegerea vorbei completează pregătirea. Din păcate, cursurile de retorică au fost

scoase din şcoală, dar noi, antrenorii, siliţi de cerinţele meseriei, trebuie să ne pregătim

în acest sens.

Disciplina. Problemele de instruire sunt mereu în schimbare datorită progreselor

ştiinţei. Nu pot susţine cu certitudine că anumite metode sau mijoace sunt sau vor

rămâne fixe. Un singur lucru l-aş putea pune într-o formula matematică – disciplina.

Am avut ocazia să urmăresc câteva echipe din campionatul divizionar disputat în

turnee, din oraş în oraş, unde erau adunate toate echipele. Aşa am putut studia fiecare

echipă, jucător, antrenor, mai bine, mai analitic, ca pe nişte radiografii suprapuse ca

într-un laborator unde experimentul se repetă în condiţii asemănătoare.

Am apoi ocazia să intru în culisele unora dintre echipe, asistând mai mult şi mai

îndeaproape la felul cum se pregătesc. Am remarcat că, din punct de vedere metodic,

instruirea echipelor nu se deosebeşte prea mult; diferenţa apărea însă la capitolul

disciplină. A disciplinei de fond si permanente. Mi-a apărut clar şi sunt acum în măsură

să afirm un adevăr de care sunt sigur că-l pot considera general valabil, ca o axiomă:

nivelul performanţelor unui sportiv sau al unei echipe este direct proporţional cu baza de

disciplină pe care se lucrează. Pe această bază se grefează metodele şi mijloacele

factorilor de antrenament (pregătire fizică, tehnică, tactică, teoretică, psihologică) fără

pericolul de „respingere”.

Analizând esenţa jocului, ne dăm seama disciplina jucătorilor permite

sincronizarea acţiunilor colective şi separate ale jucătorilor în vederea scopului tactic

comun, introducerea mingii în plasă. În principiu, toţi colegii cu care am discutat despre

disciplină au fost de acord cu importanţa ei, deosebirea începe însă în legătură cu

aprecierea gradului de disciplină. Să iau ca exemplu punctualitatea. Una este la

secundă şi alta „în jurul orei de...”, una este permanentă şi alta în anumite situaţii. De

asemenea, punctualitatea trebuie să fie bilaterală: şi la sportiv şi la antrenor. Am rămas

uimit auzind răspunsul unui coleg la remarca – destul de gravă după parerea mea –

făcută de jucătoare în legătură cu întârzierea lui la antrenamente şi la jocuri: „Eu am

voie să întârzii, sunt profesor!” Mi-am dat seama că tocmai acest mod de a gândi, în

anumite privinţe, duce la denaturarea noţiunii de disciplină şi mai ales la întronarea ei în

mentalitatea sportivilor.

În legătură cu punctualitatea, sunt convins că este prima etapă în educarea unui

colectiv. Că să o înrădăcinez în echipele pe care le-am pregătit, am căutat să fixez

invariabil, în fiecare an, aceleaşi zile, ore şi loc pentru antrenamente, date pe care, în

primul rând, le respectam eu. Am observat că, cu timpul, în ritmul celor cu care lucram

s-a format o depindere, aş putea spune un bioritm, şi lipsurile sau întârzierile de la

antrenamente au disparut aproape complet, pentru că „simţeau nevoia să vină”, aşa

cum ţi-e foame la prânz sau somn seara.

Îmi făcea plăcere ca pe prima jucătoare care venea la antrenament să o primesc

cu o vorbă bună. Am remarcat că ordinea în care vin la antrenament, în afara cazurilor

fortuite, arată „cine iubeşte mai mult”. Am luat sensul şi expresia din răspunsul unei

reviste care, fiind întrebată de doi tineri care trebuie să vină primul la întâlnire, fata sau

băiatul, a dat acest răspuns.

Mult timp după ce ne-am desparţit, jucătoarele mi-au mărturisit că datorită

acestui fel de program, în zilele şi orele de antrenament cu care se obişnuiseră de ani

de zile, simţeau o nelinişte, vroiau să facă ceva şi nu ştiau ce. Era efectul bioritmului

creat anterior.

Revenind la problema disciplinei, cu ocazia participării la diferite tabere, am

observat – destul de trist – că nota de indisciplină o dădeau tocmai unii dintre aceeia

care trebuiau să o stigmatizeze, adică profesorii sau antrenorii. Pot să afirm chiar că nu

am întâlnit vreun caz în care un sportiv să comită un act de indisciplină fără să fi fost

generat de o atitudine anterioară similară a antrenorului sau a celor care se ocupă de

educarea lui. Să nu uitam că disciplina nu se face spunând lozinci sau citind istorioare

moralizatoare. Ea se formează de către antrenor, în lungul proces de instruire, cu

perseverenţă, răbdare, tact, mai ales prin exemplul personal.

Introducerea disciplinei într-un colectiv este dificilă la început, până se formează

o opinie precisă asupra ei. Apoi trebuie numai întreţinută prin consecvenţă, pentru că

elementele promovate în echipă să se încadreze în concepţia celorlalţi.

Am verificat gradul de disciplină prin observaţii făcute şi pe echipe sau sportivi

din alte ţări. Sunt convins că echipa masculină de handbal a Iugoslaviei, datorită

calităţilor, gabaritului şi pregătirii tehnice, ar fi putut să obţină rezultate mai bune dacă

jucătorii nu ar fi fost aşa indisciplinaţi. De asemenea, antrenorul de baschet Vasile

Popescu, întors din stagiul făcut în S.U.A., ne-a declarat că diferenţa de valoare între

baschebaliştii nostrii şi cei de peste Ocean nu constă în cunoştinţele antrenorilor, ci este

obţinută prin disciplina impusă jucătorilor, disciplină care merge până la absurd.

Dar sportivii care m-au impresionat în mod deosebit în acestă privinţă au fost cei

din echipele japoneze de volei şi handbal, care, handicapaţi din punct de vedere fizic,

au obţinut rezultate deosebite datorită muncii lor, bazată pe disciplină.

De asemenea, dacă analizăm gradul de disciplină între diferite sporturi la noi în

ţară, vedem că diferenţa rezultă din modul variat de interpretare a noţiunii, precum şi

datorită unei traditii împământănite în sportul respectiv. Luptele şi canotajul constituie

exemple pozitive în acest sens. Rezultatele pe care le-am obţinut le confirmă, în

opoziţie cu voleiul şi baschetul, care datorită aceluiaşi motiv, au scăzut ca valoare pe

plan internaţional. Şi rezultatele obţinute la handbal pe plan mondial s-au datorat, la

început, în mod sigur, disciplinei. Afirm aceasta bazându-mă pe faptul că la începutul

actvităţii internaţionale în handbal nu am avut nici tradiţie şi nici cunoştinţele tehnice

prea avansate ca antrenori. Acum, tot datorită gradului de disciplină, echipa masculină

continuă să se menţină în fruntea ierarhiei mondiale, în timp ce slăbirea disciplinei a

făcut ca handbalul feminin să scadă ca valoare internaţională.

Dacă privim şi viaţa marilor vedete, indiferent din ce sport, ne dăm seama că

ceea ce i-a deosebit pe ceilalţi pentru a se menţine în frunte a fost, în mod special,

încadrarea lor într-o viaţă disciplinată, ca muncă şi comportare.

Am insistat asupra acestui „secret al lui Polichinelle” deoarece, dintre toate

problemele de antrenament, disciplina este cea mai la îndemâna antrenorilor pentru a o

rezolva şi totuşi este adesea neglijată, cu toată importanţa ei capitală.

Comportarea. Modul cum se comportă antrenorul cu sportivii are o mare

influenţă în obţinerea rezultatelor. Între reci, distanţi şi pretenţioşi pe de o parte şi

„bunătatea personificată”, pe de altă parte, am cunoscut şi studiat numeroşi colegi. Nu

cred că un antrenor poate să întrunească toate calităţile – pedagogice, profesionale şi

fizice – ca să fie socotit antrenorul ideal. Adevărul este că nici nu ştiu cum ar trebui să

arate acest antrenor ideal. De vreme ce nici sportivii nu sunt... stas, rezultă ca normală

situaţia în care antrenorul poate fi pentru unii excelent, iar pentru alţii nepotrivit.

Am antrenat pe rând trei surori care s-au deosebit foarte mult una de alta atât

prin calităţile fizice, cât şi prin cele psihice. Din această cauză şi rezultatele au fost

diferite, ca şi relaţiile şi aprecierile dintre noi: pentru una am fost un antrenor bun, pentru

alta aşa şi aşa, iar pentru a treia – antrenorul cel mai nesuferit. Cu toate că am încercat

să mă apropii de toţi sportivii cu care am lucrat, nu am reuşit în toate cazurile. Nu ştiu

cărui fapt să atribui nereuşita: lipsei de tact sau pentru că, pur şi simplu, există şi între

oameni valenţe, ca şi în chimie, sau poli, ca în electricitate. De unii sportivi m-am legat

de la început, iar cu alţii ne-am tolerat cu greu.

Dintr-un studiu statistic şi profesional, s-a găsit că cea mai grea munca este

aceea cu oamenii. Nu ştiu dacă este „cea mai”, dar ştiu că, lucrând cu elevii mei, am

fost tot timpul într-o nevoie acută de soluţii pedagogice sau tehnice. În plus, aceste

soluţii nu se pot verifica, în general vorbesc, pe moment dacă sunt bune sau nu, pentru

că rezultatele apar uneori după foarte mult timp.

Antrenorii care au izbutit să alterneze severitatea cu blândeţea, folosindu-le

câteodată concomitent, impunându-se prin autoritate şi cucerind prin înţelegere, având

multă, multă răbdare, au obţinut rezultate bune în mod constant, chiar schimbând

mediul. Au reuşit aceea care au fost capabili să transpună în echipă atmosfera de

familie, în care încrederea şi ataşamentul copiilor faţă de părinţi sunt întregite, atunci

când greşesc, şi de puţină teamă. Tot din experienţa familiei am reţinut că trebuie să

mă străduiesc să nu uit nici o clipă că echipa este alcătuită din mai mulţi tineri şi toţi au

nevoie de tine într-o anumită măsură. Sentimentul geloziei se declanşează imediat ce

te-ai oprit ceva mai mult asupra unora şi apar, ca o reacţie firească, „bisericuţele”, prima

fază a dezbinării colectivului.

În afara preocupării de a crea aceste relaţii afective între mine şi colectiv, a mai

contribuit la menţinerea disciplinei şi faptul că la antrenamente s-a lucrat într-o

atmosferă plăcută şi entuziastă. Este cunoscut îndeobşte faptul că, la ora actuală,

antrenamentele în sportul de performanţă, datorită volumului, intensităţii şi durata

efortului, nu mai sunt o plăcere. Când colectivul nu lucrează însă cu plăcere este foarte

greu să menţii disciplina. Ca să îndulcesc deci „chinurile” si să scot amărăciunea din

„butoaiele de transpiraţie”, am căutat să creez un fond plăcut, vesel, optimist şi

mobilizator, pe care s-a lucrat. Am reuşit, poate, şi datorită faptului că eu nu m-am

speriat de cele ce aveam de făcut, nu am luat în tragic greutăţile şi, ca să întrebuinţez o

expresie populară foarte plastică şi la obiect, „am făcut haz de necaz” şi tot aşa au făcut

şi elevii mei. Posibilităţile de a crea această atmosferă au izvorât din bucuria mea de a

lucra, din pasiunea pentru profesiunea pe care mi-am ales-o. Pentru puţin timp, am avut

la dispoziţie la un moment dat un magnetofon. Am reuşit să fac atunci antrenamente

foarte tari fără să se simtă. Din păcate, nu am putut să mă folosesc permanent de acest

mijloc; sunt sigur că a-şi fi obţinut rezultate mai bune.

Cu toate că m-am ocupat şi de atletism şi de gimnastică, nu am remarcat că

antrenamentele la aceste sporturi sunt mai grele decât altele. Comparaţiile în acest

sens îmi aduc aminte de o glumă din copilărie: când eram întrebaţi „ce este mai greu,

un kilogram de plumb sau unul de fulgi”, noi răspundeam cu convingere că cel de plumb

este mai greu! Aşadar, o asemenea impresie, cum că antrenamentul într-o ramură de

sport este mai greu decât într-alta, se datorează probabil figurilor chinuite ale unor

antrenori sau lamentările lor permanente. Să nu ne mirăm atunci când copii fug la alte

sporturi sau lucrează numărând zilele de pregătire.

Revenind la antrenamente, acest fond agreabil despre care vorbeam mai

contribuie la reducerea monotoniei unor anumite exerciţii pe care eşti obligat să le repeţi

în aceeaşi formă. Am verificat acest lucru şi este foarte important de reţinut. Am fost

adesea nevoit să „pisez” un anumit exerciţiu sau o anumită circulaţie timp îndelungat,

până îşi făcea efectul sau se învăţa corect, fără ca jucătoarele să protesteze. Variaţia

atmosferei în care se lucrează este mai importantă decât variaţia exerciţiului.

Totul este important în munca instructiv-educativă; ceea ce determină însă cu

adevărat ambianţa sănătoasă este principalitatea etică a relaţiilor între antrenor şi

sportiv. Sunt cazuri în care un sportiv are abateri de la principiile morale şi antrenorul

poate să îl ierte, sperând într-o îndreptare, ţinând seama de vârsta sau de lipsa unei

educaţii corecte. Dar o greşeală făcută de antrenor dărâmă un mit şi un viitor, chiar

dacă sportivul îi tolerează prezenţa, nu mai are încredere în el. Se pierde atuul

principal, autoritatea de fond, care se mai menţine uneori prin teamă. Mai mult chiar,

sentimentul de dragoste, de admiraţie, pe care îl are sportivul pentru antrenorul său, se

transformă în dispreţ.

De data aceasta îmi este greu să ilustrez prin exemple concrete cele afirmate, cu

toate că, din păcate, am suficiente. Trebuie să ştim că sportivii nu se gândesc că şi

antrenorul este om obişnuit, cu unele lipsuri, este supus aceleiaşi legi a

compensaţiei între calităţi şi defecte. De aceea, dacă reuşim să ne impunem, să-i

cucerim prin dimensiunile personalităţii noastre, trebuie să luptăm pentru a nu lăsa să

se vadă slăbiciunile noastre fireşti omeneşti.

Partenerii. Am acordat totdeauna o deosebită importanţă relaţiilor cu antrenorii

şi sportivii echipelor cu care m-am confruntat. Întrebuinţez fără plăcere cuvântul

adversar, deoarece îl găsesc impropriu în sport. Acela cu care te întâlneşti pe stadion

într-o întrecere sportivă nu este un adversar în înţelesul duşmănos al cuvântului, cum,

din păcate, se vede adesea. Pentru mine, aşa-zisul adversar a fost totdeauna un

partener fără de care nu puteam gusta plăcerea ambianţei, aşa cum ai nevoie de

parteneri la o partidă de tenis sau pentru a sărbătorii un eveniment fericit. Eu am avut

această optică şi m-am străduit s-o sădesc ca pe ceva normal şi în mentalitatea

sportivilor mei.

Am văzut cu mâhnire cum unii antrenori cultivau cu premeditare în sportivii lor

ura faţă de partenerii cu care se întâlneau, motivând că în felul acesta vor lupta mai

înfocat. La rândul lor, antrenorii nu se sfiau să-şi arate reciproc aceleaşi sentimente.

Gândesc ca nu fac bine. Este drept că ura poate fi un excitant, dar se cunoaşte că sub

imperiul ei gândul nu mai este limpede, lupta căpătând un aspect de disperare, dar fără

controlul minţii. Apoi, este posibil ca această ură să se întoarcă împotriva echipei,

partenerii izbutind să se mobilizeze mai bine. Nu am fost niciodata adeptul victoriei cu

orice preţ, nu am uitat nici o clipă că adevăratul scop al sportului este de a fi un mijloc

de educaţie.

Am căutat şi am reuşit să înving datorită unei pregătiri mai bune, mai judicios

făcută, mobilizându-mi sportivii pe baza dorinţei de a-şi cunoaşte forţele, ceea ce

constituie însăşi raţiunea întrecerii. Pe colegul antrenor l-am considerat un invitat

personal şi am făcut , cu plăcere, toate eforturile ca să fiu o gazdă bună.

Nu mi-am dat seama decât mult mai târziu ce efect a avut asupra echipelor din

Timişoara faptul că pe una din ele am aşteptat-o în gară la ora trei dimineaţa.

Reciprocitatea atenţiilor am simţit-o pretutindeni şi mi-a făcut plăcere. Nu sunt de acord

cu cei care pretind în primul rând atenţie din partea celorlalţi, socotind că abia apoi le

vine lor rândul. De asemenea, nu-i înţeleg pe antrenorii care, având de suferit unele

neplăceri din partea unui coleg, consideră că este firesc să răspundă tuturor cu aceeaşi

monedă.

În toată cariera mea de antrenor am avut o singură excepţie de la regula bunei

cuvinţe şi pentru că este excepţie vreau să o citez, ca să întăresc mai bine cele ce

susţin.

O echipă din oraşul X, cu care trebuia să am un joc destul de disputat, judecând

după rezultatele obţinute de fiecare, mi-a „rezervat” la hotel cinci paturi... pentru cele

doisprezece jucătoare! Nu am spus nimic nici eu, nici jucătoarele şi nici nu am comentat

între noi situaţia, luând lucrurile aşa cum se prezentau. A doua zi, în loc să aibă loc o

luptă strânsă, aşa cum se prevederea, jucătoarele mele au făcut scorul campionatului,

câştigând cu... 16-1! Cum spuneam, se poate ca incorectitudinea să declaşeze o

mobilizare mai mare în tabăra adversă.

Un alt aspect. M-a jenat întotdeauna verificarea carnetelor de legitimare la jocuri,

lipsa de încredere am socotit-o ca o insultă. Dar cunosc din presă că un „profesor” de la

o echipă din nordul ţării a fost demascat chiar de elevii săi că a falsificat datele din

carnete. Ştiu că mai sunt impostori strecuraţi în această meserie de pedagogi, dar

prefer să fiu păcălit la un concurs decât să-mi pun colegii în situaţii penibile. Cred că

asemenea oameni nu-şi pun întrebarea ce gândesc sportivii despre ei. Am auzit părerile

unor elevi asupra faptului că profesorul lor câştigase un titlu pe ţară folosind la finală

absolvenţi ai şcolii, adică sportivi care nu mai aveau dreptul să facă parte din formaţie,

şi mi-a fost deajuns.

O urare de succes făcută antrenorului echipei cu care te întreci înainte de joc, o

strângere de mână învingătorului după, acestea nu sunt acte formale. Asemenea

gesturi dovedesc o anumită stăpânire de sine, o anumită eleganţă şi sunt conforme cu

noţiunea de sport, nu de război.

În legătură cu personalitatea antrenorului ar fi desigur multe de spus. M-am oprit

doar la câteva aspecte. În realitate, sunt mult mai multe şi diferite. Numai acest capitol

ar putea face obiectul unei cărţi. În fond, am dorit să subliniez că este absolut necesar

să avem o preocupare permanentă în ceea ce priveşte aspectul, ţinuta noastră, precum

şi în legătură cu felul în care ne purtăm cu sportivii. Dacă avem această preocupare,

este suficient, retuşările sau accentele le vom găsi pe parcurs, în timpul activităţii sau

privindu-i pe alţii.

Învăţăminte

În căutarea diamantului

De ce am căutat totdeauna marea performanţă? De ce am dorit cu perseverenţă

ca jucătoarele mele să fie cotate printre cele mai bune din ţară?

Mi-am pus adesea întrebări, pentru că recunoaşterea muncii, satisfacţiile morale

sau materiale pe care le-ar putea oferi un răspuns logic, sau n-au venit deloc, sau au

venit tare târziu.

Odată, un nou angajat la stadionul Tractorul, puţin mai în vârstă decât mine,

văzându-mă că pregătesc terenul de handbal, s-a apropiat de mine şi, după ce mi-a dat

un „Carpaţi”, a adăugat: „Bine că te-au angajat şi pe dumneata, că numai cu doi oameni

nu mai răzbeam pe toate terenurile!”

Într-o finală de „Cupă de iarnă”, luptasem contra unei echipe numai de maestre

emerite şi fusesem învinşi la limită. Fericit de performanţă, vin să predau placheta

secretarului clubului, care-mi spune plictisit: „Păi bine, şi alea v-au bătut?”

................................................................................................................

Întors de la Campionatul mondial de tineret din Olanda, unde ocupasem locul

întâi, mă întâlnesc cu un activist pe tărîm sportiv, care reclamă cu un zâmbet pe care nu

i l-am înţeles: „Aţi întâlnit acolo nişte echipe de trei lulele şi le-aţi bătut!”

................................................................................................................

Atunci de ce continuam mereu această muncă, această permanentă dăruire?

Poate dintr-un sentiment romantic. Ca o mamă, cândva frumoasă, care

retrăieşte, prin fica ei, propria tinereţe. Pasiunea întrecerii sportive, încătuşată în noi de

vârstă, este preluată, multiplicată de cei pe care-i pregătim. Retrăim prin ei debutul,

bucuriile şi necazurile; luptăm mai departe, prin ei, cu timpul, cu metrul, cu adversarul.

Dar cum am descoperit acest alter ego în care se reîncarnează un sportiv?

Câteodată intervine întâmplarea. Însă foarte rar; rişti să aştepţi toată viaţa. Normal este

să cauţi.

Sportul de performanţă cere excepţii şi aceste excepţii se ascund sub diferite

aspecte. Diamantul nu străluceşte de la început, şi nici nu are faţete. Înfăşurat în ganga

lui, pare o piatră ca toate celelalte, un bulgăre de pământ care nu spune nimic; mulţi îl

dau deoparte cu piciorul.

Formula pregătirii excepţiilor poate fi enunţată: talent, caracter, metodă +

mijloace de pregătire şi rezolvare a incidentelor ivite pe parcurs. Proporţia elementelor

respective nu poate fi însă dinainte stabilită, pentru că există în fiinţele vii o lege a

compensaţiei, potrivit căreia ceea ce lipseşte într-o parte este completat de surplusul

apărut în partea cealaltă.

Fiecare caz în parte trebuie aşadar urmărit cu multă atenţie şi răbdare, pentru a

prinde clipa în care personalitatea se afirmă. Căutarea noastră nu trebuie iniţiată

pornind de la anumite idei, de la prejudecăţi tipologice. Fiecare subiect prezintă o

„dominantă” ce aşteaptă să fie descoperită. Câteva exemple sunt caracteristice: Mora

Wind – inventivitate; Miţi Constantinescu – forţă; Iuliana Neako – vitalitate; Frantzi

Edeltraute – perseverenţă; Tanţa Nedef – perspicacitate; Rodica Floroianu – viteză;

Gherlinde Oprea – inteligenţă; Lucreţia Neagoie – curaj.

Un profesor de muzică poate strica vocea unui cântăreţ. Pare neverosimil să

strici o voce şi totuşi... La fel se petrec lucrurile şi în sport: poţi strica un „diamant”

întrebuinţând dalta acolo unde se cere şlefuirea migăloasă.

Ana Stark a devenit maestră emerită cu mulţi ani înainte de a primi

recunoaşterea oficială, atunci când şi-a învins frica şi timiditatea, rămânând o zi

întreagă în bazin până a învăţat să înoate.

Iuliana Neako a ajuns la performanţe înalte nu prin pregătirea în cadrul lotului, ci

atunci când, după opt luni de suspendare, a înţeles că sportul de performanţă se

bazează pe disciplină şi muncă.

Faţă de elementele care „promit” am avut întotdeauna o exigenţă sporită. Îmi

sunt vii în memorie lacrimile din ochii Rodiucăi Floroianu, stârnite la antrenament sau în

timpul jocului de observaţiile mele. Sau Lucreţia Neagoie, care i-a urmat în timp pe

postul de pivot:

- Tot pe mine mă certaţi! Eu n-am voie să greşesc?

- Nu! Tu n-ai voie să greşeşti: eşti prea bună.

Revenind la exemplul cu diamantul, este evident că nu-l poţi şlefui cu pielea de

căprioară. „Faţa” i-o scoţi cu praf de diamant. Sunt convins că „duritatea” mea a

contribuit la călirea elementelor pe care le-am pregătit.

Greutatea nu constă însă nici în găsirea, nici în pregătirea elementelor de

valoare, ci în apărarea lor de mediul ambiant. Primejdia se conurează din clipa în care

un element începe să se afirme, să promită. Atunci răsar „corbii”, sun diferite aparenţe:

un coleg care vrea „să-l pregătească mai bine”, o echipă care vrea „să-l lanseze”, un

părinte pretinzând că „pe copilul meu îl caută antrenori mai mari”, prietenii care-l

afişează în localuri sau, cel mai grav dintre pericole, dragostea. Atunci, ca plutaşii de pe

Bistriţa la Toance, pui mâna pe cârmă şi, împotriva voinţei lui, încerci „să-l treci dincolo”.

Dacă izbuteşti, se face „mare” şi câteodată te mai pomeneşti în „debuturi”. Dacă nu, îl

întâlneşti după o vreme şi atunci îţi mărturiseşte că a greşit când nu te-a ascultat. Însă

nu mai ai timp să-l asculţi: acum eşti „în” altul, cu care începi acelaşi drum.

Antrenarea echipelor feminine

Dacă în alte domenii de activitate, şcoala, diverse meserii sau arte, nu se pune

problema de a diferenţia pregătirea între femei şi bărbaţi, în sport este absolut

necesară, pentru că antrenamentele se axează în primul rând pe pregătirea fizică. Iar

dezvoltarea fizică a femeii este influenţată, în primul rând, de funcţia sa biologică. Este

deci normal ca în procesul de antrenament să ţinem seama de aceste trăsături

caracteristice şi să procedăm în consecinţă.

Mi s-a pus întrebarea dacă este mai greu de antrenat o echipă feminină decât

una masculină. Există, desigur o greutate prin faptul că timpul relativ scurt de când

femeile practică sportul de performanţă, faţă de bărbaţi, face ca experienţa pedagogică,

metodică şi tehnică să fie mai mică. Momentan, din acest punct de vedere suntem încă

în stadiul căutărilor. În rest, nu se poate vorbi de greutăţi anumite, pentru că unele

defecte sunt compensate de alte calităţi.

În activitatea mea de antrenor, m-am ocupat mai mult de pregătirea echipelor

feminine şi lucrarea de faţă este exemplificată cu întâmplări din acest mediu. Tratând

special problemele legate de pregătirea echipelor feminine, constat că o mare parte din

ceea ce ar fi specific am spus prin alte capitole. Să le repet, ar fi de prisos. De aceea

am să încerc să mă ocup numai de ceea ce mi-a scăpat.

O precizare: natural că orice fetiţă, fată sau femeie poate şi chiar trebuie să facă

sport, dar eu am să mă refer numai la ce este de reţinut în legătură cu pregătirea

sportivelor de performanţă.

Începând cu preocupările de selecţie la grupele de începătoare, am ajuns la

anumite criterii cu oarecare valabilitate. În primul rând am reţinut, urmărindu-le evoluţia

de la început până la retragere (sărbătorită sau nu!), că au ajuns la marea performanţă

acelea care au avut o uşoară notă de masculinitate. Aş vrea însă să fiu bine înţeles: mă

refer la acel tip de femeie cu alură sportivă, în contrast cu tipul foarte feminin, cochet,

graţios.

Un antrenor din Spania, venit la noi în schimb de experienţă, mărturisea că la el

în ţară fetele se lasă de sport pe la 18 ani, pentru că la această vârstă preocuparea lor

este numai pentru cochetărie, pentru a place, pentru a se mărita. Noi, românii, din

fericire, nu avem această mentalitate, dar întâlnim totuşi asemenea cazuri; cu acestea

nu trebuie să ne facem iluzii că vor ajunge la performanţe sportive.

Din punct de vedere somatic, o musculatură aparentă, un tendon al lui Ahile

puternic, o gleznă subţire, picioare drepte mi-au permis să anticipez că pericolul de

îngrăşare este problematic şi că sportiva va alerga bine. Am spus că va alerga bine, nu

şi că va juca bine. Pentru marea performanţă în handbal interesează în special explozia

în aruncare, palma mare şi suplă. Două atribute importante, absolut necesare, pe care

le putem remedia prin antrenament. Un exemplu: Vali Melinte cu toate că avea aproape

1,80 m înălţime şi o mare explozie în aruncare, având palma foarte mică, nu a reuşit să

mânuiască mingea cu siguranţă şi nu a putut ajunge o mare jucătoare, aşa cum se

prevedea.

Un alt semn de întrebare la început este perspectiva creşterii în înălţime. Căutăm

talia înaltă, o găsim foarte rar şi ne mulţimim şi cu aceea medie. Dar câteodată nu ajung

nici la aceasta şi de aici încep necazurile şi pentru noi şi pentru sportive. Ce folos că o

fostă jucătoare de a mea, fiind în clasa a V-a, a făcut parte din echipa cu care am

câştigat prima Spartachiadă a pionierilor pe ţară, arătându-se ca un talent deosebit,

dacă mai târziu, când a ajuns ingineră, a rămas, ca talie, tot ca în clasa a cincea?!

În privinţa calităţilor fizice, natural că sunt de altă valoare, comparativ cu cele ale

bărbaţilor, dar cum concursurile nu sunt mixte, situaţia dintre ele este egală. Totuşi, din

punct de vedere al forţei musculare, sportivele au un punct foarte slab, şi anume

centura abdominală. Din această cauză, forţa braţelor şi a picioarelor – care, măsurată

separat, este suficient de mare – nu se poate cupla, ceea ce face ca forţa generală,

viteza de deplasare şi segmentară să fie scăzute.

Sesizând această particularitate constituţională – cum am spus la început,

explicabilă prin funcţia biologică specifică – am fixat ca obiectiv principal al pregătirii

fizice dezvoltarea musculaturii din centura abdominală.

Ca mijloace, în afară de exerciţiile cunoscute, am folosit exerciţii de tip yoga şi

izometrice, deoarece am obţinut un efect mai mare şi mai rapid decât cu celelalte. Îmi

amintesc că un coleg antrenor a cromometrat la o lecţie de antrenament pe o jucătoare

care a executat continuu, timp de 60 de minute, asemenea exerciţii. Exprimându-şi

nedumerirea, i-am explicat că respectiva avea „un regim special”, deoarece era lipsită

de forţă în centura abdominală mai mult chiar decât celelalte jucătoare şi, ca portăriţă în

special, trebuia să lucreze în plus ca să o dobândească.

O altă notă specifică am remarcat-o la capitolul rezistenţă. Voi încerca să explic

folosind tot un exemplu. Dacă am urmări o femeie – fie ea chiar plăpândă – şi un

halterofil categorie grea, puşi să poarte câte un copil în braţe, sigur femeia va fi aceea

care va rezista mai mult. Fără să recurgem la acest experiment, putem să ne edificăm

privind exemplele întâlnite pe stradă sau din mărturisirile mamelor noastre. De aceea

am ţinut seama, în antrenamentele făcute, de această notă a rezistenţei, de mai mică

intensitate, dar de durată mai mare. De altfel, participările incognito ale câtorva femei la

cursa pe skiuri Vassa din Suedia, de 80 km, şi la maraton sunt destul de grăitoare în

acest sens.

Din punct de vedere tehnic, faţă de băieţi, un singur element este însuşi mai greu

– aruncarea din plonjon. Lipsa de curaj şi de coordonare face ca acest procedeu să fie

mai greu învăţat, mai ales când nu se începe pregătirea de timpuriu. O singură dată m-

am îndoit de cele afirmate, când mi-am dat seama că nu peste tot lucrurile se petrec la

fel.

Când echipa feminină de handbal a Japoniei a participat la Campionatele

mondiale desfăşurate la noi în ţară, am fost delegat să ajut cu ceva sfaturi tehnice. De

la început mi-am dat seama că, faţă de statura lor, nu foloseau jocul pe pivoţi şi

aruncările din plonjon. Nu le cunoşteau. Le-am spus părerea şi le-am făcut o

demonstraţie cu ajutorul a două jucătoare din echipa mea, care erau foarte aproape ca

statură de japoneze. După demonstraţie, antrenorul japonezelor m-a rugat să asist la

încercarea jucătoarelor sale de a repeta cele arătate. Nu mi-am putut opri un zâmbet

indulgent, ştiind cât de greu pot învăţa fetele să plonjeze.

Nu mică mi-a fost însă surpriza când cele optisprezece jucătoare, inclusiv

portăriţele, au executat în bandă rulantă plonjoanele demonstrative. La început am

crezut că şi-au bătut joc de mine, spunând că nu le cunosc, dar apoi mi-am dat seama

că dacă le-ar fi cunoscut le-ar fi aplicat în joc şi m-am liniştit. Să revenim deci la

jucătoarele noastre!

Aşadar, oarecum păţit cu greutăţile întâmpinate la învăţarea aruncărilor din

plonjon, am început să folosesc, chiar cu elevele din clasa a V-a, exerciţii acrobatice la

sol şi la saltea, după care am trecut la învăţarea procedeului propriu-zis. După cum am

mai spus, instinctul de conservare al copiilor este mai redus; ca atare, obişnuirea lor de

mici cu plonjonul face ca mai târziu, în joc, să-l folosească cu mai mult curaj şi, implicit,

cu eficacitate sporită.

Faţă de uşurinţa cu care băieţii mânuiesc mingea, la fete merge mai greu; în

afara unei coordonări mai scăzute, intervine şi dimensiunea mingii, adesea prea mare

pentru mâinile lor. Neputând apuca mingea, priza se face pe palmă, iar rezultatul este

un control insuficient. Acest aspect m-a determinat să urmăresc, le selecţia jucătoarelor,

dimensiunile şi supleţea palmelor.

Dacă în pregătirea fizică şi tehnică am găsit puţine impedimente pentru a

transfera experienţa căpătată în instruirea băieţilor la instruirea fetelor, din punct de

vedere psihic diferenţele sunt mult mai mari. Ca să le pot înţelege şi dirija pe elevele

mele în condiţii acceptabile, am urmat la început sfatul soţiei mele, care mi-a spus: „Nu

judeca prin prisma felului de a vedea al bărbaţilor, noi ne comportăm altfel”. Mai târziu

am început să mă descurc singur, nu totdeauna bine, dar acum nu mai am conflicte.

Ceea ce mi-ar permite să presupun că nu mai fac greşeli.

Semnalând câteva din trăsăturile psihice remarcate al sportivele cu care am

lucrat, nu vreau să le compar cu cele ale bărbaţilor, în bine sau rău. Nici nu e firesc.

În primul rând, perseverenţa şi lucrul de amănunt mi-au permis fac

antrenamente de durată şi cu un pronunţat accent analitic. A fost nevoie şi din partea

mea de o imensă răbdare, pentru că saltul calitativ vine mult mai târziu, adesea de la

elemente care nu promit prea mult la început. Fenomenul este foarte rar întâlnit la

băieţi.

O altă deosebire, bine marcată între sportivii de la cele două sexe, o constituie

faptul că fetele se încadrează mai uşor într-un joc colectiv. (Am subliniat joc colectiv

pentru a nu fi greşit înţeles. În legătură cu felul în care ele se încadrează în colectiv,

sunt de altă părere şi mă voi referi şi la acest aspect mai departe). Explicaţia ar fi aceea

că ele au mai puţin curaj în a se manifesta individual. Dacă în ceea ce-i priveşte pe

băieţi, abia pot fi stăviliţi în dorinţa lor de a arunca la poartă, cu fetele lucrurile se petrec

exact invers. Este nevoie de multă insistenţă pentru a le determina să facă aceasta. Iar

când una-două au reuşit să depăşească pragul respectiv, curajul celorlalte scade şi mai

mult. De exemplu, marea forţă de aruncare a Mariei Constantinescu am reuşit s-o pun

în valoare abia după ce am schimbat-o de pe partea Anei Balint, care o inhiba. Dar

pentru Simona Arghir sau Magda Mikloş, cât timp le-a trebuit antrenorilor spre a le face

să tragă cu curaj la poartă! În ceea ce-l priveşte pe Gruia, nu cred că a fost cazul...

Ar mai fi ceva de spus despre acel spirit de clan care se formează câteodată în

joc, cu efecte foarte periculoase. Din motive pe care nu le-am putut defini şi nici

jucătoarele nu au fost în stare să le explice, se produce o inhibare în masă de

neremediat. Atari situaţii explică rezultatele uneori foarte contradictorii de la un joc la

altul.

Pe de altă parte, am remarcat că faţă de o exigenţă mereu sporită, fetele nu se

descurajează, ba chiar se străduiesc să lucreze mai mult şi mai bine. Descurajarea şi

dezbinarea apar numai când antrenorul face greşeala să-şi arate simpatia sau favoarea

faţă de unele. Sentimentul geloziei este mai puternic decât la băieţi şi mai greu de biruit.

Problema intereselor are o arie mult mai vastă şi variată, cu extreme între cel mai

pur idealism până la cel mai mărunt interes. Fetele au mici răutăţi, se „înţeapă” una pe

alta, dar o fac numai în joacă, ca să-şi verifice... forţa colţilor. Comparativ, băieţii

folosesc forţa pumnilor, tot în joacă. De aceea nu am încercat să intervin, pentru că am

văzut că problemele se rezolvă singure. Dimpotrivă, am observat că intervenţiile din

afară au făcut ca micile conflicte să ia proporţii, din orgoliu.

Momentele de mare cumpănă însă cu jucătoarele au apărut odată cu dragostea

şi mai ales cu căsătoria. În situaţii similare, băieţii nu renunţă la sport din proprie

iniţiativă, fetele însă, în general, da. Aşa se explică şi faptul că rar pot fi întâlnite fostele

jucătoare venind să-şi încurajeze echipa sau să asiste la competiţii din sportul practicat.

O altă „curiozitate” este lipsa spiritului gospodăresc faţă de echipamentul,

materialele şi bazele proprii. La echipa Tractorul am avut, ani de zile, un dulap cu boxe

individuale la dispoziţia noastră. Nu l-am găsit niciodată în ordine, cu toate că făceam

inspecţii foarte des. Aceeaşi constatare am făcut-o şi la echipele liceului şi la altele pe

care le-am antrenat. Dacă în alte privinţe am reuşit să-mi impun punctul de vedere, în

legătură cu ordinea mărturisesc că a trebuit să mă dau bătut. E ca şi cum ai încerca să

reţii valurile mării.

Schiţând diferite aspecte psihologice ale echipelor feminine, nu pot încheia fără

să spun ceva despre căpitanul de echipă. La băieţi, antrenorul poate impune căpitanul,

la fete trebuie ca ea să se impună pentru a fi acceptată. Rolul acestui post este foarte

mare în echipele feminine, mai ales când antrenorul este bărbat şi, ca atare, în multe

situaţii nu poate însoţi jucătoarele.

În afara unor calităţi personale deosebite – talent, inteligenţă sau chiar aspect

fizic – căpitana echipei are nevoie de foarte mult tact pentru a uni colectivul. Apoi tot ea

este aceea care trebuie să „tragă” echipa la antrenamente, jocuri şi în alte acţiuni. De

exemplu, Elisabeta Afteni se afla totdeauna prima în crosurile pe Tâmpa, cu toate că nu

era prea voinică; Nando Agapescu putea să mobilizeze echipa în momentele cele mai

dificile prin dăruirea ei în joc; Mariana Brânzea era capabilă să-şi calmeze coechipierele

şi sa facă să zâmbescă la necaz... cântându-le.

După constatările mele, repet, sportivele nu se prea împacă cu viaţa în colectiv şi

de aceea căpitanei îi revine greaua misiune de a forma şi întreţine spiritul de echipă,

pentru că de la aceasta decurg toate celelalte.

Suprapunând imaginile tuturor căpitanilor de echipă cu care am colaborat, Geta

Donca îmi apare ca un prototip. Ştia să treacă pe teren de la o jucătoare la alta,

încurajându-le cu o vorbă bună, cu un „nu te descuraja, toate greşim”, dacă era cazul;

le dădea idei pentru o pieptănătură sau o combinaţie vestimentară, le conducea discret

chiar în viaţa particulară. Nu am să uit niciodată scena pe care mi-au oferit-o odată, în

tren, pe când ne întorceam din Bucureşti, de la finala campionatului naţional de handbal

în unsprezece, unde pierdusem de puţin titlul. Le-am găsit pe toate înghesuite într-un

compartiment, cu toate că aveau rezervate două. Întrebând-o mirat pe Geta Donca ce

se întâmplase, mi-a răspuns: „Dacă stăm toate împreună, suportăm mai uşor

înfrangerea”.

În afara tactului necesar pentru a-şi conduce echipa, căpitana trebuie să fie

obiectivă şi sinceră în colaborarea cu antrenorul, că să-l ajute să cunoască situaţia

reală şi atunci când nu este de faţă. În acest caz, părerea sau propunerile ei pot fi de

mare folos.

Cu timpul, ca să le verific, iar ele să se poată pregăti, le-am numit pe viitoarele

căpitane, după vârstă, ca secunzi sau terţi. Aşa am ajuns ca ele să capete experienţă,

luându-şi rolul şi mai în serios; iar în lipsa mea, am putut avea încredere să le acord

puteri depline în conducerea echipei. Am considerat pe căpitana de echipă principalul

meu colaborator şi până acum nu am avut ce regreta.

Rezumând cele spuse în legătură cu antrenarea echipelor feminine, socotesc că

diferenţa este destul de mică faţă de cele masculine. Este nevoie doar de mai multă

răbdare şi mai multă înţelegere. Dar până unde trebuie duse răbdarea şi înţelegerea,

acesta este testul la care sunt supuşi antrenorii respectivi şi în acelaşi timp explicaţia

faptului că puţini sunt aceea care persistă în a se ocupa de pregătirea echipelor

feminine.

Competiţiile de lungă durată

În legătură cu concepţia de pregătire sportivă şi ponderea factorilor de

antrenament am să dau în continuare jurnalul unei competiţii de lungă durată, care

demonstrează modul în care am procedat.

Deosebit de antrenamentele pentru competiţiile interne, cu programări fixe,

ciclice, în condiţii oarecum cunoscute, ca mediu şi parteneri, se întâmplă să participăm

la concursuri în afara graniţelor, unde ne aşteaptă diferite surprize, cărora trebuie să le

facem faţă. În plus, răspunderea care apasă pe umerii antrenorilor şi jucătorilor fiind

mult mai mare, totul capătă alte dimensiuni.

Colaborând la pregătirea şi participarea echipelor noastre naţionale feminine de

handbal la turnee internaţionale de 5-6 zile, am avut prilejul să înregistrez o experienţă

cu totul nouă şi să fac unele reflecţii care mi se par interesante.

Voi prezenta şi analiza şase turnee, cu învăţămintele pe care le-am desprins din

întâlnirile avute, care pot servi celor ce, eventual, se vor afla în viitor în situaţii

asemănătoare.

Mai întâi voi caracteriza natura unor asemenea eforturi, apoi voi arăta condiţiile

de pregătire şi joc. Interesantă mi se pare, îndeosebi, dinamica efortului înainte şi după

competiţie.

Turneul unei echipe de 5-16 zile, în două-trei ţări, cu disputarea a 4-8 jocuri

internaţionale, dintre care jumătate cu adversari foarte tari, presupune în primul rând un

efort – fizic şi psihic – susţinut. Natura efortului fizic se axează pe rezistenţă şi

îndemânare. De asemenea este solicitată puterea de adaptare rapidă la condiţiile

neprevăzute, ca: adversar necunoscut, dimensiunile sălilor, elasticitatea mingilor,

mediul ambiant şi alimentaţia. Dar să vedem care sunt factorii care condiţionează

succesul într-un şir repetat de jocuri, la intervale scurte, cu deplasări lungi (în tren,

automobil sau avion), trecând din ţară în ţară.

În primul rând, este necesară o foarte bună pregătire fizică şi tehnică. Aş vrea să

precizez felul pregătirii fizice. Nu mă refer în cazul acesta la obişnuita pregătire fizică

necesară în sportul de performanţă, ci la ceea ce se înţelege prin expresia „ţine la

tăvăleală”. Pe de altă parte, pregătirea tehnică trebuie să se bazeze pe procedee bine

fixate, ca să nu mai fie nevoie de retuşări permanente. Apoi este necesară educarea în

sensul unei recuperări rapide după efort în condiţii foarte improprii (somn în maşină,

relaxare în timpul vizitelor şi al recepţiilor, somn imediat la ore diferite).

O bună înţelegere colectivă – cu toată starea de surescitare generală, datorită

emoţiilor, oboselii, programului impus, vieţii în comun, preocupări în legătură cu

meciurile etc. – este un alt factor de mare importanţă.

Antrenorul are datoria să vegheze ca echipa să se prezinte omogen din punct de

vedere valoric, ca şi în ceea ce priveşte puterea de luptă a jucătorilor, pentru a-i putea

rula în timpul întrecerilor, fără ca potenţialul echipei să scadă sau pentru a nu fi silit să

întrebuinţeze sportivi accidentaţi ori bolnavi.

În sfârşit de mare importanţă este şi acomodarea la condiţiile de cazare şi în

special de hrană, atât condimentar, cât şi cantitativ. Nu glumesc dând ca exemplu o

jucătoare cu un stomac foarte neacomodabil, care a plecat într-o deplasare cu o sacosă

plină cu roşii, ardei şi castraveţi, „pentru că acolo nu sunt ca la noi!”

Faţă de cele arătate, se pune întrebarea: cum realizăm şi cum facem să se

menţină acest înalt grad de pregătire şi de acomodare? Ce cicluri de antrenament să se

facă înainte de plecare în turneu pentru ca sportivii se comporte cât mai

corespunzător în competiţie? Ce anume şi cât să lucrezi cu titularii şi cât cu rezervele,

în jumătăţile sau zilele de odihnă, care de multe ori sunt şi zile de deplasare la sute de

kilometri? Ce experienţă avem noi şi ce experienţă străină ne poate ajuta în această

direcţie, oarecum nouă, a sportului de performanţă, mai ales când este vorba de o

echipă feminină, care, în afara ciclurilor de antrenament, mai are şi ciclurile ei specifice?

Mai pot fi respectate în pregătire ciclurile stas de antrenament, cu periodizare şi orar

precis sau, dimpotrivă, trebuie lucrat cu premeditare în spiritul neprevăzutului din aceste

competiţii, ca să obţinem randamentul optim în orice condiţii?

Dar antrenorul – pus în permanenţă în situaţia să aleagă între multitudinea de

date furnizate de cele mai noi descoperiri ştiinţifice din domeniul fiziologiei, psihologiei,

pedagogiei, metodicii etc. – cum va face el faţă? Mai ales că, de la început, antrenorul

este conştient de faptul că va fi din plin solicitat în ceea ce priveşte rezistenţa, calmul,

înţelegerea, diplomaţia, calităţi indispensabile în marile şi încordatele întâlniri

internaţionale.

Iată câteva întrebări la care, până acum, nu s-au dat răspunsuri. Sper că,

prezentând modul cum am pregătit şi s-au desfăşurat turneele pentru verificarea,

participarea la Criteriul Mondial al Tineretului şi calificarea pentru Campionatul Mondial,

se vor putea trage câteva învăţăminte folositoare pentru viitor.

În primul turneu făcut în Ungaria şi Cehoslovacia au fost susţinute 9 partide cu

scopul verificării echipei de tineret. Jocurile cu Ungaria-tineret, jocul de la Ozd, precum

şi turneul de două zile cu 5 meciuri de la Trencin (Cehoslovacia) au fost de intensitate

mare. Totuşi, de-a lungul celor 13 zile, cât a durat turneul, s-au mai făcut şi trei

antrenamente, dintre care două de intensitate medie şi unul tare.

Temele antrenamentelor au avut ca scop menţinerea nivelului ridicat al pregătirii

fizice şi a preciziei în aruncările la poartă. Cu jucătoarele de rezervă sau cu cele care au

jucat mai puţin s-a lucrat în plus şi în zilele de jocuri. Pentru o mai bună edificare, voi

prezenta programul zilnic al acestui turneu.

Data Activitatea Aprecieri, efortul

1VIII Plecare cu trenul Bucureşti-Debrecz cald,vagon de dormit

2 VIII Antrenament de acomodare intensitate medie

3 VIII Joc cu Ungaria – tineret (14-6) emoţii, efort mare

4 VIII Joc cu selecţionata Haidu (23-8) baie cu apă termală

5 VIII Deplasare cu maşina la Ozd (180 km) cald, obositor

6 VIII Antrenament tehnic intensitate mare

7 VIII Vizită uzină, joc nocturnă (16-7) tensiune, efort psihic

8 VIII Încălzire tare, joc revanşă (12-9) rulare, efort mediu

9 VIII Plecare la Trencin, maşină-tren (800 km) cald, vagon clasă,

aşteptare prin gări, 20 ore

10 VIII Dimineaţa: procesiune funerară, recepţie; cros, gimnastică, înot,

după amiază: antrenament pe teren variat efort mediu

11-12 VIII Turneu cu participarea: R.S.C., Bratislava, efort, solicitare nervosă,

Hlovec, Trencin (locul II) foarte cald

13 VIII Plecare cu trenul la Bucureşti foarte cald, tensiune

Al doilea tuneu, care a avut ca scop sudarea echipei de tineret pentru Criteriul

Mondial, s-a făcut în R.F. a Germaniei şi R.D. Germană şi a durat 18 zile, timp în care

s-au disputat 8 jocuri, cele mai importante cu echipa R.D. Germane.

Data Activitatea Aprecieri,efort

1 XII Plecare: cu avionul la Essen patru aterizări

2 XII Antrenament afară, cros, gimnastică efort mediu

3 XII Joc la Essen (10-7) efort mediu

4 XII Joc la Rheinhaus – 80 km (13-4) efort mediu

5 XII Krefeld, vizite, recepţie, joc (22-3) efort mediu

6 XII Lindfordt, vizite, recepţie, joc (13-3) efort mediu

7 XII Velbert, vizite, recepţie, joc (10-6) efort mediu

8 XII Essen, vizitarea oraşului, muzee oboseală psihică

9 XII Plecare la Magdeburg – R.D Germană tren, vagon clasă, 12 ore

10 XII Antrenament tactic efort de concentrare

11 XII Joc cu R.D Germană (9-11) efort şi tensiune

12 XII Plecare la Dessau cu maşina (160 km) polei, consum nervos

13 XII Joc cu R.D Germană (6-12) efort mare

14 XII Plecare cu maşina la Leipzig, Dresda (150 km) consum nervos

15 XII Al treilea joc cu echipa R.D Germane (9-11) efort maximal

16 XII Vizită muzee, oraş, recepţie se storc ultimele picături de

energie

17 XII Plecare în ţară, maşină, avion tensiune generală

Analizând programul, se vede că în decurs de 18 zile s-au schimbat mereu

localităţile, jocurile fiind precedate de lungi deplasări cu maşina, vizite protocolare,

recepţii la primării, într-un orar foarte divers, exact aşa cum urma să se desfăşoare

Criteriul Mondial din Olanda.

Cu ocazia acestui turneu am făcut o primă constatare importantă: nu toate

jucătoarele au putut suporta deplasările cu maşina. Consecinţa, scăderea puterii de

luptă şi a preciziei în aruncări. Am căutat, desigur, şi soluţii. De exemplu, pentru

Lucreţia Neagoe s-a observat că putea suporta drumul stând culcată şi cu ochii închişi.

În general, răul nu este provocat de legănarea maşinii; viteza de deplasare a decorului

provoacă starea de ameţeală şi de vomă. Ne-a fost de mare folos această observaţie,

deoarece ştiam că în Olanda vom călători tot timpul cu autobuzele, care merg cu viteze,

în medie, de peste 100 km/oră.

În anul următor, 1967, primul turneu de 14 zile s-a făcut în R.F. a Germaniei şi

Olanda, pentru o ultimă verificare în prima ţară şi pentru a participa la Criteriul Mondial

în a doua.

Căpătaserăm acum experienţă pentru asemenea turnee, cu deplasări lungi,

eforturi continue şi intense, care te solicită la maximum atât fizic cât, şi psihic. Ştiam că

în asemenea condiţii timpul este limitat şi trebuie să faci faţă la situaţii neprevăzute. Iar

pentru aceste situaţii neprevăzute care ne aşteptau în Olanda, atât din punct de vedere

organizatoric, cât şi al valorii echipelor pe care urma să le întâlnim, singura certitudine

era că aveam o echipă solidă şi bine pregătită.

Surprizele au început însă chiar de-acasă. În ultimul moment a trebuit să

renunţăm la trei jucătoare de certă valoare – E. Neghină, C. Mesenrath şi E. Şimo –

pentru că... erau prea mici pentru a participa la un Campionat de Tineret. Acest „colac

peste pupăză” ne-a amplificat şi mai mult îngrijorarea, profesorului Francisc Spir şi mie,

pentru că aveam misiunea de a reabilita impresia slabă făcută de senioare la ultimul

Campionat Mondial.

Dar să vedem cum s-a desfăşurat deplasarea.

Data Activitatea Aprecieri, eforturi

28 II Plecare cu avionul la Essen – R.F. a Germaniei furtună,aterizări grele

1 III Hagen (70 km), joc cu selecţionata oraşului (11-10) intensitate mare

2III Dimineaţa: cros 30 min; după-amiază: joc Krefeld(16-12) intensitate mare

3 III Plecare în Olanda, la Sitard (400 km) emoţii, nervozitate

4 III Dimineaţa la Amsterdam, deschidere; efort mare

după-amiază, în alt oraş, joc cu Danemarca (11-6)

5 III Joc cu R.F. a Germaniei la 280 km, la ora 21 (12-8), efort neobişnuit

recepţie, întoarcere, culcare la ora 2

6 III Dimineaţa: cros; după-amiază: joc amical cu Olanda efort mediu

7 III Vizitarea Amsterdamului deconectare, odihnă

8 III Joc cu R.P.U., la 150 km (10-9) efort mare, emoţii

9 III Liber în cantonament repaus total, linişte

10 III Joc cu Suedia la 130 km (14-4) efort mediu

11 III Finala cu R.P.U., la 200 km (10-7) tensiune maximă

12 III Vizitarea unui muzeu la Amsterdam, liber

13 III Plecarea cu avionul în ţară emoţii, bucurie

La cele arătate în program mai trebuie să adaug că după fiecare joc, care se

disputa în jurul orei 21, urma masa, în prezenţa oficialităţilor oraşului, de la care,

conform protocolului, nu era permis să pleci până nu se ridica primarul. Şi primarii se

întreceau să fie gazde cât mai ospitaliere, aşa încât până ajungeam în oraşul de

reşedinţă şi la culcare se făceau orele 1-3. Conform programului, dimineaţa se pleca la

8,30 în alte oraşe. Încă un amănunt, nicidecum lipsit de importanţă: meciurile erau

încadrate într-un program sportiv şi intram în sală ca un „număr”, trecând direct la joc,

fără un minut de încălzire. Tragerea la sorţi a terenului se făcea în cabină!

La acest maraton multilateral, jucătoarele au făcut faţă fără cea mai mică

obiecţiune. Se vede că dorinţa de victorie era mai mare chiar decât greutăţile prin care

treceau.

Un ultim turneu de lungă durată s-a făcut în R.D. Germană, R.F. a Germaniei şi

Danemarca, timp de 13 zile, ca pregătire pentru meciul de calificare la Campionatul

Mondial, cu Suedia.

Toate cele şase jocuri disputate (2 cu R.D. Germană, 1 cu R.F a Germaniei şi 3

cu Danemarca) au fost grele. Nu au lipsit nici acum lungile şi obositoarele deplasări, cu

mese oficiale, recepţii, vizite, dar de data aceasta eram şi mai căliţi. Interesant că

experienţa metodică a fost antrenamentul din ajunul meciului cu Republica Federală a

Germaniei, după două jocuri grele cu echipa R.D Germană şi dupa 13 ore de mers cu

trenul, vagon de clasă, de la Berlin la Stuttgart. Natural că jucătoarele erau obosite, dar

se simţea în special toropeala. Un amestec de oboseală, descurajare şi plictiseală. În

asemenea cazuri este foarte greu să găseşti antidotul cel mai potrivit. Noi am ales

viteza, armă cu două tăişuri, pentru că poate să stimuleze sau să sufoce. Tema a

dominat prima parte a antrenamentului, iar în partea a doua... fotbal. Refacerea a fost

totală şi a doua zi am câştigat cu 12-10 un meci important, rulând şi toată echipa. În

asemenea situaţii, tema antrenamentului este extrem de importantă.

Înaintea jocului de calificare cu Suedia am avut două zile de pregătire „la faţa

locului”. Am făcut câte un antrenament de o oră pe zi, dar de intensitate mare. În prima

zi, accentul a fost pus tot pe viteză, după experienţa căpătată la Stuttgart, iar în al

doilea pe rezistenţă în regim de viteză. S-a câştigat jocul cu 10-9, prin contraatacuri,

după ce apărarea a fost pusă la grea încercare datorită atacurilor foarte lungi ale

suedezelor. Iarăşi ne-am felicitat cu colegul meu pentru că nimerisem tema jocului cu

anticipaţie.

Cum se poate deduce din cele arătate, lupta în competiţiile de lungă durată şi cu

miză mare cere un efort continuu de mare intensitate fizică şi mai ales psihică. De

aceea voi da câteva exemple dintre antrenamentele de pregătire făcute în vederea

acestor turnee, ale căror planuri le-am conceput împreună cu antrenorii Victor Chiţă şi

Francisc Spir.

În afara antrenamentelor normale, din când în când, în zilele de pauză din cadrul

ciclurilor fixate, s-au făcut antrenamente a căror durată anunţată la începutul lecţiei se

prelungea cu o oră sau mai mult. În felul acesta am putut să ne dăm seama de puterea

de mobilizare şi de rezistenţa nervoasă a jucătoarelor.

Altă dată s-a făcut o deplasare cu maşina la Braşov, pentru ca imediat ce am

ajuns să se dispute un joc de trei reprize cu o selecţionată locală. A doua zi, după o

plimbare cu maşina, am organizat al doilea joc, după ce am plecat la Bucureşti. În ziua

următoare, „de pauză”, s-au făcut două antrenamente.

S-au prelungit deplasările până la sală pentru obişnuirea cu mersul în maşină. S-

au desfăşurat jocuri de antrenament fără încălzirea prealabilă obişnuită. În legătură cu

aceasta, ne-am dat seama că încălzirea este necesară mai mult din punct de vedere

psihic decât fiziologic. Aşa se explică şi faptul că sportivii puşi să joace în ultimele

minute ale partidei, câteodată în situaţii foarte dificile, se comportă bine.

Am folosit, de asemenea, situaţii ca: vizionarea unor spectacole cu culcarea după

miezul nopţii, urmate, a doua zi, de două antrenamente foarte tari; servirea meselor la

ore diferite; alternarea şi suprimarea orelor de odihnă; obişnuirea cu mâncăruri despre

care jucătoarele spuneau că nu le plac şi combaterea senzaţiei de sete.

Unele jucătoare, studente la I.E.F.S., şi-au exprimat nedumerirea în legătură cu

ciclurile şi orarele după care lucram. După participarea la turneul din Olanda, ne-au

înţeles însă şi ne-au acordat iarăşi încrederea. Dar dacă nu câştigăm?

„Modelarea”

Arătam undeva, la început, printr-o imagine mai poetică oarecum, că „mâna”,

antrenorul, datorită experienţei, a tors firul calităţilor sportivilor din ce în ce mai subţire –

adică mai fin – şi mai trainic. Poate o explicaţie şi o precizare a acestui simbol ar fi utile.

În fond, am vrut să arăt tendinţa spre modelarea antrenamentelor prin renunţarea

la unele metode şi mijloace pe care le-am găsit utile sau depăşite. Caietele personale

cu însemnările din începuturile mele ca antrenor, ca şi scrisorile de dragoste din

tinereţe, recitindu-le, mă fac să zâmbesc cu indulgenţă faţă de gândurile de atunci.

Dar aceste lucruri sunt fireşti pentru orice om care a evoluat în viaţă, deci şi în

munca de antrenor. Ceea ce mi se pare că trebuie reţinut este preocuparea pe care

antrenorul este dator să o manifeste în permanenţă pentru a căuta ce este esenţial şi

util în pregătirea sportivilor, ca fond şi ca formă. În felul acesta se poate ajunge la

modelarea ulterioară a antrenamentelor, a jucătorilor şi a echipei.

Faptul că am reuşit în unele cazuri să modelez jucătoarele mi-a fost remarcat

chiar de unii colegi sau spectatori, care au văzut în stilul unor jucătoare noi pe altele pe

care le antrenasem mai de mult. Asemănarea este explicabilă prin faptul că, găsind o

asemănare tipologică între cele două jucătoare, celei de-a doua i-am imprimat tehnica,

mişcarea, gesturile celei dinainte. Cu mai puţină severitate ca Pygmaluion! Aşa a apărut

o ... nouă ediţie Ana Stark în Marcela Oţelea, Rodica Floroianu în Neagoe Lucreţia şi

Doina Radu, Emilia Neghină şi Vali Ionescu etc.

Dar modelarea a apărut şi în învăţarea procedeelor tehnice, în formula echipei,

în stilul de joc, în mişcarea tactică, în disciplina jucătoarelor, în comportarea mea ca

antrenor.

Cu toate în jocurile sportive, faţă de sporturile individuale, modelarea

antrenamentului este mai greu de obţinut datorită independenţelei unui număr mare de

jucători, totuşi ea se poate realiza. Verificarea am făcut-o antrenând, pentru scurt timp,

alte echipe. Ca într-un computer, având înregistraţi în minte parametrii, mi-a fost relativ

uşor să găsesc formula cea mai simplă care să dea rezultate bune.

Căutând factorii care pot contribui la modelarea antrenamentelor, am găsit că

mai importanţi ar fi: sintetizarea experienţei personale, personalitatea unora dintre

jucători şi interpretarea regulamentului.

În ceea ce priveşte sintetizarea experienţei, de mare folos mi-au fost caietele,

gen jurnal de bord, în care notam, după fiecare antrenament, ce am lucrat, observaţii în

legătură cu comportarea unor jucători, concluzia după antrenament şi jocuri, în mod

foarte sincer şi critic. Notam, de asemenea, aspecte tehnice referitoare la celelalte

echipe, idei din discuţiile cu diferiţi antrenori şi proiectele de viitor. Aceste note le

reciteam mereu şi în anii următori ţineam seama de cum am procedat în trecut, reţinând

ceea ce s-a dovedit, cu timpul, prin rezultate, mai bune.

Obiectivele şi mijloacele, concretizate în urma acestor analize, le-am trecut pe

graficul planului de antrenament şi, condus ca un radar, am găsit linia cea mai eficientă

în pregătire. Aşa cum în biologie funcţia creează organul, în antrenamente, eficienţa

mijloacelor duce la performanţă.

Personalitatea unora dintre jucători, prin talentul sau caracterul lor, ne

îmbogăţeşte sau ne corectează bagajul tehnic, ne dimensiunile efortului,

perseverenţei şi ne concretizează ideile prin execuţiile lor. Am mai pomenit că Simion

Pompiliu, Virgil Hnat, Cristian Gaţu şi alţii sunt exponenţii unor noutăţi tehnice. Dintre

jucătoarele mele, Ana Balint mi-a dat noţiunea exactă a amortizării mingii, Gherlinde

Oprea a conducătorului de joc, Ana Stark a perseverenţei, Mora Wind a intuiţiei şi

imaginaţiei. Prin aceşti jucători prototip, ne conturăm profilul tehnic al sportivului şi, în

consecinţă, al antrenamentului.

Interpretarea, într-un sens sau altul, a regulamentului de către antrenor

influenţează tehnic şi tactic pregătirea, prin tendinţa spre joc corect şi simplu sau

complicat şi obstrucţionist.

Şi mai importanţă este însă interpretarea faţă de acela care aplică regulamentul

– arbitrul. Poate să pară curios că, vorbind de modelarea pregătirii, includ şi arbitrajul

prin mijloace. Nici nu ne dăm seama cât de important este pentru instruirea jucătorilor

felul cum gândeşte antrenorul despre arbitru. Cunosc cazuri în care două echipe au

căzut din divizie şi apoi s-au dizolvat pentru că antrenorii respectivi au fost convinşi că

vinovaţi de eşecurile lor sunt arbitrii.

Nu pot să susţin că arbitrii nu greşesc. Dar mi-am dat seama că cel mai slab

arbitru comite mai puţine greşeli într-un joc decât cea mai bună echipă. Să luăm, de

exemplu, o aruncare greşită la poartă sau anularea unui gol pentru că jucătorul a călcat

semicercul. În fond este o pierdere a mingii sau un gol nemarcat. Aceste fapte trec

aproape neobservate sau sunt semnalate de antrenor cu un simplu „fii mai atent”. De ce

atunci când pierderea mingii se datorează unei greşeli de arbitraj sau un gol este anulat

pentru că s-a fluierat un fault făcut înainte, arbitrul este de contestat, comentat şi

insultat?

Analizând cu sinceritate fondul problemei, am constatat că arbitrajul este luat ca

justificare pentru greşelile comise de jucători sau de antrenori. În acest sens cred că

apare importanţa interpretării regulamentului de joc în modelarea antrenamentului.

Acuzând greşelile de arbitraj, nu mai suntem capabili să analizâm obiectiv meciul, nu

putem depista propriile greşeli pentru a le corecta şi atunci antrenamentul, rupt de

adevărurile jocului, capătă un aspect fals.

Datorită acestei optici greşite, antrenamentul pierde valoarea constructivă,

devine formal, o muncă de Sisif, iar rezultatele slabe sunt o consecinţă logică.

Preocuparea pentru modelarea antrenamentului, a jucătoarelor luat individual şi

a echipei am concretizat-o cel mai bine în echipa cu care particip, de patru ani, în divizia

şcolară. Cu toate că în fiecare an jucătoarele s-au schimbat în proprţie de 50%, echipa

şi-a păstrat aceleaşi caracteristici tehnico-tactico-educative şi a obţinut rezultate bune în

mod constant.

Pregătirea echipei se bizuie, în principal, pe limitarea mijloacelor tactice în atac şi

apărare, dar foarte bine puse la punct, mijloace suficiente pentru a le impune jocul faţă

de majoritatea adversarelor. Din punct de vedere tehnic, execuţiile sunt atât de corecte,

încât, în aceşti patru ani, nu au fost sancţionate cu eliminare decât două jucătoare.

Sunt convins că, datorită modelării, am reuşit să pregătesc anual echipa într-un

interval foarte scurt, pornind din primul joc cu un start puternic în comparaţie cu

adversarii, care de-abia în ultimele jocuri din retur ajungeau la forma maximă.

Ideea „modelării” nu trebuie privită ca un stas; rolul său este acela de a optimiza

pregătirea în mod dinamic, prin scurtarea timpului necesar obţinerii performanţei.

„Japonizarea” antrenamentului

Am avut ocazia să-i văd pe japonezi sau pe japoneze jucând volei ori handbal şi

mai ales antrenându-se. Mi-am dat seama că au o concepţie sportivă diferită de a

noastră. De aici mi-a venit ideea de a încerca să „japonizez” antrenamentul sportivelor

de care mă ocupam. Nu era vorba desigur să le pun, de pildă, să joace în kimonouri.

Am încercat însă să le fac să se comporte ca ei în anumite situaţii foarte frecvente în

sport, şi anume, să fie capabile să-şi domine emoţia şi frica, imboldul de a ceda la

oboseală, durere, printr-o pregătire metodică prealabilă.

În fond, comportarea sportivilor japonezi (nu numai ei pot fi luaţi ca exemplu, mai

sunt şi alţii, dar pe ei i-am cunoscut) ilustrează fondul moral al sportului, fond cunoscut,

dar de prea multe ori neglijat.

Pentru a găsi drumul de urmat în această direcţie, primele gânduri s-au îndreptat

înapoi, analizându-mi experienţa personală, căpătată pe terenurile de sport. Am revăzut

situaţiile în care am trăit asemenea momente.

Am practicat multi ani două sporturi dure – rugbi şi bob – care m-au făcut să

trăiesc la începutul fiecărei competiţii un sentiment confuz, în care emoţia concursului şi

frica de accident îmi însoţeau primii paşi. Nu puteam să evit perspectiva de a fi placat

concomitent de doi adversari cu o greutate de peste o sută de kilograme sau să nu mă

gândesc la clipa în care, în maximă viteză, trebuia să mă arunc să-l prind pe adversar

de gleznă. Ca să nu mai vorbesc de concursurile de bob...

Mi-am amintit de durerile nemărturisite pricinuite de un placaj, de o gheată care,

greşind balonul, a întâlnit tibia. Sau de o răsturnare cu bobul care nu m-a făcut să

întâlnesc zăpada moale, ci duritatea unui copac răsturnat. Şi totuşi m-am luptat ani de

zile cu mine însumi, până ce am căpătat o anumită imunitate – dacă se poate numi aşa

– la frică, durere şi emoţie, imunitate care mi-a rămas şi pe mai târziu, în viaţă, faţă de

alt fel de accidente.

Dar ideea laşă de a te lăsa înfrânt „ca să termini”! Şi totuşi porneşti iarăşi, ca

valurile mării, într-o nouă încercare. Apoi te obişnuieşti. Alţii nu rezistă însă şi se lasă.

De ce unii rezistă, iar alţii nu? Ce le lipseşte unora şi ce au în plus ceilalţi?

Ca antrenor, am întâlnit multe cazuri în care am constatat că unii sportivi se pot

domina în mod instnctiv în anumite situaţii. Descoperim în ei resurse nebănuite, pe care

trebuie să ne sprijinim în pregătirea lor ulterioară. Astfel, o fetiţă cu picioare foarte lungi

nu putea, stând culcată pe spate, să le ţină întinse la 45 de grade, cu toate că făcea

eforturi vizibile. Când am dat-o însă ca exemplu negativ, atunci s-a petrecut o adevărată

minune: a rămas cu picioarele ridicate până când celelalte nu au mai rezistat. Am

descoperit astfel un lucru important în ceea ce o privea: putea să se domine numai

atunci când se simtea atinsă în orgoliul ei. A ajuns mai târziu o bună jucătoare de

baschet.

Alt caz. Tot o fetiţă, din calsa a V-a, a venit la antrenament cu braţul umflat în

urma unui vaccin. M-a rugat s-o scutesc de antrenament. M-am prefăcut că nu cred ca

durerea să fie chiar atât de mare şi, ca să-i demonstrez acest lucru, am strâns-o treptat

de braţ. A recunoscut că, întra-devăr, nu o mai doare şi a intrat pe teren. Venind să mă

roage să-i dau voie fiicei sale să nu lucreze, tatăl a rămas consternat când a găsit-o

jucând şi afirmând că nu o mai doare nimic ...

Pregătirile primului lot de handbal feminin s-au desfăşurat, în anul 1953, la

Sighişoara, sub deviza „cine rezistă”. S-au făcut astfel antrenamente în luna iulie, la ora

prânzului, „fără să le fie sete”, cu toate că pe marginea terenului se aflau căldări cu apă;

sau cros în jurul Sighişoarei, peste toate dealurile care o împrejmuiesc, fără oprire. Iar

apoi, în sală la Braşov, folosind un joc improvizat din handbal-rugbi-hochei, fără

menajamente, fetele s-au obişnuit să nu mai protesteze ori de câte ori primeau o

lovitură. Lotul astfel antrenat a câştigat trei Campionate Mondiale şi marea majoritate a

jucătoarelor au activat foarte mult timp.

Sunt convins că drumul spre măiestria sportivă al Ane Strak, Morei Wind, Mariei

Constantinescu, Irinei Naghi nu s-a bazat numai pe calităţile fizice; ele au fost dotate şi

cu o mare forţă morală. N-am să uit, desigur, că Mora Wind, având o entorsă foarte

puternică, şi-a încălţat gheata scrâşnind din dinţi, pentru că la pauză să-mi dau seama

că uitase de durere. După cum nu le pot uita pe Ana Strak şi Maria Constantinescu,

eleve la şcoala de antrenori, când au făcut patru ore de pase pe deasupra umărului,

temă pe care o aveau în program, fără să se oprească, pentru că le... uitasem în sală

din cauza unei inspecţii.

Dar cel mai elocvent caz din câte cunosc, în care resursele psihice le-au

compensat pe cele fizice, făcându-l să ajungă pe cele mai înalte culmi ale măiestriei

sportive, este jucătorul de volei Gheorghe Fieraru. Cred că este sportivul, de la noi din

ţară, care a ajuns să domine, să-şi stăpânescă emoţiile şi senzaţiile până la fachirism.

De ce? Pur şi simplu pentru că a vrut!

Din cele arătate şi din multe altele, am ajuns la concluzia că anumite calităţi

psihice, determinate în activitatea sportivă, pot fi dirijate şi antrenate după dorinţa

noastră, în procesul de instruire, concomitent cu pregătirea fizică, tehnică sau tactică.

Să analizăm acum separat câteva aspecte psihologice şi modul cum am reuşit

să le rezolv, în mai mare sau în mai mică măsură.

Oboseala. Nu amintesc prefacerile fiziologice din organism determinate de un

efort prelungit, pentru că se cunosc sau se pot găsi explicaţiile într-un tratat de fiziologie

sportivă. Reamintesc numai faptul că efectul, senzaţia de oboseală, dispare în parte

faţă de un excitant psihic şi că până acum, în sport, nu s-a ajuns la limita fiziologică a

oboselii. Situaţii de felul celor ce s-au întâlnit în timpul războiului, pe front, ca omul să

rămână „împietrit” de oboseală, nu se cunosc. Ne vom referi deci, în ceea ce ne

priveşte, la tratamentul psihologic al unor efecte fiziologice pentru a muta pragul senzitiv

cât mai departe.

De la început remarc faptul că am obţinut rezultate mai bune şi mai rapide

lucrând cu copii mici decât cu tineri sau adulţi. Explicaţia o găsesc în faptul că instinctul

de coservare fiind mai slab la copii, ei se lasă mai uşor influenţaţi în acestă direcţie, le

este mai puţin „milă” de ei înşişi. De aceea am început experienţele de la clasa a V-a

(până acum de la această clasă am lucrat), făcând exerciţii simple, statice, în care

poziţia fixă şi durata îmi permiteau să observ şi să gradez efortul. Am folosit în acest

scop exerciţii care au angrenat pe rând membrele inferioare, cele superioare,

musculatura abdominală sau dorsală, ori toate la un loc.

Deoarece la vârsta copilariei exerciţiile însoţite de poveşti îi mobilizează mai

bine, le-am spus că făcând asemenea exerciţii luptăm contra unui „leneş” care este

scuns în fiecare din ei şi care nu vrea să execute. I-am atras astfel pe partea mea şi ne

amuzam împreună ascultându-l pe Leneş cum le şoptea la ureche că nu mai poate...

Faţă de aceeia care îl aveau în ei pe Leneşul cel Mare eram mai apropiat şi îl ajutam

„să-l lase la vestiar”. O poveste şi o joacă desigur, dar acel „nu mai pot” era amintit din

ce în ce mai rar şi de foarte puţini.

La cei mari am aplicat exerciţii de tip yoga, dându-le alte explicaţii, plecând de la

o altă concepţie, dar lupta avea loc tot la nivelul fiecăruia, în liniştea sălii, ca să se poată

concentra pentru a depăşi în sine un leneş nemărturisit.

În căutarea unui anumit gen de exerciţii, am profitat foarte mult de vecinătatea

Tâmpei, pe care am făcut-o pistă de încercare pentru crosuri-ascensiuni pe un traseu

precis şi cu timp limitat. Excaladările şi coborârile pe Tâmpa exclud posibilitatea

abandonărilor, situaţii la care se pretează terenul de joc şi banca de rezervă. Este o

situaţie similară cu a aceluia pe care-l arunci în apă şi care, nemaiavând încotro, se

zbate ca să ajungă la mal. Dacă aceste crosuri au fost acceptate cu oarecare ezitări la

început, mai târziu le-au făcut cu plăcere şi chiar din proprie iniţiativă.

Interesantă şi edificatoare în sprijinul celor de mai sus găsesc scrisoarea primită

de la o absolventă a liceului nostru, în care mărturisea că a învăţat o materie noua,

pentru examenul de intrare la facultate, într-un timp record, datorită... crosurilor făcute

pe Tâmpa. Învăţând pentru examen, şi-a dominat clipele de ezitare şi de oboseală

întocmai aşa cum se obişnuise să facă în alergările pe Tâmpa.

De la munte să trecem la mare. Şi aici am căutat să profit de mediul ambiant. Am

să mă opresc numai asupra unei probe-test pe care am repetat-o zece zile consecutiv.

Este vorba de o alergare pe nisip mare, în pantă uşoară, pe o distanţă de 50 m. Am

făcut reprize de trei ture dus-întors, cu o pauză de un minut. Variaţia probei de la o zi la

alta era între 3x8 şi 3x13. Numerele reprezentau media atacurilor cu replieri din timpul

jocului de handbal. Ca să parcurgă cu efort maximal aceste distanţe, lupta lăuntrică a

fiecăreia de dominare a senzaţiei de oboseală era vizibilă şi câteodată avea aspect de

coşmar; dar nu a abandonat nimeni. Au fost interesante şi clasamentele făcute după

fiecare repriză, în cadrul şedinţelor. Au apărut, concret, elemente constante pentru

activitatea ulterioară.

Am făcut asemenea probe şi iarna, la munte, prin zăpada mare. Comportarea

subiecţilor la asemenea situaţii constituie pentru noi o informare preţioasă asupra

posibilităţilor lor, dar şi ei îşi descoperă adevăratele forţe, ceea ce le dă curajul să

lucreze mai intens în activitatea următoare.

Cu toate asemenea programe le-am făcut departe de perioada

competiţională, efectul lor s-a concretizat şi în pregătirea ulterioară, pe terenul de

handbal. Şi iată cum. Plângându-se că sprinturile făcute la antrenament au obosit-o, o

jucătoare dintre cele care nu fuseseră la mare a primit următorul răspuns: „După

şedinţele de ≤japonizare≥ de la mare, pe plajă, nu cred că voi mai obosi vreodată pe

terenul de handbal”. Mi se pare că raţionamentul merită să fie reţinut.

Chiar fără vecinătatea mării sau muntelui, crosurile pe teren cât mai variat le-am

socotit totdeauna un mijloc minunat de pregătire fizică şi morală, pe cât de simplu, pe

atât de eficient.

Şedinţele de „japonizare” le-am făcut în sală, folosind ca mijloc deplasările

laterale la semnale vizuale sau sprinturi scurte cu opriri şi întoarceri în direcţii opuse, la

fluier. Exerciţii arhicunoscute şi făcute de toţi antrenorii, dar care îşi schimbă efectul în

funcţie de cât şi cum le faci. De exemplu, i-am văzut pe japonezi la Snagov făcând

acest exerciţiu până ce zgura de pe teren părea arată, iar o parte din ei nu se mai

sculau de jos. Apoi plecau într-o alergare uşoară până îşi reveneau. În general, am

observat că, la puţin timp după ce sportivii încep să abandoneze, şi antrenorul renunţă

la exerciţiu, de frică să nu lucreze prea tare. După experienţa mea nu este o greşeală a

lucra „prea tare”, pentru că nu există un prea tare. Greşeala dozajului constă în trasarea

pantei de ascensiune, pe care gradarea efortului trebuie să fie riguros conformă cu

posibilităţile fizice ale colectivului cu care lucrăm şi gradul lor de sinceritate. Spun

sinceritate, pentru că aprecierea efortului şi dăruirea în muncă sunt, am mai arătat,

foarte subiective şi fără putinţa de a fi controlate. De aceea am comparat direct efortul

făcut, lucrând împreună cu alte colective, ca să-mi dau bine seama de pregătirea lor.

Până în prezent, nu am sesizat în colectivele mele cazuri de supraantrenament

sau alte accidente, cu toate că prin comparaţiile făcute mi-am dat seama că am lucrat

mai intens ca alţii, care au avut asemenea situaţii.

Poate că şi aici aş putea să dau o explicaţie. În pauzele unor exerciţii care

cereau eforturi foarte intense, în loc să le las libere să se odihnească, sportivele făceau

exerciţii de tip yoga. Am constatat că erau mai odihnite decât atunci când le lăsam

complet libere.

Personal, îmi explic fenomentul prin faptul că atunci când te odihneşti normal te

apucă un fel de ... bine, din care cu greu te remobilizezi pentru a relua efortul. Pe când

aşa, prin executarea acestor exerciţii, se provoacă deconectarea unor grupe

antagoniste, dar concentrarea rămâne în continuare. În plus, se profită de nişte timpi

morţi în pregătirea generală.

Unde am ajuns cu această luptă contra senzaţiei de oboseală?

O glumă pe care am făcut-o odată faţă de elevele mele, cum că nu au voie să

obosească decât atunci când obosesc eu, s-a transformat apoi în deviză. Mi-au povestit

o întâmplare care ilustrează foarte bine cele de mai sus. În timpul executării unui

exerciţiu de tip yoga, o jucătoare nou-venită în echipă i-a şoptit celei din apropiere că

„simte că nu mai poate”. Cealaltă i-a răspuns: „Încă n-a obosit!”. „Ba am obosit!” a

replicat prima, crezând că nu a fost înţeleasă. „Nu tu ... profesorul”, veni verdictul.

Cred că în practicarea unor asemenea exerciţii – de „japonizare” - contează

foarte mult atmosfera în care se desfăşoară. Nu trebuie că cei cu care lucrăm să aibă

senzaţia că se chinuie, că este vorba de o muncă forţată, cu toate că exerciţiile sunt,

într-adevăr, foarte grele. Crearea unui climat de entuziasm, de voie bună, de încurajare

reciprocă, de zâmbet permanent, toate acestea la un loc atenuează senzaţia de

oboseală. De exemplu, în pauze sau chiar pe când lucrau am plasat o remarcă hazlie,

un îndemn de a gândi la ceva frumos, ceea ce le-a făcut să uite că execută un lucru

foarte greu. Un metru cub de pământ poate fi săpat înjurând sau fredonând. Munca este

aceeaşi, dar efectul psihic este altul.

Durerea. În privinţa combaterii senzaţiei de durere nu am prea multă experienţă,

pentru că nu am avut multe cazuri. Durerea am tratat-o... preventiv.

Am început tot din clasa a V-a, punând fetiţele, din primele lecţii, să joace un fel

de „huştiuluc”, cu recomandarea expresă să se ... bată. Am remarcat că, faţă de

început, cu timpul sensibilitatea la durerile fizice scade şi creşte dorinţa de bravare.

Ceva asemănător cu acel „sâc că nu mă doare” al copiilor când mănâncă bătaie de la

părinţi.

Faţă de elevii mei, când acuzau dureri, am aplicat metoda sugestiei, spunându-le

că nu-i cred că îi doare. Mulţi au un fel de ipohondrie în acest sens. Pe maestra emerită

Iuliana Neako am vindecat-o de acestă boală, răspunzându-i, de câte ori se plângea

după o lovitură sau căzătură, că nu o cred, până ce s-a lecuit.

Un exerciţiu cu efect dublu, tehnic şi moral, îl fac mereu cu echipa. Le pun să

arunce cu mingile unele în altele cât pot de tare. Învaţă astfel să blocheze sigur mingea

sau, dacă nu, să o suporte...

Comportarea sportivilor faţă de durerea fizică are la bază concepţia de pregătire

din sportul respectiv sau a antrenorului. Că lucrurile se prezintă aşa, este suficient să

remarcăm că nici un boxer nu se plânge arbitrului când este lovit la faţă sau la stomac,

în schimb asistăm mereu la „scenele” fotbaliştilor, care după o piedică şi o rostogolire

pe gazon caută să impresioneze, mai mult sau mai puţin, miile de spectatori şi

telespectatori prin lamentările lor.

O scurtă privire asupra antrenamentelor boxerilor ne permite să vedem cum în

reprizele „la mănuşi” primesc o corecţie dură, adesea sângeroasă, de la partenerii mai

versaţi sau mai grei, fără să protesteze. Am urmărit foarte multe antrenamente ale

boxerilor şi le-am găsit pline de învăţăminte asupra firii oamenilor. Pe boxeri îi găsesc

superiori moraliceşte faţă de alţi sportivi, pentru că reuşesc ca, învinşi, să-şi păstreze

demnitatea şi, după ce au fost făcuţi K.O. sau groggy, să-şi felicite adversarul pentru

pumnii pe care i-a dat, iar pe antrenor pentru felul cum l-a pregătit. La alte sporturi, o

mână întinsă adversarului cu scuze pentru a-l ajuta să se ridice, după o ciocnire

involuntară, este respinsă cu dispreţ.

Ce detemină această comportare diferită, de la un sport la altul, faţă de durerea

fizică? Am mai spus-o: ea se datorează concepţiei de pregătire, specifică sportului

respectiv sau antrenorului.

Setea şi foamea. Setea şi foamea sunt fenomene fiziologice naturale, dar din

păcate în activitatea sportivă nu avem totdeauna posibilitatea le satisfacem

sportivilor această necesitate pe moment.

Dacă aceste senzaţii sunt dominate, unii sportivi nu se mai pot concentra asupra

celor ce trebuie să facă pe teren sau, şi mai grav, nu mai pot lupta. De aici necesitatea

de a încerca să-i educăm să gândească logic: „dacă nu am să mai pot, nu trebuie să-mi

fie sete sau foame”. Sunt convins că, prin educaţie şi autoeducaţie, se poate ajunge la

acest mod de a gândi.

Încercările mele în această direcţie, ca şi celelalte probleme, au fost făcute cu

copii de vârstă fragedă.

Toţi cei care au lucrat cu copii mici s-au lovit, în timpul lecţiilor, de frecventul: „Îmi

daţi voie să mă duc să beau apă?” În ceea ce mă priveşte, nu numai că nu le-am dat

voie să plece (am constatat că furaţi de joc, uită imediat), dar le-am propus să încerce

fiecare să vadă cât poate rezista să nu bea apă. Ba chiar nici când ajung acasă.

Dovada că au făcut acest lucru mi-au dat-o părinţii, care m-au întrebat, intrigaţi, de ce

am luat această măsură. Le-am explicat că vreau să-i învăţ să se ferească de răceală şi

atunci m-au ajutat şi ei. În fond, urmăream şi aşa ceva. Iar reuşita, mărturisită de copii,

am folosit-o ca dovadă concretă că ei pot să reziste dacă vor şi această dovadă... de

bărbăţie i-a făcut să se simtă foarte mândrii.

N-am înţeles niciodată necesitatea aducerii pe teren a acelor sticle cu apă, care

devin obsedante pentru sportivi. Am verificat de la un joc la altul că numai prezenţa sau

absenţa sticlelor determină nevoia de a bea sau nu apă. Deci nu sunt absolut necesare

şi ca atare este bine să te lipseşti de ele, educând această obişnuinţă, pentru că, în

cazul în care sticlele au fost uitate sau nu s-au putut procura, faptul poate provoca

adevărate şocuri unor sportivi mai răsfăţaţi.

Călătoriile cu trenul prilejuiesc însă cel mai adesea apariţia... setei. Obsesia setei

provoacă în aceste cazuri mari perturbaţii între sportivi, creând o atmosferă neplăcută şi

câteodată mari emoţii sau chiar accidente. Urmărind comportarea călătorilor în tren, am

ajuns la concluzia că nu au neapărat nevoie să bea apă, dar senzaţia devine acută

datorită faptului că în tren nu există apă potabilă. Am remarcat că este suficient ca unul

să ceară apă, pentru ca reacţia să continue în lanţ.

Cunoscând această psihoză a setei, am căutat să fac din ea un mijloc de

educaţie pentru stăpânirea unor porniri atavice. Că acest instinct se educă relativ

repede, pot verifica mereu prin comportarea în trepte între elementele noi promovate în

echipă până la cele mai vechi.

Ca să ajungi la stăpânirea de sine pe care sportivul trebuie să o dovedească pe

stadion, este necesar că pregătirea, educarea, antrenarea lor să se facă şi în afara

şedinţelor de antrenament, folosind orice prilej – cât de personal – în care se pune

problema de a-ţi domina instinctele. Am remarcat că sportivii sau echipele care în viaţa

de toate zilele, în diferite situaţii, cât de banale, cum este şi dorinţa de a bea apă, nu se

pot stăpâni, se manifestă la fel şi pe terenul de sport. De multe ori am auzit motivându-

se înfrângerile prin asemenea incidente puerile, care, într-o oarecare măsură, sunt

juste. Dar nu pentru faptul că lipsa apei în teren sau pe teren le-a slăbit potenţialul fizic,

ci pentru că incidentul i-a obsedat în aşa măsură, încât le-a influenţat luciditatea

gândirii.

Un experiment pe care l-am făcut cu echipa selecţionată a fostei regiuni Braşov,

în ziua finalelor primei Spartachiade naţionale, mi-a confirmat că un colectiv sudat poate

mai uşor să treacă peste greutăţile intime şi că acest efort individual se răsfrânge

asupra întregului colectiv.

Cadrul a fost cum nu se poate mai propice: Bucureşti, multă lume, căldură mare

(22 august). Plecarea la tren era fixată pentru ora cinci dimineaţa, iar întoarcerea la

hotel către ora două. Am fost asiguraţi că pe traseu vor fi cisterne cu apă, ţâşnitori,

răcoritoare, îngheţată. Faţă de această ambianţă, am propus întregii echipe să încerce

să reziste fără să bea apă sau să mănânce îngheţată până la ora mesei.

Au rezistat toate şi este interesant că mărturisirile lor erau aproape la fel. Mi-au

spus că la început, în primele ore, cu greu au rezistat tentaţiei, dar fiecare a aşteptat să

înceapă alta. După un timp, senzaţia de sete a dispărut şi tentaţiile nu mai erau aşa de

mari. Iar faptul că ceilalţi colegi de la alte echipe aflaseră de consemnul lor le-a făcut să

fie şi mai intransigente, rezistând eroic deselor tentative de corupţie.

Lovitura de graţie s-a produs însă în momentul în care am ajuns la masă şi le-am

propus să nu bem apă decât după ce mâncăm. Câteva au început să plângă, totuşi au

rezistat, iar unora nu le-a mai fost sete nici după masă. A fost momentul cel mai greu,

pentru că tot timpul nu s-au gândit decât la clipa când vor duce cana cu apă la gură şi

nu se aşteptau la o asemenea surpriză. Spuneau că au avut impresia că s-a dărâmat

ceva în ele, dar ideea performanţei le-a tentat şi au rezistat.

După ani de zile, şi-au amintit de acel experiment cu multă mândrie şi din

relatările amănuntelor mi-am dat seama că au trăit dimineaţa aceea cu mare intensitate.

Întrebuinţând o expresie din atletism, realizaseră pe plan psihic un record personal...

Faţă de aceste încercări ale mele, întrebuinţând setea ca mijloc educativ, unii

colegi cu care m-am consultat nu au fost de acord, motivând că prin aceste încercări

ascetice îi putem indispune pe sportivi şi riscăm să nu-i avem proaspeţi în competiţii.

Părerea mea este că s-ar putea întâmpla aşa dacă aceste încercări ar fi interpretate de

sportivi ca o măsură de pedeapsă. Dar convingându-i că ceea ce fac este un fel de

„antrenament invizibil” în scopul perfecţionării caracterului lor, atunci reacţia va fi

pozitivă.

Până în prezent acestea sunt concluziile la care am ajuns în urma

experimentelor făcute în această direcţie; le voi continua. Viitorul poate să le confirme

sau nu.

Un alt mijloc de pregătire pe care-l consider superior din punct de vedere psihic

sunt exerciţiile izometrice faţă de cele cu haltera. Halterele au o greutate fixă, pe care o

ştim anticipat. Încercarea de a o ridica cere o clipă de încordare şi apoi sportivul îşi dă

seama dacă o poate ridica sau nu. Într-un exerciţiu izometric, el este cel ce provoacă

rezistenţa, îngreuierea, pe care o măreşte prin propria voinţă. Procesul psihic îl găsesc

mai complex, solicitându-i sportivului pe lângă forţă, voinţa de a acţiona şi sinceritate,

pentru ca efortul să fie maximal.

În plus, exerciţiile izometrice nu necesită condiţii speciale de spaţiu şi materiale,

putând fi aplicate în situaţii cât mai variate şi fără riscul accidentelor pe care le poate

provoca haltera. Plasarea acestor exerciţii în cadrul lecţiilor de antrenament am făcut-o

în funcţie de momentele de oboseală sau de neatenţie, ca şi cu exerciţiile de tip yoga.

Din exemplele date până acum, excitantele care provocau momentele de

stăpânire au fost intime, interioare. Am provocat acelaşi proces psihologic folosindu-mă

de un excitant din afară, la fel de frecvent, greşelile de arbitraj, situaţii faţă de care

reacţiile sportivilor trebuie să fie la fel de controlate. Şi în această direcţie găsim aceeaşi

concepţie de bază şi pregătirea prealabilă a sportivului, la care se adaugă influenţa

mediului.

Pornind de la aceste considerente, le-am demonstrat elevelor mele, prin analiza

fişelor de joc, că şi arbitrii, datorită unor cauze obiective şi nu subiective, pot fi scuzaţi

pentru un coeficient de greşeli, aşa cum se face pentru jucători. Practic, am făcut jocuri

de antrenament cu arbitraje intenţionat greşite. În general nu reacţionau, iar cazurile

mai rebele le tratam separat; le chemam pe banca rezervelor şi discutam, cerându-le să

se supere foarte tare pe greşelile proprii, şi le dădeam să execute un număr de flotări...

ca să le treacă supărarea. Prin această metodă am reuşit să le fac să nu mai

reacţioneze la cele mai grave greşeli de arbitraj.

Din cele spuse se poate pune întrebarea dacă metoda şi mijloacele întrebuinţate

pentru „japonizare”, aplicate sportivilor mei, în sensul stăpânirii de sine, de dominare a

unor conflicte psihologice, situaţii foarte frecvente în sport, se pot extinde şi aplica

asemănător şi la alte colective, de către alţi antrenori. Sunt sigur că este posibil,

deoarece sportivii cu care am lucrat erau dintre cei obişnuiţi; nu am făcut în prealabil o

selecţie pentru a găsi elemente cu predispoziţii speciale.

O dovadă concludentă că această metodă nu este legată de un anumit mediu şi

poate fi aplicată în oricare colectiv este experienţa făcută cu echipa feminină de

handbal Textile Buhuşi. Când m-am prezentat acolo, din primul moment mi-am dat

seama că la această echipă greşeala de bază era de ordin psihologic. O anumită

mentalitate le făcea pe jucătoare să dea o amploare mai mare senzaţiilor de oboseală,

durere, foame, sete sau, din lipsă de încredere în forţele proprii, îşi supraestimau

adversarii. Totuşi, într-un an de zile, lucrând foarte puţin direct, dar principiile fiind

acceptate şi aplicate cu perseverenţă de către antrenorul echipei, H. Dantzi,

mentalitatea generală s-a schimbat, procesul de instruire a căpătat alt aspect şi

rezultatele ulterioare au confirmat progresul.

Nu cred că tinerii sau metoda să nu reziste pentru a fi aplicate în practică.

Dificultatea poate veni numai de la antrenorul-profesor, care trebuie să creadă în

utilitatea acestei metode pentru a o impune cu autoritate, sinceritate şi obiectivitate în

faţa colectivului. Oboseala, durerea fizică, setea, foamea, crizele nervoase, pe care le

întâlnim „ilustrate” de către antrenori, nu cred că vor putea forma alte manifestări în

discipolii lor.

De aceea, pentru a reuşi ca elevii noştrii să se stăpânească, să se „japonizeze”,

trebuie neapărat ca acela care va încerca să aplice metoda să fie un... japonizat sau

japonizabil.

În concluzie, acest proces de formare şi antrenare a unor calităţi psihologice

poate fi realizat dacă sportivii sunt mai întâi convinşi de necesitatea efortului pe care-l

fac, să înţeleagă de ce îl fac. Pe de altă parte, această pregătire dă rezultate mai rapide

şi mai sigure dacă metoda este aplicată din copilarie, decât la adulţi. În sfârşit, reuşita

metodei cere timp, răbdare, perseverenţă şi un model în persoana antrenorului.

Evocări

Cum se „cumpără” un arbitru

Nu mă gândesc ca s-ar putea găsi cineva care să cumpere un arbitru dintr-o

pasiune artistică, pentru a-l ţine în casă ca pe un tablou sau un obiect de valoare. Ar fi

destul de complicat, deoarece pentru „un Pelenghian” ar fi nevoie neapărat de patru

camere, pentru „un Cîrligeanu” de un garaj, iar pentru „un Popescu” să ştii „să faci...o

piatră”.

M-am gândit numai la cumpărarea conştiinţei arbitrului. Curioasă calitate morală:

dacă o cumperi, înseamnă că nu a avut-o, iar dacă o are, nu poate fi cumpărată!

În privinţa arbitrilor, eu am aplicat o metodă simplă, care mi-a reuşit întotdeauna.

Am pornit de la cunoaşterea psihologiei arbitrilor. Primele informaţii le-am avut chiar de

la mine însumi, pentru că, de mult, am arbitrat jocuri oficiale şi din întâmplare chiar şi

internaţionale, dar certitudinea mi-a fost dată de mărturisirile intime ale unor arbitrii pe

care i-am cunoscut.

La un meci oficial, omul care are cele mai mari emoţii, care doreşte ca jocul să

se desfăşoare perfect este arbitrul. Nu cred să fie aplauze mai mult preţuite ca cele

câteva adresate arbitrului.

Daca am putea cântări pasiunea pentru sportul respectiv la jucători, suporteri sau

arbitru, sigur că pasiunea arbitrului va cântări mai mult. Pe de altă parte, nu ştiu dacă

trecându-i prin „furcile caudine” pe jucători sau suporteri, aşa cum trec la fiecare joc

arbitrii, ar mai persevera mulţi.

Vă imaginaţi cum se simte şi ce simte un arbitru, întotdeauna „în deplasare”,

singur în faţa unei mase de oameni pătimaşi, care de cele mai multe ori nu cunosc

regulamentul şi-i cer sa facă lucruri incorecte. Sau când un jucător, după ce a ratat cu

puţin înainte un 7 metri sau un contraatac, are tupeu să-l apostrofeze, să-l insulte

grosolan pentru că nu a sancţionat nişte „paşi” imaginari.

Nici „blestemele” lui Arghezi nu sunt mai crunte decât epitete adresate unui

arbitru care conduce un „joc-cheie”. Şi totuşi, arbitrii trec peste toate din dorinţa de a

face şi ei o performanţă, pentru a se distinge, din pasiunea şi orgoliul pe care-l avem toţi

cei ce facem sport.

Pornind de la aceste considerente, mi-am dat seama că ceea ce-i trebuie mai

mult, pe teren, unui arbitru este un prieten, un sprijin moral, mai ales când greşeşte. Un

prieten care să-i redea liniştea, siguranţa, ca să poată arbitra în continuare. Acest

prieten am căutat să fie echipa mea.

Dar cum am reuşit -mi fac jucătoarele „mieluşele”, cum le-am scos „colţii”

pentru ca, în loc să muşte, să zâmbească? Foarte simplu. Teoretic, le-am analizat

permanent foile de arbitraj, din care scoteam în evidenţă faptul că echipa face 30-40 de

greşeli la un joc, iar unele jucătoare au „performanţe” de 10-15 greşeli personale, în

timp ce arbitrul cel mai slab nu trece peste 10. Este drept că o greşeală a arbitrului

comisă în ultimele minute ale jocului – prin care se acordă un punct sau nu, o lovitură

de la 7 metri la o situaţie de egalitate – este taxată cu expresia de „viciere a

rezultatului”. Eu am socotit că este o interpretare simplistă, uitându-se greşelile echipei,

făcute anterior, adică tocmai acele motive care au dus la situaţia strânsă în care

greşeala arbitrului a determinat scorul.

Trebuie să fim obiectivi, să analizăm cine a greşit mai întâi, mai mult şi pe cine

putem face să nu mai greşească. De aceea, în mod practic, le-am pregătit pe sportivele

mele, să ajungă la această mentalitate prin jocuri-şcoală, în care intenţionat ceream

arbitrului să „tragă” pe echipă sau pe unele jucătoare mai irascibile, până ce am

constatat, cu timpul, o oarecare imunizare faţă de greşelile de arbitraj.

După jocuri, prin sondaj, am constat că majoritatea jucătoarelor mele nici nu au

ştiut cine a fost arbitrul, pentru că „nu l-au văzut în timpul jocului”. Faptul că nu l-au

văzut dovedeşte că nu s-au preocupat de el, au reacţionat automat numai la fluier.

Personal, consider că este bine aşa, pentru că urmărind jucătorii care „arbitrează” în

timpul jocului, mi-am dat seama că ei „uită” să mai joace, nu mai pot să se încadreze în

planul tactic al echipei şi, practic, nu mai dau randamentul necesar, fiind preocupaţi de

supravegherea arbitrului. Apoi comentariile contradictorii cu arbitrul îl duc sigur pe

jucător la eliminări pe minute sau etape, păgubind şi mai mult echipa. Pentru a educa

jucătorii în modul acesta este necesară însă puţină perseverenţă, fiind vorba de

întronarea unei anumite concepţii. Ar mai fi ceva de adăugat: cel ce s-a supus primul

acestei pregătiri am fost eu.

Soţia antrenorului

Cercetând istoria omenirii, constatăm că femeia a fost permanent prezentă, ca

muză sau stimulent, dincolo de gingăşia unui vers, de impetuozitatea unei simfonii, de

strălucirea marilor descoperiri sau invenţii făcute de bărbat. Ea a ştiut să fie mereu

alături de cel iubit, luptător cu spada sau condeiul. Renunţând, adeseori, la propria

afirmare, ea a căutat, încurajându-l pe bărbat, să facă din el un erou. Satisfacţiile

victoriilor le-a gustat din umbră, existenţa ei rămânând adesea necunoscută. Iar în beţia

succesului, eroii le-au uitat de multe ori.

Din păcate, niciodată nu se va putea cunoaşte exact procentul contribuţiei

feminine la progresul societăţii omeneşti.

Astăzi, lucrurile s-au schimbat, desigur, şi în aproape toate ţările din lume femeia

a căpătat drepturi egale cu bărbatul. Apariţia ei pe prim plan în conducere, organizare,

tehnică, artă, sport a dovedit că posedă calităţi nebănuite şi acum succesul femeii nu

mai surprinde pe nimeni. Ba pot mărturisi că ne depăşeşte prin puterea de muncă, prin

spiritul de abnegaţie cu care acceptă să joace cele două roluri sociale, unul ca

muncitoare pe diverse ţărâmuri celălalt ca soţie şi mamă. Duritatea muncii nu i-a ştirbit

din marele talent cu care poate să facă din copil om şi din soţ... erou.

Noi, antrenorii nu avem pretenţii de eroi; nu am descoperit nici pământuri, nici

leacuri, nici drumuri spre stele. Suntem însă nişte luptători. Luptăm să facem din

sportivii noştrii eroi; ne luptăm cu ceilalţi antrenori să nu ne depăşească; ne luptăm cu

noi înşine să ne perfecţionăm, să găsim idei, soluţii prin care să luminăm necunoscutul

din meseria noastră.

În această luptă – dinăuntrul şi din afara noastră – atitudinea tovarăşei de viaţă

este determinantă. Succesul, puterea de muncă ne sunt generate de calmul,

înţelegerea şi încurajarea pe care ni le insuflă ea. Cu ce este vinovată soţia de lipsa

calităţilor, priceperii sau educaţiei unor jucători care te-au enervat la jocuri sau la

antrenament? Şi totuşi, ajuns acasă, te descarci asupra unui paratrăsnet ce te ascultă

cu răbdare! Dar când, învins, obosit şi deprimat, eşti gata să renunţi la „tot”? Ea,

tovarăşa de viaţă, este cea care te remontează şi te trimite din nou la echipă, pentru că

sportivii au nevoie de tine, „cred în tine” şi „nu poţi să-i părăseşti”.

Permanent preocupat numai de profesie, vorbeşti numai despre ale tale; soţia ta

a trebuit să se documenteze, şi ea, în legătură cu interesele pe care le ai: a învăţat

regulamentul jocului, ca să nu te supere cu o remarcă incorectă; are cunoştinţe tehnice

şi tactice, ca să poată descifra o fişă de joc sau chiar să-ţi dea o părere (jucătorul X nu

e mai bun pe extremă decât pe centru?). Trebuie să-ţi primească cu entuziasm colegii

de breaslă care-ţi vin în vizită şi să asculte până noaptea târziu comentarii despre sport

şi sportivi. Să nu se supere dacă banii cu care urma să-şi scoată rochia de la

croitoreasă au fost cheltuiţi „pentru echipă”. Şi obligaţiile ei nu se opresc aici: cu o

intuiţie înăscută, ea cunoaşte mai bine decât tine echipa; ştie să le dea sfaturi pentru

viaţă; află „dedesupturi” pe care nu le-ai banuit.

La competiţii stă discret într-un colţ al tribunei, cu teama de a nu fi recunoscută,

şi ascultă îndurerată aprecierile spectatorilor care-ţi impută cu duritate toate păcatele

echipei. Când pleci în deplasare, are o „duminică liberă”: şi-o petrece frământându-se

să afle cu o clipă mai devreme rezultatul jocului tău.

Dar când eşti departe, la mii de kilometri, când răspunderea de pe umerii tăi este

de ordinul tonelor! Soţia ştie că „dacă înving, sportivii sunt grozavi; dacă pierd,

antrenorul este de vină!”. În asemenea situaţii, caută cu înfrigurare câte un post de

radio, care s-o scape, cu un ceas mai devreme, de tortura incertitudinii.

De copilul tău, pe care-l vezi din când în când, se ocupă tot ea. Tu n-ai timp, eşti

prins de creşterea altora, care nu sunt ai tăi, dar pe care i-ai ... înfiat.

Spuneam mai sus că felul în care soţia priveşte activitatea profesională a soţului

este determinant asupra rezultatelor obţinute de el. Urmărind viaţa multor familii de

antrenori, am remarcat că acolo unde soţia s-a interesat de activitatea soţului numai în

ceea ce priveşte „cât” şi „ce” îi aduce în casă, respectivul n-a realizat prea mult în

cariera lui, cu toată priceperea şi dragostea de muncă. Este, dealtfel, explicabil: singur,

cu gândurile şi timpul împărţite între soţie şi echipă, fără un sfetnic apropiat, fără

înţelegere, a trebuit să aleagă – ori una, ori alta – ratându-le uneori pe amândoua.

Punctualitate

De când fusese aleasă căpitană, Mora introdusese în echipă o punctualitate „la

secundă”. O cât de mică abatere era aspru criticată, ceea ce făcuse ca echipa noastră

să se caracterizeze printr-o punctualitate deosebită faţă de celelalte echipe divizionare.

Într-o zi, o ploaie torenţială inundase cartierul din vecinătatea stadionului pe care

ne antrenam şi făcuse ca micul canal ce curgea în preajma terenului să se reverse

peste pod, orice încercare de a ajunge la el devenind imposibilă. Cu câteva jucătoare

pe care le găsisem la capătul liniei de autobuz, adăpostite sub un şopron, am hotărât să

ne vedem a doua zi şi am făcut calea întoarsă. A doua zi, deşi pe cer strălucea soarele

puternic de vară, terenul era tot inundat şi am ţinut o lecţie teoretică.

La plecare, m-am dus la nea Barbu, îngrijitorul terenului, să văd când mai pot

face un antrenament. Printre altele, îmi spune că „pe potopul de ieri” s-a pomenit la

teren cu Mora. Mirat, a întrebat-o ce este cu ea. Iar ea, foarte firesc, i-a raspuns:

- Pai avem antrenament.

- Bine, dar cum ai trecut apa?

- Am avut şortul pe mine, mi-am scos fusta şi am trecut prin apă.

- Dar nu te-ai gândit că pe o vreme ca asta nu poate să vină nimeni la

antrenament?

- Şi dacă ar fi venit vreo jucătoare, eu căpitana echipei, cum aş fi putut să le

cer să fie punctuale?

Din ziua aceea căpitana nu a mai avut ocazia să facă observaţii asupra

punctualităţii. Exemplul ei fusese mult mai convingător.

Prietenie

Instaurasem în colectivul nostru obiceiul ca jucătoarele mai mari „să crească”,

fiecare, câte una sau două din cele mici. În felul acesta le feream pe ultimele de colţii

„cobrelor”, cum le botezasem pe cele „bătrâne”, uşurându-le pregătirea şi avansarea în

prima echipă. Cu acest prilej se crease o mare prietenie între „marea vedetă” Ani şi

debutanta Trudi. Ani lucra separat la antrenamente cu Trudi, stătea alături de ea în tren,

la masă, dormeau împreună în deplasări şi mai ales o ferea direct sau indirect, prin

simpla ei tutelare, de răutăţile celoralte.

Ajutată de Ani şi urmându-i exemplul, Trudi făcea progrese evidente, muncea

enorm la fiecare antrenament, fără să se plângă. Astfel a ajuns să apere poarta în

prima formaţie, cu rezultate promiţătoare. Sunt convins că şi Ani, ca să-şi apere „puiul”,

ca o cloşcă, venea mai repede în apărare şi devenise, pe partea ei, un „pe aici nu se

trece”.

Jucăm finalele unei cupe. Atmosferă de zile mari. Sala – plină de spectatori până

la refuz, galeriile puternice pentru ambele echipe. Scorul strâns făcea ca jocul să fie

foarte disputat şi o emoţie să ne cuprindă pe cei care ne aflam pe bănci.

Ajunsesem la ultimele minute de joc şi scorul era egal. Egalitatea ne avantaja,

pentru că în această situaţie am fi câştigat „la vârste”, echipa mea fiind mai tânără.

Aşteptam să intram în posesia mingii, ca să o „protejăm” până la fluierul final.

Adversarele căutau să marcheze punctul salvator, dar apărarea noastră nu permiteau

să se traga la poartă. Totuşi, o minge „anemică” aruncată peste zidul apărării a trecut

de Trudi şi s-a oprit în plasă. Un moment de consternare în echipă.

Scoţând mingea din poartă, Trudi s-a uitat la Ani cu o privire disperată. La rândul

său, Ani a privit-o supărată la început, apoi, dându-şi seama că înfrângerea echipei ar fi

căzut în seama prietenei sale, privirea i sa îmbunat. Parcă s-a speriat şi ea de ceea ce

presupunea că va urma. Deodată, cu hotărâre, i-a luat mingea, făcându-i un semn

liniştitor cu mâna. A dat-o la centru şi, după fluierul arbitrului, printr-o acţiune personală

– de la care sunt convins că nimeni şi nimic n-ar fi putut-o opri – a marcat printr-un şut

care a desfăcut mâinile portăriţei adverse.

Când s-a întros din atac, Ani, care în general nu-şi trăda gândurile şi

sentimentele, avea întipărită pe faţă o fericire pe care nu i-o văzusem niciodată.

Îşi salvase prietena.

Nea Olteanu

Îngrijitorii bazelor sportive au un rol important în pregătirea tinerilor. De modul

cum îngrijesc terenul, de atitudinea părintească cu care îi învaţă să păstreze bunurile,

de observaţiile bazate pe bun simţ în ceea ce priveşte munca şi perspectivele celor care

se pregătesc pe „domeniul” lor depinde în mare măsură atmosfera favorabilă sau nu în

care se lucrează.

Acel „ca acasă” pe care-l simţi când vii la antrenament, zâmbetul cu care te

întâmpină în momentul în care ai păşit pe teren, o apreciere sinceră asupra rezultatului

din concursul precedent sau un îndemn pentru cel viitor, toate acestea îţi dau un elan

sporit în muncă. Îngrijitorul reprezintă părerea maselor, adevăratul barometru al muncii

depuse.

Cu toate că nu întrunea toate calităţile mai sus amintite, nea Olteanu era foarte

legat de echipa şcolii. Cu o uşoară mândrie în glas, îmi arăta terenul pe care-l pregătise

„special” pentru antrenament. Mai aranja câte ceva în timp ce lucra şi încuraja discret

pe câte o jucătoare „certată”. Când îi spuneam că ne aşteaptă un meci greu, răspundea

cu o siguranţă molipsitoare: „Păi câştigăm”.

Ne pregăteam cu multă grijă pentru o finală. Îl cuprinsese şi pe el „febra de start”

şi stătea tot timpul pe lângă noi, privindu-ne îngândurat. După ultimul antrenament, la

plecare, mi-a spus: „Vin şi eu la joc”. Mi-a făcut plăcere tonul cald cu care mi-a vorbit.

Era ceva în sensul: „nu vă las singuri” sau „vom lupta cu toate forţele”...

La meci uitasem de el. Spre sfârşitul partidei, observ o oarecare mişcare printre

spectatorii îngrămădiţi la intrarea terenului. Lumea s-a dat cu încetul la o parte şi în

spaţiul astfel creat a apărut nea Olteanu. Cu o privire complice, îmi face semn că a venit

şi se aşează pe colţul unei bănci.

Ultimele minute de tensiune, încă un gol şi... victorie. Îmbrăţişări, felicitări,

bucurie.

Când am ieşit spre vestiar, l-am zărit iarăşi pe nea Olteanu. Mă aştepta. L-am

privit cu dragoste şi cu recunoştinţă. A venit spre mine, voia să mă felicite, dar de

emoţie nu a fost în stare să-mi spună nimic. I-am mulţimit eu. Din toată conducerea

şcolii, numai el îşi ţinuse făgăduiala să vină la joc.

Vaca

Prin anul 1948 căpătasem o catedră la o şcoală elementară într-un sat pe malul

Oltului. De fapt, „catedra” era împărţită la trei şcoli, în satele vecine, la câte 6 kilometri

depărtare de satul meu. Cu ajutorul unei biciclete, puteam să fiu în aceeaşi zi la toate

cele trei şcoli, făcând câte 30 de kilometri.

Cu sprijinul copiilor, foarte entuziaşti şi buni gospodari, reuşisem să înjgheb câte

o bază simplă la toate cele trei şcoli. Ministerul Învăţământului mă dotase cu ceva

materiale şi echipament dintr-o magazie în lichidare, aşa că aveam condiţii destul de

bune. Iarna, lucrând tot afară, frigul şi curentul de pe malul Oltului mă cam îngheţau.

Dar copiii, obişnuiţi cu intemperiile de la munca câmpului, nu se plângeau şi lucrau cu

voie bună. Veselia lor şi obrajii roşii de efort şi de asprimea gerului mă făceau să nici nu

simt nici eu nevoia unor săli încălzite.

Formasem echipe în toate cele trei comune şi ne pregăteam intens să participăm

la handbal în Cupa Tineretului Muncitor, competiţie de masă care stârnise un mare

interes.

Într-o zi, lipseşte de la antrenament Grigoriţa, „centrul atacant” din clasa a VI-a.

Era cea mai îndemînatică şi rapidă jucătoare, care, cu toată statura ei mică, reuşea să

se strecoare printre adversare şi să marcheze cele mai multe goluri. Nu vine nici a doua

zi şi, intrigat, mă duc la ea acasă să văd ce sa întâmplat. Îl găsesc pe tatăl ei, care, cu o

privire aspră de om sărac cu o casă de copii, îmi spune pe un ton necăjit: „Goreta

trebuie să pască vaca. N-am ce să le dau de mâncare la cei mici.”

Răspunsul era categoric, dar îmi vine o idee şi-l întreb cu jumătate de gură:

„Trebuie s-o pască neapărat pe islaz?” „Nu, s-o pască unde o găsi iarba.”

Vorbesc apoi cu fata şi a doua zi, cu frânghia de rufe luată de acasă fără ştirea

neveste-mi, priponesc vaca pe o jumătate de teren, iar pe partea cealaltă îi dau prilej

Grigoriţei să-şi ridice „măiestria” în handbal.

Antrenamentele se ţineau fără alte incidente, când într-o zi apare la marginea

terenului tatăl Grigoriţei. Înlemnisem. Acum să te ţii! Îmi era penibil gândul că voi fi

dojenit sau, şi mai rău, că Grigoriţa, la care ţineam foarte mult, va primi o „corecţie” pe

care nu ştiam cum aş fi putut-o evita.

Mi-am luat inima în dinţi şi m-am îndreptat către el, abordând un zâmbet

„fotogenic”, în speranţa că am să-i mai descreţesc fruntea.

Ne-am dat mâna, mi-a spus un „bună ziua” care nu prevestea nimic bun, apoi

„mulţumesc”. Nedumerit, am crezut că este o ironie la faptul că încălcasem hotărârea

lui. Ca să spun ceva întreb: „Pentru ce?”

Oarecum mirat că nu înţeleg îmi răspunde: „Vaca dă mai mult lapte şi putem

scoate şi unt. V-am adus puţin şi dumneavoastră”. Şi mi-a întins o frunză de brusture

care învelea un pumn de unt. Am primit fericit. Iarba fragedă şi grasă de pe terenul de

handbal mă salvase.

Şi aşa am câştigat „la zonă”.

Ghioceii

Primisesem la antrenamente, pe lângă „cele mari”, şi un grup de fetiţe de la

şcoala elementară din cartier. Drăguţe, gălăgioase, certăreţe, veneau însă cu mult

entuziasm şi-mi făcea plăcere ca, după ce terminam cu cele mari, să mai rămân un timp

cu ele. Le botezasem „vrăbii” pentru felul gălăgios cum navaleau pe teren.

Toamna, când am intrat în sală, spaţiul, timpul limitat nu mi-am mai permis să le

primesc. De câte ori ma întâlneau prin cartier, mă întrebau când pot să mai vină. Le

răspundeam: „La primăvară!” După un timp nu le-am mai întâlnit şi le uitasem.

Într-o zi de martie m-am întors acasă fericit primele raze de soare

dezamorţiseră atmosfera, iar zăpada se vedea numai pe crestele munţilor, ca în

stampele japoneze. Pe biroul din odaia mea văd într-o vază un buchet de ghiocei.

Necăjit că mi-o luase înainte, mă uit pocăit la soţie...

-Nu sunt de la mine, îmi spune ea. A venit un grup de fetiţe şi mi-au spus să ţi le

dau din partea lor.

Am înţeles: „vrăbiile” îmi aduseseră semnul primăverii. M-am dus la şcoala lor şi

le-am anunţat că pot să vină la antrenament. Primăvara din ele nu mai răbda primăvara

de afară.

O lecţie de educaţie

Am căutat întotdeauna să combat orice manifestare de neîncredere faţă de

valoarea echipei sau a jucătoarelor, în comparaţie cu posibilităţile adversarelor. O bază

morală solidă compensează adesea lipsurile unor jucătoare sau superioritatea tehnică a

adversarului. Este suficient, în ambele situaţii, un gest, o vorbă inconştient aruncată, ca

să demoralizeze sau să creeze panică în echipă.

Întâmplarea ce urmează mi-a rămas foarte vie în minte prin intensitatea cu care

am trăit-o, pentru victoria pedagogică obţinută.

Luam masa cu echipa înaintea unui joc important dintr-un turneu la care participa

şi o echipă străină. Interesa rezultatul direct, dar şi situaţia în clasament. Jucătoarele

erau emoţionate ca şi mine; „ciugulind” fără poftă de mâncare şi cu gândul aiurea,

aşteptam cu toţii să înceapă jocul mai repede.

La un moment dat, una dintre jucătoare spune că, dacă se va lupta cu ambiţie,

jocul poate fi câştigat. Atunci Herta, portăriţa titulara, care era o fire impulsivă şi avea un

cult pentru echipa străină – sportivii, ca şi spectatorii, au slabiciuni faţă de alţi jucători

sau echipe – îi răspunde pe un ton batjocoritor: „Voi sunteţi echipă să le bateţi?” A

urmat apoi o discuţie în contradictoriu, destul de aprinsă, în care nu m-am amestecat.

Înainte de începerea jocului, am adunat echipa şi, fără alte explicaţii, le-am spus

că Herta se simte rău şi că va apăra rezerva. Vroiam să le dau o lecţie „tare”, deoarece

îmi dădeam seama că munca de lămirire în privinţa subaprecierii posibilităţilor lor nu

avusese efect.

A început jocul. În atac, echipa juca bine şi marca goluri cu uşurinţă, dar şi mai

uşor lăsa portăriţa de rezervă să intre mingea în plasă. După un timp, un spectator din

tribună îşi exprimă părerea cu glas tare şi poruncitor: „Schimbă portarul!” Stăteam pe

bancă şi fumam, aparent calm, simţind cum se apropie furtuna. Vocile din tribună se

înteţeau în progresie geometrică la fiecare gol primit şi „schimbă portarul” se transformă

în sfîrşit, în „schimbă antrenorul”.

La pauză, spectatorii, conducătorii, oficiali căutară să mă convingă, cu binele sau

cu ameninţări, că nu fac bine menţinându-mă pe această poziţie. Le răspundeam că

„sportul este un mijloc de educare” şi eu îmi conduc echipa. Repriza a doua m-a făcut

să recunosc că am toate defectele din lume, în plus, o multiplă asemănare cu diferite

animale.

Numai jucătoarele nu au spus nimic şi luptau cu disperare ca înfrângerea să nu

ia proporţii. M-a bucurat că nu s-au lăsat influenţate de public...Am pierdut jocul la doua-

trei goluri şi am plecat de pe teren după ce ultimul spectator, trecând pe lângă mine, şi-

a dat verdictul: „Aştia sunt antrenorii, de aceea nu avem echipe bune!”

În campionatul următor, echipa lupta cu un moral excelent. Chiar dacă la pauză

eram conduşi cu 3-4 goluri, recuperam diferenţa şi, în final, câştigam. Un optimism

sănătos stăpânea fiecare jucătoare.

Trecuse un timp de la jocul amintit, când într-o zi Herta îmi mărturiseşte că a

durut-o faptul că am fost insultat din cauza ei, dar, să nu mă supăr, a fost măgulită că

publicul „o apreciază şi ţine la ea”. Am sfătuit-o să nu pună prea mult preţ pe asta. S-a

uitat la mine cu neîncredere şi a schimbat vorba.

Chiar în etapa următoare, în primele minute de joc, din cauza plasamentului

greşit al unei apărătoare, primeşte două goluri prin surprindere. Cum se întâmplă

mereu, vina i se atribuie portarului, fapt exprimat cu glas tare de spectatori. Enervată de

nedreptatea aprecierilor, portăriţa nu mai este atentă şi de data asta primeşte un gol din

vina ei. Tribuna, în cor, cere schimbarea, ceea ce şi fac, îndeplinindu-le dorinţa.

Ca o ilustrare a „înfrângerii”, Herta s-a trântit pe bancă lângă mine, plângând.

După câteva minute, uitându-se către tribună, îmi şopteşte: „Iertaţi-mă, aţi avut

dreptate...”

Lecţia se terminase.

Ioana

Pregătirea unei echipe din punct de vedere tehnic nu este un lucru greu;

greutatea mare este „să-i dai viaţă”, să-i formezi personalitatea, spiritul de echipă. Acest

„spirit de echipă” nu se poate impune. Apare spontan sau se pierde tot aşa, datorită

unor catalizatori – a unora dintre sportivi care au tactul sau farmecul de a-i apropia

sufleteşte pe toţi sau pe majoritatea lor. Multe echipe cu individualităţi valoroase nu dau

randamentul de care sunt capabile pentru că nu s-a făcut sudura între jucători. De fapt,

cred că şi aşa-numita „omogenizare” a echipelor nu se referă atât la tactică, cât la

psihic. Dar o întâmplare m-a făcut să reflectez mai mult asupra acestui fenomen

complicat.

Participam cu echipa şcolii la un turneu final. Terminasem pregătirile, mă fixasem

asupra jucătoarelor, mai eram în cumpănă asupra unei rezerve, pentru care erau două

candidate. Una ceva mai bună ca jucătoare, iar cealaltă mai simpatizată de colege. Ca

să fiu mai sigur, am cerut şi părerea căpitanei de echipă, care mi-a spus: „Vă rugăm să

o luaţi pe Ioana; dacă merge ea, vom juca cu mai mult elan. Ne este foarte dragă”:

Într-adevăr, Ioana avea un zâmbet cu care cucerea toată lumea şi era de un

optimism contagios. Am acceptat motivarea şi am luat-o.

În cadrul turneului, jucam la un moment dat cu o echipă pe care nu o învinsesem

niciodată şi nici acum nu aveam speranţe că va fi altfel. Intrasem în repriza a doua şi se

vedea clar, după scor şi comportarea echipelor pe teren, cine va câştiga. Jucătoarele

mele se resemnaseră cu situaţia şi evoluau fără prea mare interes. Cum şi eu eram

împăcat cu soarta meciului, îmi veni ideea s-o trimit şi pe Ioana pe teren.

Schimbarea a adus o mare înviorare în echipă, dar mai ales în tribune, printre

spectatori, la care Ioana avea o mare priză. Şi publicul a început să le încurajeze, pe ea

şi echipa, cum nu o facuse până atunci.

Celelalte jucătoare, dorind să-şi ţină promisiunea, au început să se mişte mai

repede, să se concentreze mai mult atât în atac, cât şi în apărare. Profitând de apatia

care domnea şi în echipa adversă, sigură de victorie, am refăcut diferenţa de goluri şi

într-un final palpitant am terminat la egalitate. O performanţă la care nu mă aşteptam.

După salutul final, Ioana a venit să-mi mulţumească că am lasat-o să joace. Nu

ştia că prezenţa ei făcuse ca echipa să se depăşească în valoare, iar eu să capăt

experienţă asupra importanţei spiritului de echipă.

Preşedintele

Sunt momente în viaţă când simţi că ai ajuns la capătul puterilor sau, cum se

întâmplă foarte des în sport, la „momentul psihologic” ori „punctul mort”. În asemenea

clipe, un gest, o vorbă, un lucru cât de mic în aparenţă te poate ajuta să treci .... hopul.

Îmi amintesc că era după ultimul joc din campionatul în care nu câştigasem nici o

partidă; făcusem numai un egal şi eram în coada clasamentului. Echipa se luptase cu

disperare, adesea conducea chiar o parte din timp, dar în final adversarii ne întreceau.

Ne părăsiseră aproape toţi suporterii, iar aceia care mai erau pe lângă noi ne socoteau

ca pe un om cu zile numărate.

La fel ca şi în celelalte partide, şi în aceasta am pierdut tot în ultima clipă. La

sfîrşit, am pornit după echipă spre vestiar. De fapt, mai întâi mi-a venit să fug, să plec

acasă, dar mi-am dat seama că am rămas singurul care le mai putea spune ceva

jucătoarelor. Am intrat în cabină şi le-am curmat plânsul cu cuvinte de încurajare pe

care nici eu nu ştiu de unde le-am mai găsit.

După aceea, şi mai vlăguit, am pornit prin ploaia densă de toamnă spre poarta

stadionului. La un colţ, sub tribună, îl zăresc pe preşedintele organizaţiei sportive din

oraşul nostru. Spre deosebire de ceilalţi activişti, rar se ducea la fotbal şi-l găseai mereu

pe la jocurile de volei, baschet sau handbal, privind cu interes la câte o partidă din

campionatul regional sau şcolar. Îi asculta pe toţi cei care aveau câte un „of” şi găsea o

vorbă bună pentru fiecare.

Văzându-l că a rămas singur pe stadion, m-am apropiat şi l-am întrebat:

- Pe cine aşteptaţi?

- Am câţiva bani de o ţuică şi m-am gândit că trebuie să fii tare îngheţat.

Într-adevăr, eram foarte îngheţat. Atunci am băut cea mai caldă ţuică din viaţa

mea.

Peste doi ani am câştigat campionatul. La banchet, când am dus cupa la gură,

m-am gândit că, de fapt, prima înghiţitură o sorbisem atunci, seara, când mi-am

recăpătat încrederea în mine datorită preşedintelui.

Sacoşa „miraculoasă”

Trudi era o fetiţă sănătoasă şi plină de voioşie. Nu avea talent, dar, cu o

voinţă excepţională şi printr-o muncă înzecită faţă de celelalte jucătoare, a izbutut să

ajungă portăriţa titulară în prima formaţie. Într-o bună zi, aflu că în noaptea precedentă

a avut o criză de apendicită şi a fost dusă cu salvarea la spital. M-am dus repede s-o

văd şi am aflat că a fost operată la „urgenţă”. Totul părea să intre în normal. Câteva zile

de spital, două-trei zile de convalescenţă şi va veni iarăşi la antrenament.

Am dus-o cu maşina acasă, la ţară, ca să-i liniştesc pe părinţi şi să-i alcătuiesc

un program după indicaţiile medicului. Peste câteva zile, aflu că iar a fost internată.

Febra şi durerile arătau că lucrurile nu stateau tocmai bine. Era ţinută sub observaţie şi

un medic prieten, excelent chirurg, mi-a promis că, dacă va fi nevoie, o va „redeschide”

el. A doua zi, prietenul meu m-a chemat la telefon şi m-a rugat să vin imediat la spital.

M-a înştiinţat că situatia e gravă şi, în lipsa părinţilor, trebuie să hotărăsc eu dacă să fie

operată sau nu. Eram încurcat. Îmi dădeam seama de responsabilitatea ce mi-o asum,

dar încrederea în medic m-a făcut să accept.

Am rămas în spital. Am condus-o pe Trudi cu căruciorul până în sala de operaţie

şi am rămas la uşă. Nu ştiu cât timp a trecut, îmi amintesc doar că nu mă mai ţineau

picioarele şi gâtul îmi era uscat. Când au scos-o din sala, nu mă mai recunoştea,

vorbea aiurea si gemea. L-am aşteptat pe chirurg. Mi-a spus că „poate scapă” şi că ar fi

bine s-o aduc pe mama ei să stea cu ea. Am înţeles. Acel „poate” spunea foarte mult.

Au trecut câteva zile; slăbise foarte tare, o ţineau cu transfuzii, injecţii şi în

permanenţă avea la mîini aparatul de ser fiziologic. Îmi era greu s-o văd, aveam

remuşcări pentru decizia luată.

Într-una din zile, la magazia clubului, împărţeam noul echipament pe care îl

primisem. În timp ce făceam această operaţie, îmi vine o idee. Pun în sacoşă numărul 1

echipamentul de portar şi o rog pe Ani, prietena ei bună, să-l ducă la spital şi să-l agaţe

de patul lui Trudi. După două săptămâni, Trudi a părăsit spitalul.

Peste un timp m-am întâlnit întâmplător cu o femeie pe care o cunoşteam din

spital, unde fusese vecină de cameră cu Trudi. S-a bucurat că mă vede, căci vroia să-

mi spună ceva. Când a văzut că i-am trimis sacoşa, a socotit că am făcut un gest greşit.

Mai ales ca Trudi, de o zi, îşi pierduse cunoştinţa. A vrut chiar ca, după plecarea lui Ani,

s-o ascundă, dar cum nu avea voie să facă efort, a renunţat.

Mi-a povestit apoi că, la un moment dat, Trudi a deschis ochii şi, uitându-se prin

cameră, a văzut sacoşa. Poate credea că visează. Atunci a intrat sora să-i mai facă o

injecţie. A rugat-o să-i dea sacoşa, apoi să scoată ce este înăuntru. Când a văzut tricoul

de portar, ghetele, pantalonii vătuiţi, genuncherele, de fiecare dată se schimba la faţă,

prindea viaţă. Dar se vede că efortul o epuizase; a murmurat un „am să joc cu

echipament nou” şi a adormit.

A doua zi s-a trezit voioasă, glasul îi revenise, a rugat pe cineva să-i dea sacoşa,

să-i scoată lucrurile şi să le pună pe pat lângă ea.

Vizita doctorului a creat însă un moment de panică pentru încălcarea

consemnului. Numai Trudi, veselă s-a adresat spunându-i: „Am să apăr în echipament

nou”. Medicul a înţeles situaţia şi a dat dispoziţie să i se lase echipamentul.

Voinţa extraordinară a fetei a ajuta-o să câştige cel mai greu meci din cariera ei.

Îşi apărase viaţa ...

NOTA:cartea contine 101 pagini

Cuprins

Concepţie

Confesiune ..................................................................................

Portretul antrenorului ..................................................................

Ceea ce ştim aparţine tuturor ....................................................

Concepţia de pregătire ...............................................................

Personalitatea antrenorului ........................................................

Învăţăminte

În căutarea diamantului ..............................................................

Antrenarea echipelor feminine ..................................................

Competiţiile de lungă durată ...................................................

„Modelarea” ..............................................................................

„Japonizarea” antrenamentului ...................................................

Evocări

Cum se „cumpără” un arbitru .......................................................

Soţia antrenorului .......................................................................

Punctualitate ..................................................................................

Prietenie ........................................................................................

Nea Olteanu .....................................................................................

Vaca ................................................................................................

Ghioceii .............................................................................................

O lecţie de educaţie ........................................................................

Ioana .................................................................................................

Preşedintele ....................................................................................

.

.

Nota:

Cartea a fost dactilografiata de fica mea Dana POPESCU COLIBASI

Multumesc Dana!

Nota 1:

-Cartea a fost ajustata in "frames" azi: Oct/20/2016

-Conversia in format html.* a fost facuta cu   Wondershare

Multumesc Dane!

 

Home

 

                  © 2009~2085 OSCII-Lab                  Free counters!