Zilele trecute, cardinalul Gianfranco Ravasi a propus reflectiei publice bucurestene (la Ateneul Român si la Colegiul Noua Europa) tema dialogului necesar dintre credinta si necredinta. Initiativa înaltului prelat se înscrie într-un program („Il Cortile dei Gentili“, „Curtea Neamurilor“), organizat de Sfîntul Scaun pentru stimularea comunicarii dintre cei ce cred (cu toate deosebirile implicate de diversitatea religiilor) si cei ce nu cred (dar sînt dispusi sa participe laolalta cu ceilalti la o interogatie comuna).

Mi-am amintit, cu acest prilej, de o vorba de duh – una dintr-o mie – a lui Henri Wald: „Sînt un om credincios. Cred ca Dumnezeu nu exista“. Dincolo de poanta, afirmatia aceasta deschide o suita de subteme, care ar merita sa fie dezvoltate. Ea semnaleaza, de pilda, faptul ca ateismul nu e mai putin o „credinta“ decît credinta însasi. La fel de greu de argumentat rational, la fel de radical si în aceeasi masura pasibil de „fundamentalism“. Pe de alta parte, sîntem îndemnati sa observam ca nu exista doar categoria credinciosilor si cea a necredinciosilor. Exista si categoria celor care cred ca cred (dar, în realitate, adera la o forma de ritualism cutumiar) si categoria celor care nu cred ca cred, pentru ca îsi fac o idee falsa despre ce înseamna „a crede“. E un tip de amplasament spiritual pe care Dostoievski i-l atribuie lui Stavroghin.

Cei care cred ca cred ilustreaza tipul de derapaj pe care parintele Andrei Scrima îl numea „ortopraxie“. Sînt sîrguinciosii „gesticulatiei“ religioase, cei care se simt „în ordine“ pentru ca ponteaza birocratic la oficierea liturghiei, manînca de post si se roaga doar „cu buzele“ (Matei, 15, 8). Cei care spun toata ziua „Doamne, Doamne!“ (Matei, 7, 21) si se socotesc îndreptatiti, pe baza zelului lor exterior, sa capete un fotoliu de orchestra în rai. Cei care sînt siguri de mîntuirea lor si privesc condescendent spre semenii lor mai putin norocosi. Evident, credinta care nu devine si un mod de a fi, care nu-si practica premisele, care nu participa la viata comunitara nu depaseste nivelul speculatiei intelectuale si al „gratuitatii“ estetizante. Dar credinta care se epuizeaza în ritualism bigot si superstitie coregrafica nu e mai putin lovita de vacuitate. Credinciosul „instalat“ confortabil în credinta sa, credinciosul care nu mai are întrebari, drame, griji sufletesti, stupori si incertitudini e un simplu functionar bisericesc, a carui suficienta, al carui „sedentarism“ spiritual pot fi exasperante pentru Dumnezeu însusi (cf. Isaia, 1, 11-15).

La celalalt pol se situeaza cei care nu cred ca cred, pentru ca au despre credinta o imagine în acelasi timp schematica si sofisticata. Schematica, atunci cînd o confunda cu obedienta formala, cu stricta „executie“ a canoanelor. Sofisticata, atunci cînd o plaseaza pe un cer intangibil si solemn, cînd nu concep faptul de a crede decît ca pe o stare de „rapire“ perpetua, de beatitudine fara bresa. Daca idolatrizezi credinta, daca îti faci „chip cioplit“ din „sublimitatea“ ei, vei trai necontenit cu senzatia ca experienta credintei îti este, din principiu, refuzata, ca nu esti si nu vei fi niciodata demn de înaltimile ei. E un mod de a nu percepe componenta de „asteptare“ si de încredere pe care actul credintei o presupune. Or, exista cîteva parabole nou-testamentare, construite tocmai pe metafora asteptarii unui stapîn absent („Slujitorul credincios si întelept“, „Slugile veghetoare“, „Portarul“, „Cele zece fecioare“).
Credinta, spune undeva Nicolae Steinhardt, n-are nimic de-a face cu „înalta spiritualitate“. Ea poate fi degustare extatica a fulgurantei Prezente divine, dar poate fi si întelepciunea de a astepta rabdator, disponibil, pregatit, momentul manifestarii ei. În parabolele amintite „stapînul“ e întotdeauna plecat. Si îsi someaza supusii sa-l astepte, sa vegheze pîna în clipa întoarcerii sale. Iar asteptarea cuviincioasa, orientata, plina de speranta, e una din fetele credintei. Asteptarea ca anticipare a Prezentei, relatia vie cu Cel temporar absent, capacitatea de a-ti administra viata prin raportare la un reper inevident – iata tot atîtea chipuri ale credintei, asa cum poate fi ea traita în limitele conditiei umane. Cel ce crede e, fara încetare, într-un riscant dialog cu necredinta, tot astfel cum cel ce nu crede e mereu cuplat la orizontul credintei. Ca în versetul 24 din capitolul 9 al Evangheliei dupa Marcu: „Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!“.