|
Am mai spus si repet sunt articole care le consider utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este aici
Un reporter al "Jurnalului National" s-a internat incognito la Institutul National de Endocrinologie "C. I. Parhon" ca sa afle mai multe despre obezitate si sa scrie despre aceasta maladie globala si despre victimel ei. O saptamāna īn pavilionul obezilor, īn infernul celulei adipoase. Aceasta experienta a reporterului, el īnsusi obez, s-a materializat īntr-o marturie cruda, nemiloasa, despre "sinucigasii satui", cum sunt numiti obezii.
Buna! Ma numesc Viorel Ilisoi si sunt obez de gradul trei. Am aproape saizeci de kile în plus. E faza morbida. Acum visul meu e sa devin supraponderal. Sunt unul dintre cei vreo sase milioane de români prea grasi. Cam treizeci la suta. Atâtia spune Organizatia Mondiala a Sanatatii ca suntem. Si ca peste vreo douazeci de ani vom fi de doua-trei ori mai multi. O tara de grasani si grasute. Dar statisticile astea planeaza mute ca niste avioane de hârtie peste noi si nici nu le bagam în seama.
Eu n-am luat obezitatea în serios decât atunci când s-a rupt bicicleta sub mine. Noroc ca m-am oprit într-un stâlp. Pe urma s-a rupt scaunul. Tot norocul a facut sa nu dau cu capul de podeaua de gresie. Mi-a fost clar ca obezitatea poate sa ucida în multe feluri. Nu mai puteam sa-mi leg singur sireturile. Va spun fara niciun fel de jena ca si stersul la fund sau spalatul au devenit o problema. Bolnavii nu se sfiesc sa vorbeasca despre aceste intimitati, asa ca va spun tot. Ca la doctor. Si sunt si alte zone ale corpului la care nu mai am acces nici macar vizual. Mi-e dor de ele. Din cauza asta adesea miros urât. Stau mai mult închis în casa. Asa evit penibilul. Se întâmpla sa nu vorbesc cu nimeni si câte o luna. Doar pe mess si foarte putin la telefon. N-o sa va vina sa credeti, dar asa aproape mi-am pierdut si exercitiul vorbirii. Articulez greu cuvintele, ma exprim cu dificultate. Asta se cheama bradilalie. Asa mi-a scris doctorita Cristiana Stoian, de la "Parhon", pe foaia clinica de observatie. Tot ea mi-a dat si alte vesti triste despre cum au lucrat miseleste împotriva mea toate bunatatile cu care m-am înfruptat. Mi-a placut sa fac asta, recunosc. Am facut chiar eforturi, mai ales financiare. Acum îmi ies pe ochi.
Doctorita mi-a explicat ce se întâmpla cu un un trup inundat de grasime. Mi-a tras o sperietura sora cu moartea. De frica, am hotarât sa îmi schimb viata. Nu sa tin o dieta, pentru ca doctorita mi-a spus ca nu exista diete. Când tii o dieta, slabesti. Iar când nu o mai tii, te îngrasi. Arati asa cum manânci. Asadar, mi-am schimbat modul de viata. Însa e deja prea târziu.
PREA TÂRZIU
La Institutul National de Endocrinologie "C. I. Parhon" m-am internat la sectia profesorului Constantin Dumitrache. Cu generoasa lui complicitate. Numai el a stiut ca sunt ziarist si ca urmaresc sa scriu un reportaj. Am putut vorbi cu pacientii ca de la obez la obez. Am aflat multe despre ei si despre mine. Adevaruri cu care nu ma mândresc. Mi-am facut si niste analize ca sa nu bata la ochi prezenta mea acolo. Asistenta Adriana Giui mi-a luat din vena sirop. De mai multe ori. Mi-a montat la vena un fel de canea, ca la butoaie, ca sa nu ma întepe de mai multe ori. Ca ea era asistenta medicala, nu croitoreasa. Si m-ar fi durut si pe mine. Ca doar si obezii au simturi. Ei îi ziceau dispozitivului branula, dar nu am gasit cuvântul asta în DEX. Deci doamna Adriana deschidea caneaua din jumatate în jumatate de ora si îmi tot lua sânge. Mi-a mai lasat si mie.
Domnul profesor Dumitrache mi-a spus râzând când a vazut ecografia: "Ai un ficat foarte frumos. Gras ca la ratele îndopate. E bun de facut pateu". Si a început sa înisre un cârnat de boli provocate de obezitatea mea. Dar macar la mine tesutul adipos e repartizat uniform si nu par asa de gras. Scrie asta în foaia de observatie. Ma consolez cu asta. Seman cu grasii aia perfecti din plansa didactica atârnata în anticamera profesorului. Plansa sta printre reproduceri dupa Gustav Klimt si Salvador Dali. Sunt foarte frumoase.
N-am luat obezitatea în serios fiindca nu durea. La scoala nu m-a învatat nimeni: cum sa manânc. Si nici copiii de azi nu învata. Bine macar ca fac educatie sexuala. Tot e ceva. Acasa mi s-a spus ca doua batai strica, nu doua mâncari. Si ca oricât as fi mâncat, tot mai merge o cana de lapte. În sat la mine femeia ideala era alba, grasa si frumoasa.
Despre obezitate am auzit vorbindu-se serios abia în ultimii trei-patru ani. Tocmai în perioada în care îmi desavârseam varianta expandata. Eram în plina expansiune. Când mi-a sunat alarma în cap, era deja prea târziu.
CE BARBAT ERAM ODATA!...
Prietenii au început sa ma ocoleasca sau eu am început sa-i ocolesc pe ei. Nu-mi spun decât: "Vai, ce te-ai îngrasat!" Parca nimic altceva nu ar mai fi semnificativ, remarcabil în viata mea. Sau, si mai rau, se uita pe lânga mine, se fac ca nu observa cât de tare m-am îngrasat în ultimul timp. Jena mea si jena lor dau mâna cu mâna si fac între noi un lant ca la "Tara, tara, vrem ostasi!" Sunt tot mai izolat. Ca o insula. Ma ajuta si dimeniunile.
Femeile ma evita ca pe un lepros. Toate. Fac glume pe seama mea. Ma îmbaleaza cu falsa lor compasiune. Sau ma biciuiesc de-a dreptul: "Hai, rostogol de-aici!" Nu stiti cât doare asta. E umilinta în stare pura, în concentratie maxima. Unele poate ma invidiaza în secret ca am tâtele mai mari decât ale lor. Dar la cele mai multe pur si simplu nu le plac obezii. Nici mie nu îmi plac oamenii grasi, în general. Si în special femeile grase. Adevarul e ca acum si eu fug de ele. Obezitatea e inamicul numarul unu al potentei. Dorinta, chemarea, satisfactia sexuala îsi iau frumusel talpasita, alungate de grasime. În locul lor se încuibeaza complexele de tot felul, blazarea, dispretul fata de tine însuti, depresiile cele mai negre. Si bolile, care nu lasa nimic neatins de la neuron pâna la pielea de pe talpi. Vin toate astea si nu se mai dau duse.
Pâna si fosta mea nevasta s-a scârbit. Am prins-o ca ma înseala si casnicia mea s-a dus dracului. Dupa divort mi-am zis: gata, nu se mai poate, trebuie sa dau burta jos. Si am dat-o. Acum a ajuns aproape la genunchi. De-abia o mai duc. Am reusit asta asa, de unul singur. Nu mi-a luat decât trei ani.
BAZAR ASEPTIC
A fost neasteptat de bine la "Parhon", la obezi. E, totusi, institut national. Daca nimeream într-un spital jegos, îmi iesea un reportaj mai bun. Dar nu-mi pare rau. La "Parhon" era cald, curat, apa calda non-stop si mâncarea buna. Nu trebuia decât sa o dibuiesti în farfurie. Daca ti-ai adus farfurie de acasa. Eu n-am stiut. Credeam ca numai medicamentele trebuie sa le aduci de acasa. Norocul meu ca în sala de mese ma astepta o doamna care vindea castroane de plastic. Am luat doua. Mi-a facut o reducere.
De orice ai nevoie la spital, se gaseste cineva sa-ti vânda. A batut la usa o alta doamna sa-mi vânda un tensiometru. A doua zi a venit alta cu aparate de masurat glicemia. Alta, cu sosete. Pe urma una cu chiloti din aia cât sacul lui Mos Craciun. Pe urma un domn mi-a trântit în pat un brat de carti. Numai romane siropoase. I-am zis mersi, dar nu, ca am glicemia mare. Altul vindea integrame si pixuri. Ce sa zic, era buna agitatia asta comerciala. Mai spargea monotonia alba si aseptica a spitalului. Îi dadea un aer mai viu, de bazar. Erau si preturi îmbietoare. Ca la Dragonul Rosu.
AM SCAPAT FARA SPAGA
Nu cunosc pe nimeni care a stat în spital si n-a dat bani la doctori, la asistente, la infirmiere. Ei din ce traiesc? Din o mie de lei pe luna? Îmi era jena sa le bag banii în buzunar asistentelor. Puteau sa creada ca încerc sa le pipai. Niciun obez nu ar face asta. Ei sunt complexati si timizi, dar nu poti sa stii ce îi poate trece prin cap unui bugetar prost platit.
Am tinut toata saptamâna o bancnota de 10 lei pe noptiera. Când cu Grigorescu-n sus, când cu tarancuta. N-a întins nimeni mâna s-o ia. Nici nu mi-a cerut cineva vreun ban. Si doar nu stiau ca sunt ziarist în documentare. Doctorul Constantin Dumitrache sustine ca asa e în sectia lui: nu-ti spune nimeni ca, daca nu-i dai bani, nu-ti face tratamentul sau nu-ti schimba lenjeria. E incredibil, dar adevarat. A, daca vrei tu sa le oferi o atentie, nu baga mâna în foc ca angajatii lui nu accepta. Dar nu conditioneaza. Ar zbura imediat din spital ca un obez prins cu mâncare de-acasa ascunsa sub saltea. Domnul profesor e sever si cu angajatii, si cu pacientii. În anticamera la el se vorbeste numai în soapta, ca la priveghi. Asa trebuie. Mie mi-a placut acolo. Zau ca m-as mai duce.
CU TELEVIZORUL ATI ÎNGRASAT POPORUL
În saloane nu erau televizoare. Televizorul îngrasa. Te uiti la telenovele si tot bagi în tine alune sau alte prostii, în loc sa te plimbi prin parc, daca tot n-ai ce face. Bine, noi nu prea mai avem parcuri în Bucuresti, dar asta e alta poveste. Primarul general e medic, nu cred ca termina el mandatul fara sa consulte Capitala la plamâni.
Îmi vine sa strig: cu televizorul ati îngrasat poporul! Si cu calculatorul. Numai eu stiu câti ani am stat lipit de calculator chiar si când nu aveam nimic de scris. Dimineata, întâi si-ntâi deschid calculatorul. E ca un drog. Te tine lipit de scaun zi si noapte. Când stai pe loc, in retortele invizibile din carne se distileaza grasimea. Nu trebuie sa faci niciun efort ca sa te îngrasi.
Domnul profesor Dumitrache mi-a spus ca supraalimentatia si sedentarismul au devenit un mod de viata în toata lumea. Ca efect al globalizarii, alimentatia se uniformizeaza. Toata lumea manânca produse concentrate si procesate. Asta se numeste globezitate. Obezitatea ca epidemie cronica si globala. Nu exista absolut nicio sansa sa fie eradicata. Drept sa spun, m-a speriat rau de tot. A spus chiar ca însasi specia umana, asa cum arata acum, e în pericol. Fiecare om trebuie facut sa înteleaga ce rau e binele de care se bucura mâncând cum, ce si cât nu trebuie. Pe noi, românii, turcii ne-au învatat prost. Mama lor de turci! Bine le facea Stefan cel Mare ca-i casapea. Ne luau vitele si oile, ne lasau porcii. În sute de ani, ne-am învatat cu mâncarea grasa.
ABDOMENUL LUI MIRCEA BADEA
La ecografie am stat de vorba cu Sorin Tescu, din Mioveni. Ce coincidenta! Si el a fost ziarist câtiva ani dupa revolutie. Meseria asta nu e deloc sanatoasa. Am stat în picioare fiindca împreuna am fi rupt banca de lemn de pe hol. Era mai înalt si mult mai gras decât mine, batea binisor spre doua sute. Am simtit ca se curbeaza spatiul si timpul în jurul lui ca în teoria lui Einstein. Gâfâia când vorbea. Avea depozite de grasime pe brate. Parca ascundea castane pe sub piele. Îmi era tare antipatic. Si eu lui la fel. Dar ne era si mila unuia de altul.
El mi-a spus ca nu-i pare rau ca n-are televizor în camera. Si acasa a renuntat la blestematul de televizor. Nu face decât sa te îndemne sa manânci orice si cât mai mult. Armate de oameni comploteaza în laboratoarele publicitatii ca sa te sminteasca de cap. N-a mai suportat sa-i vada pe copiii aia din reclame rontaind la cipsuri si la batoane de ciocolata cu alune si caramel. Mai dadeau si ochii peste cap, de placere, parca se drogau. Într-o zi s-a enervat si a aruncat televizorul de la etaj. Obezii sunt de multe ori în stare de asemenea rabufniri. Din ziua aceea s-a hotarât el sa înceapa o viata de om activ si alimentat rational.
Sorin mi-a spus ca de la televizor nu-l regreta decât pe Mircea Badea. Chiar daca face la emisiunea lui un misto nemilos de grasi, lui Sorin îi place de el, e modelul lui. Dar nu la celebritatea lui Mircea Badea râvneste fostul ziarist. Nici la verva, la talentele sau la dantura lui. Ci la acei formidabili muschi abdominali pe care poate sa-i onduleze cum vrea el. "A facut valuri cu abdominalii la televizor, în direct. A vazut toata tara. Deci se poate", a încheiat uriasul, batându-se optimist pe burta. Si m-a îndemnat si pe mine sa slabesc. "Acum e momentul, cât e Boc la guvernare!"
MANÂNCA, BAIATUL MAMII!
Si Tudor Tudosa s-a hotarât sa slabeasca. Era un pusti de doisprezece ani si o suta si ceva de kile. Parea facut numai din falcute. El era un obezel roz si simpatic. Îti venea sa te joci cu el cum te joci cu urs mare de plus. Era din Suceava. La "Parhon" se interneaza mai ales bolnavi din tara. Bucurestenii vin, îsi fac analize si pleaca acasa, daca nu e ceva foarte grav. Obezitatea e o boala atât de raspândita în România, dar sunt putine centre unde poate fi investigata si tratata.
Urcam în fiecare zi, cu greu, pâna în salonul lui Tudor sa ma cântaresc. În sectie erau câteva cântare elctronice speciale, cum nu gasesti în comert. Tineau 350 de kile. De câte ori ma cântaream, pustiul statea cu ochii pe ecran. Ziceai ca manânca cifre. Se bucura la fiecare scadere. Parca slabea el, nu eu. Zicea ca în fiecare noapte viseaza cotlete cu cartofi prajiti si gogosi-inelus tavalite prin pudra de zahar. Si Cola. Eu i-am marturisit ca am cosmaruri cu pui fripti. Din aia pârpaliti la rotisor, la hypermarket. Mâncam câte unul la o masa. Tare buni si fragezi mai erau! Cred ca aveam expresia de drogat pe care Sorin din Mioveni o vazuse la copiii din reclame.
Dupa câteva zile, eu m-am obisnuit cu portiile mici de la spital, ca pentru obezi, si am început sa visez din nou femei. Eram pe calea cea buna. Dar Tudor, care se internase înaintea mea, si când m-am externat eu tot cotlete visa. La el lucrurile erau mai complicate.
Mama lui se internase cu el. A recunoscut ca ea e vinovata. L-a tot îndopat pe Tudor cu de toate. La scoala îi dadea bani sa-si cumpere tot ce poftea. Frigiderul era mereu plin. Se bucura sa-l vada mâncând. Zicea ca e semn de sanatate. Si acum, poftim, baiatul plesnea de atâta sanatate. Visa cotlete si se cântarea din ora-n ora. Era obsedat. Nu voia decât sa redevina copil. Cât mai repede. Numai el stia câte îndura la scoala. Nici nu stiti cât de rai pot fi uneori copiii cu alti copii. Pot ajunge chiar sa se omoare. Ca în "Împaratul mustelor", de William Golding. Dar Tudor a simtit-o pe pielea lui.
SCOALA DIN SPITAL
Mama lui Tudor n-a stiut ca la copii obezitatea survine prin cresterea numarului de celule adipoase. Iar la adulti ca mine ele nu se înmultesc, ci le creste volumul. Asadar, când Tudor va ajunge adult, va avea mai multe celule adipoase decât mine, care în perioada de crestere am fost un copil normal, am facut si sport, la mine nu s-au format celule adipoase noi. Mai târziu, când acele celule care se înmultesc acum în corpul lui Tudor îsi vor mâri volumul, el ar putea deveni planeta. Sa aiba gravitatie proprie.
Doamna Tudosa n-a stiut nici ca obezitatea întârzie maturizarea sexuala a baiatului ei. La fetite e invers, o grabeste. Iar la adulti, cum am mai spus, pur si simplu le ia bucuria asta. Ca pe un dar pe care n-au stiut sa îl pretuiasca.
Obezitatea intaureaza anarhia hormonilor. La femei, cresc estrogenii si se poate ajunge la cancer de sân, de col uterin. Ori creste testosteronul si le vezi ca încep sa se barbiereasca. Iar infertilitatea îi pândeste pe toti deopotriva. Cine s-ar fi gândit ca manânci prajituri si dupa aia îti taie un sân sau ramâi fara urmasi? Nici doamna Tudosa nu stia asta, nici eu. Ne-a spus domnul profesor.
Tot el mi-a spus ca e o prostie sa crezi ca, daca te lasi de fumat, te îngrasi. Nu lipsa nicotinei îngrasa, ci mâncarea în exces. El nu mai fumeaza de cinspe ani si n-a luat nici un kil în greutate. Ba a mai si dat jos. Bun, el a facut medicina, stia asta. Dar eu? Dupa ce m-am lasat de fumat, am înlocuit tigarile cu bomboane. Asa mi-a spus o prietena de pe net. Pe urma i-am dat cu napolitane. Rontaiam tot timpul ceva ca sa nu fumez. Si nici n-am bagat de seama când m-am facut cât Rusia si am început sa ma stric de pe picioare. Îmi sta inima în loc numai când ma uit la ce diagnostic stufos am. Cazierul infractiunilor mele contra mea.
La spital am aflat si ca tesutul adipos este considerat un organ endocrin. Este implicat în sinteza peptidelor, a componentelor nonpeptidice si altor factori. Elibereaza trigliceride, retinoizi si colesterol. Interactioneaza cu alte organe. Mi s-a facut parul maciuca. Va sa zica am un organ în plus. Nu m-am nascut cu el. Daca-mi crestea înca un picior? Si organul asta dobândit are vreo saizeci de kile! Am senzatia ca e înca o persoana în pielea mea. Una straina. Eu îi dau sa manânce si ea îsi arunca gunoiul în mine. E un organ care poate face atâtea! Poate capata si sentimente, mai stii? Sa se îndragosteasca de altcineva si sa plece de la mine. Ar fi prea simplu.
TATICUL OBEZILOR
Nouazeci la suta dintre obezi sunt asa pentru ca au mâncat mai mult decât avea nevoie organismul lor. Organismul asta al nostru are apucaturi de hârciog. Ce capata în plus, aduna în falci. "Asa e programat corpul uman. Solutia e simpla: doua linguri mai putin si doi pasi mai mult" , mi-a zis domnul profesor.
El e taticul nostru, al obezilor. Ne explica tot ce se întâmpla cu trupurile si cu mintile noastre. Daca ne prinde ca mâncam pe ascuns, ne da afara din spital. Ne tine la dieta ca sa reînvatam sa mâncam normal. Care vrea. Care nu, pa! Ne prescrie medicamente. Parerea lui e ca statul n-ar trebui sa asigure servicii medicale pentru bolile pe care omul si le face cu mâna lui. Cum ar fi obezitatea. Mai putin alea zece la suta cazuri de obezitate provocata de niste boli preexistente. Doamne fereste! Ne ajuta cu stiinta lui sa ne recapatam dimensiunea umana - pe asta luati-o cum vreti. Ne spune clar ca nu exista diete si solutii miraculoase. Dar noi, obezii din spital, tot visam ca domnul profesor vine tiptil pe la spate si ne înteapa cu un ac magic. Si, pfffsssss!, ne dezumflam încet, ca niste baloane. Si gata!
PLATOSA DE CIOCOLATA
Pe doamna Aurica am întâlnit-o într-o zi pe hol. Nu puteam trece de ea. Reusea sa blocheze cu fundul holul acela larg, de spital. Statea sprijinita cu bratele pe calorifer si se uita pe geam cum niste tigani râneanu zapada din fata portilor de peste drum. Câstigau un ban. Cele mai profitabile zapezi cad în România. Smecherii aruncau zapada de la o poarta la poarta vecina si luau bani si de colo, si de colo. Niste asfaltangii ratati.
Calculata în fripturi, doamna Aurica însemna câteva turme de porci. Chiar asa zicea ea însasi despre sine. Era glumeata, ca toti grasii.
Domnisoara Alexandra Siru, psihoterapuet la Centrul de Diagnostic si Tratament "Dr. Victor Babes", m-a lamurit la un interviu: "Jovialitatea asta proverbiala a grasului tipic este, de fapt, o încercare exagerata de a se face placut. Îi este teama ca nu va fi placut si acceptat, ca va fi abandonat. Obezul poate deveni extrem de exuberant, afectuos, condescendent, oferindu-si în mod excesiv ajutorul pentru a se face util, necesar. Astfel vrea sa se asigure ca este cautat". Deci noi, obezii, purtam un fel de platosa de ciocolata. Ne protejam de ceilalti si ne facem placuti.
Ca sa mi se faca placuta, doamna Aurica mi-a spus o pilda licentioasa, facându-mi cu ochiul. Cica un tip s-a asezat din greseala pe scaun cu fundul pe propriile testicule. Îl durea de-i sareau ochii din cap, urla, dar nu se ridica. N-avea vointa. Asa si cu obezii. Sufera, stiu ca le face rau surplusul de mâncare, dar nu au taria sa renunte. Ca fumatorii, ca alcoolicii, ca drogatii.
Femeia se consola ca exista totusi unele mai grase decât ea. Cum ar fi tânara aceea din Craiova, de 240 de kile. Au scos-o cu pompierii din locuinta ca s-o duca la maternitate sa nasca. Zicea doamna Aurica: "Eu nu pot sa pricep cum, Doamne, iarta-ma, a ramas fata aia gravida. A fost ori Terente, ori Sfântul Duh!" Si si-a facut o cruce mare pe piept, de pe un deal pe altul, sa fie iertata.
Tovarasa mea de suferinta mi-a mai spus ca presa greseste. Prezinta numai exceptiile: elefanta din Craiova, mamutul de 350 de kile din Bucuresti. Si în felul asta se ignora marea masa a obezilor. Cei multi. Adevarata problema.
Nu stia ca sunt ziarist. Asta e avantajul de a nu aparea la televizor. Am primit drept în ficat reprosul. Am simtit ca am pus la loc instantaneu câteva sute de grame.
FRUMOASA PE JUMATATE
Cea mai frumoasa pacienta de la obezi era o fata de vreo douazeci si ceva de ani. Rar am vazut femei atât de frumoase. Dar ea era frumoasa numai pâna la mijloc. Cum se termina talia subtire, delicata, izbucneau soldurile si coapsele într-o uriasa explozie de grasime. Semana cu un bibelou fragil, de pus pe televizor, asezat pe soclul lui Lenin din Piata Presei. Nu stiu de ce, la ea se depunea numai acolo. Mergea leganat, ca rata. Îsi arunca picioarele într-o parte ca sa poata pasi. O pândeam când venea la masa si ma uitam numai la fata ei. Nu-mi coboram privirea.
Ea contrazicea teoria platosei de ciocolata. Sa-i zicem asa. Era o fata trista, trista. N-am putut sa intru în vorba cu ea. Cu toti ceilalti pacienti înnodam usor discutii. Chiar si cu cei cu greutate normala, internati pentru cine stie ce boli endocrine. Am aflat de la o infirmiera ca fata aceea a început sa se îngrase asa dupa ce i-a murit mama. A mâncat inconstient, de suparare. Compulsiv, cum ar zice domnisoara Alexandra. Obezitatea pândeste în orice întâmplare din viata noastra. Se ascunde ca diavolul în amanunte. Daca nu esti atent, îsi strecoara un tentacul în tine, ca în filmele cu invadatori extraterestri, si începe sa pompeze.
De la un timp a început o cura de slabire luata dintr-o revista. A slabit si pe urma s-a îngrasat si mai tare. Toate prietenele ei s-au simtit datoare sa-i dea câte un sfat. Ea, disperata, le-a urmat pe toate. Si s-a îngrasat tot mai mult. A parasit-o si iubitul, logodnicul, ce-o fi fost. Da, nu mai puteau face dragoste. Tehnic vorbind.
La spital, fiecare colacel de grasime de pe burta cuiva ascunde o drama.
"AM FOST UN DOBITOC"
Exact asa am facut si eu în prostia mea.
Am luat pastile cu ulei de in sa-mi scada pofta de mâncare. Pastile pe baza de crom ca sa nu mi se mai faca de dulciuri. Înghiteam carbune. Cica retine apa. Ceaiuri de slabit. Dar erau doar niste buruieni cu arome si coloranti sintetici. Mâncam disociat. Varza fiarta pâna ma lua lesinul. Pe urma numai carne, de vomam bucati de pui. Chiar am vrut atunci sa ma mut mai aproape de Protan. Era si chiria mai mica în zona.
Altcineva mi-a zis sa înghit dimineata, pe nemâncate, un bob de orez. A doua zi, doua boabe. A treia zi, trei. Si tot asa pâna la zece zile, zece boabe. Dupa care o luai invers, descrescator. Disperat cum eram, am încercat si asta, dar n-a tinut. Fie m-am zapacit si am încurcat numaratoarea, fie puii întregi pe care-i mâncam imediat ciuguleau boabele din stomac.
Dar ce n-am încercat! Numai la doctor nu m-am dus, ca aveam prieteni binevoitori pe net. Nu mai spun de colegii de redactie. Obezii din România nu prea se duc la medic pentru obezitate. Ei se duc ca le crapa inima sau ficatul din cauza obezitatii. Si daca nu ma durea nimic... Se duc la medic mai ales femeile. Ele sunt mai atente la cum arata. Dar obezitatea nu e doar o problema de estetica. Si când murim, noua, obezilor, nu ni se scrie în actul de deces ca am murit de obezitate. Ci de boala provocata de obezitate. Eu credeam ca sunt un obez sanatos. Am primit asigurari de la medici ca nu mai exista niciunul.
M-am gândit cu multa compasiune la fata aceea. Si la pataniile mele. M-am înteles cu câtiva obezi din spital sa mobilizam cât mai multi durdulii de-ai nostri. Deja ne revendicam ca o categorie aparte. Parca am fi altfel de oameni. Al treilea sau al patrulea sex. Sa ne mobilizam pentru un proiect de lege. Sa fie pedepsiti cei care recomanda neautorizat regimuri alimentare, cure de slabire, metode, substante. Exact cum sunt pedepsiti cei care practica medicina clandestin. Iar obezii sa-si dea unul altuia câte un pumn în cap pentru cât de destepti au fost sa apeleze la asa ceva.
CREDE SI NU CERCETA!
Într-o zi am fost la slujba. În curtea institutului e o bisericuta unde vin si se roaga bolnavii. Vin si câtiva medici. Nu asculta porunca din Scriptura: "Crede si nu cerceta". Ba chiar se încapatâneaza sa cerceteze. Asta e treaba lor la Institutul National de Endocrinologie. Înca mai exista cercetare acolo. Un pic. Nu de alta, dar endocrinologia e o stiinta româneasca. Pacat ar fi de ea.
Primul tratat de endocrinologie l-a publicat C. I. Parhon în 1909. Prima catedra de endocrinologie s-a înfiintat la Bucuresti în 1933. Primul congres international de endocrinologie tot la Bucuresti s-a tinut. În 1939. Chiar Institutul "Parhon" este primul de acest fel din lume. Paulescu a descoperit insulin. Gr. T. Popa a descoperit si a demonstrat stralucit legatura dintre creier si activitatea endocrina. Pâna prin anii '70 publicatiile de endocrinologie din Europa erau scrise pe jumatate de endocrinologii români. Si în tara endocrinologiei avem sase milioane de supraponderali si obezi! Iar unii vor sa slabeasca rapid cu un bob de orez pe stomacul gol. Altii se duc si la biserica. Unde se termina competenta doctorului, intra preotul cu busuiocul.
Parintele Gheorghe Oprea m-a miruit si pe mine la rând cu bolnavii veniti la slujba. Dupa câteva zile mi-a povestit cum o femeie tânara s-a îngrasat rapid cu 35 de kile. Nu slabea nicicum. Doctorii nu îi gaseau pricina, erau în mare încurcatura. Statea în spital fara diagnostic. Parintele i-a citit Sfântul Maslu, ce i-a mai citit, s-au rugat împreuna. Si, minune, femeia a slabit. S-au mirat si doctorii. Aveau faptul în fata.
PACATUL NATIONAL
I-am marturisit parintelui Gheorghe teama ca nu sunt un bun crestin. Nu mi-am înfrânat poftele trupesti si uite unde am ajuns. N-am fost deloc cumpatat. Nu, am stârpit tot mai multe animale. Îmi faceam si tort singur, acasa. Sa ies mai ieftin. N-am tinut niciun post. "Postul nu e o cura de slabire", mi-a taiat-o preotul. Dar,asa, ca efect secundar...
E clar ca am pacatuit. Si parintele Gheorghe m-a dojenit pentru asta. Cu blândete. E un psiholog bun parintele. Mi-a citit din carte: "Trupul e o sluga buna, dar un stapân hain". Trupul e un templu în care salasuieste sufletul, care e de la Dumnezeu. Datoria mea de bun crestin era sa ma îngrijesc de acest templu. M-am scuzat ca un las. Am zis ca românii se declara 85 la suta ortodocsi, dar 30 la suta sunt obezi. Si numarul lor tot creste. Vor încapea tot mai putini în biserici. Plus ca am vazut si calugari obezi. "Bine, dar la ei e din cauza ca manânca prost. Numai paste fainoase si la ore nepotrivite", a replicat parintele.
HAPPY END
De doua saptamâni tin cu strictete dieta prescrisa de domnul profesor Dumitrache la spital. Ceva ca în vremea alimentatiei stiintifice, pe timpul lui Ceausescu. Cu deosebirea ca acum gasesc toate alimentele din lista. Grija mea e doar sa nu abuzez. Îmi masor mâncarea cu un cântar de bucatarie electronic. E foarte precis. Ca ochiul e parsiv, te înseala. Chiar s-a demonstrat experimental ca o persoana legata la ochi manânca exact cât îi trebuie. Stomacul trimite un SMS la creier: "Mi-ajunge!". Dar daca mai e mâncare, ochiul blocheaza SMS-ul si zice sa razi tot din aria de acoperire, ca nu-i frumos sa lasi în farfurie.
Dieta nu o dau la nimeni, asa cum mi-au dat altii mie retete de slabit care îngrasa. Sunt peste sase miliarde de oameni pe Pamânt si nu gasesti doi la fel. Medicul trebuie sa prescrie o dieta pentru fiecare caz în parte. Parafrazându-l pe Tolstoi, toti oamenii sanatosi sunt sanatosi la fel, dar fiecare bolnav e bolnav în felul lui.
De fapt, asta nu e o dieta. Asa voi mânca toata viata de acum înainte. Si miscare în fiecare zi. Sunt hotarât. Sperietura de la spital si sufeinta sunt cea mai buna motivatie. Nu vreau sa ma sinucid cu furculita. Si nu mai suport sa fiu obez. Nu mai am familie. Nu mai am prieteni. Cine se crede prietenul unui obez sa se gândeasca bine când l-a întâlnit ultima oara. Mi-am provocat singur câteva boli care m-ar putea ucide înainte de a pune punct acestei marturii. Tot asa cum s-ar putea sa mai traiesc înca multi ani. Dar nu va mai fi niciodata o viata normala. Voi reusi. Oricine poate reusi.
OBEZUL SE ÎNVÂRTE ÎNTR-UN CERC VICIOS
"Desi studiile de specialitate nu au demonstrat ca ar exista un portret psihologic general valabil al obezului, exista câteva aspecte ale personalitatii des întâlnite la persoanele care sufera de obezitate. Este vorba despre sentimente si gânduri autodistructive: Proasta imagine de sine asociata cu lipsa respectului de sine, lipsa sigurantei si satisfactiei de sine, sentimentul de neajutorare, lipsa de speranta, toate acestea orientând atentia spre un tablou de tip depresiv. Se creeaza un cerc vicios: cei cu tendinte depresive sunt mai vulnerabili la obezitate, iar apoi obezitatea întretine sau chiar accentueaza starea depresiva deoarece împiedica si mai mult capacitatea de socializare. Efectele fizice ale obezitatii - se misca mai greu, transpira mai mult, mirosurile corporale se accentueaza, gâfâie, comorbiditati - au o foarte mare influenta si asupra psihicului în sensul ca întretin imaginea proasta despre sine, dar o si accentueaza cu fiecare kilogram în plus si cu fiecare activitate sau întâlnire la care nu poate participa. Sau cu fiecare persoana care poate manifesta dezgust la vederea unui obez. O persoana obeza, în general, sufera o accentuare a emotionalitatii: fie este extrem de sensibila si impresionabila, cu multe sentimente de teama ce duc la comportamente evitante, fie este irascibil, impulsiv, conducând la comportamente de tip agresiv."
Alexandra Siru, psihoterapeut
accesind acest link ajungeti in pagina home a blog-ului
|
|
