Autor: Florian Saiu Iul 2021

In Livermore, un orasel american situat la 65 de kilometri de San Francisco, turisti din toata lumea vin sa vada cu propriii ochi o minune a tehnologiei „old-school”: becul care functioneaza de 120 de ani! Si nu, nu este nicio smecherie la mijloc. Dimpotriva!

Compania Shelby Electrical a creat „Becul de o suta de ani”, asa cum l-a numit pompos (si pe buna dreptate) in 1901, fara ca inginerii americani sa ia serios in calcul probabilitatea ca acesta sa depaseasca cu doua decenii (deja) data expirarii estimate in momentul fabricatiei. Este vorba despre un bec din sticla modelata cu mana, dotat cu filament de carbon de 30 W, care mai are acum o putere de doar 4 W - un fel de lumina de veghe pentru copii. Cum este totusi posibil ca el sa se afle inca in stare de functionare, mai ales ca a fost „stins” doar de cateva ori in tot acest interval? Este un mister si ridica in mod inevitabil intrebarea: de ce, daca Statia de Pompieri din Livermore are un bec care inca arde la ani buni de la implinirea varstei de un secol, restul lumii are becuri care se strica dupa sase luni? Tare chestiune! „Acel bec Shelby prafuit detine secretul consumerismului. Este primul pas pe drumul care duce la prima nascocire a uzurii planificate si la crearea upgradarii continue”, apreciaza Jacques Peretti, jurnalist de investigatii BBC in cercetarea sa: „Intelegerile care ne-au schimbat lumea” (Editura Litera, 2019). Astazi, upgrade-ul este, intr-adevar, un mod de viata. Ne schimbam telefoanele la fiecare 11 luni si 28% dintre noi schimbam canapeaua la fiecare trei ani. Mai mult, partenerul il schimbam in medie la fiecare doi ani si noua luni (pentru cei 28% o canapea rezista mai mult decat o relatie!). Apartinem cultului global a ceea ce designerii de produse numesc „nou-ism infinit”. Adica? Manifestam nu doar o neincredere fata de orice este „vechi”, ci fata de orice am upgradat cu doar cateva saptamani in urma, fapt care face acel ceva sa se transforme in ceva cu adevarat „vechi”. In capul nostru, bineinteles.

Stenogramele din Berlinul de Est

Upgrade-ul chiar a fost transferat de la obiecte la oameni - mai evidentiaza Jacques Peretti in studiul sau. Imbunatatirea de sine perpetua este o obsesie in fiecare sfera a vietii: perfectionarea corpului la sala, faptul de a deveni, la locul de munca, tot mai productiv, un coleg, un partener, un bucatar, un amant, un parinte, un ingrijitor, un om tot mai bun. Acest neobosit si atotcuprinzator efort destinat imbunatatirii de sine este caracteristic pentru cultura upgrade-ului. „Aceasta nu a aparut, ca prin minune, de nicaieri, ci a fost planificata, iar becul Shelby este primul indiciu menit sa ne lamureasca asupra modului in care a avut loc aceasta planificare”, speculeaza Jacques Peretti. Al doilea indiciu - completeaza jurnalistul britanic - se gaseste la 9.000 de kilometri distanta. Unde, ce, cum? In 1989, cand comunismul se prabusea, iar multimile se catarau pe Zidul Berlinului, un istoric numit Gunter Hess intra neobservat intr-o cladire din Berlinul de Est: sediul Companiei Electrice Osram. Inauntru, Hess a gasit fisete rasturnate si hartii imprastiate pe podea. Barbatul a inceput sa selecteze hartii, apoi ceva i-a captat atentia: niste stenograme confidentiale de la o intalnire de la Geneva, din 1932, purtate intre doi dintre cei mai importanti membri ai consiliului de administratie ai Osram si cele mai mari cinci companii electrice din lume. Dovezile unui complot! Da, ati citit bine. Cercetarile jurnalistului BBC o demonstreaza: „Cand, doua decenii mai tarziu, l-am intalnit pe Gunter Hess intr-o cafenea din Berlin si l-am intrebat de ce erau aceste hartii atat de speciale, Gunter si-a deschis servieta. Cei mai mari cinci producatori de becuri de pe pamant se intalneau la Geneva pentru a lua o decizie de politica economica ce avea sa schimbe cursul istoriei. Aveau sa creeze un cartel secret, cunoscut drept Phoebus, cu un scop anume: acela de a scoate din afaceri pe oricine crea un bec care dura mai mult de sase luni”.

Intelegerea celor cinci giganti

Dura viata in lumea afacerilor mari, nu? Oricum, documentele descoperite de Peretti au demonstrat ceea ce credeam cu totii ca exista sau cel putin banuiam ca exista cand fierbatorul ori becul nostru de veioza inceta sa mai functioneze, in mod misterios, la doar sase luni dupa ce-l cumparasem: uzura planificata. Si asta pe buna dreptate. Cartelul Phoebus a fost fondat de William Meinhardt de la Osram si de Anton Philips, fondatorul gigantului electric olandez Philips Electrical. Ei au vrut sa sistematizeze uzura, impunand o politica economica globala in ceea ce priveste durata de viata a unui bec si distrugand orice companie care devia de la norma stabilita de cartel. Ii cedam din nou cuvantul lui Jacques Peretti: „Hess mi-a dezvaluit numele semnatarilor/reprezentantilor firmelor de la intalnirea inaugurala a cartelului Phoebus. Printre ei se numarau cea mai mare companie electrica a Americii, General Electric, AE din Marea Britanie, Compagnie Des Lampes din Franta, GE Socidead Anonyma din Brazilia, cel mai mare producator de bunuri electrice al Chinei, General Edison, Lamparas Electricas din Mexic si Tokyo Electric”. Ce-au pus la cale rechinii electricitatii programate? Din nou Peretti: „Procesele-verbale infatisau planul in termeni precisi: scurtarea vietii fiecarui bec electric la sase luni. In cazul in care cineva nu respecta planul, avea sa fie amendat, in conformitate cu o gama ajustabila de amenzi care se plateau toate in franci elvetieni sau in marci germane”. Cele cinci mari companii internationale nu produceau pur si simplu becuri electrice. Ele furnizau infrastructura de baza a vietii moderne: iluminatul stradal, firele de cupru pentru liniile telefonice, cablajul pentru nave, poduri, linii de tren si de tramvai. Fabricau bunuri de consum durabile, precum frigidere si cuptoare, dar furnizau si componentele electrice pentru masini, case si birouri. Asa, si? Din 1932, in urma intelegerii stabilite intre membrii cartelului Phoebus, toate acestea aveau sa fie facute in asa fel incat sa se strice. Doua mii de ani de ingeniozitate in fabricarea bunurilor manufacturiere, in asa fel incat sa reziste, aveau sa ia sfarsit.

Facea cartelul Phoebus ceva rau?

Socant, dar adevarat. „De atunci inainte, productia de masa avea sa implice, in mod contraintuitiv, planificarea inginereasca inversa a unui obiect, de la momentul in care trebuia sa se strice inapoi. Fiecare obiect avea sa aiba o durata de viata diferita inscrisa pe un tabel. Gunter Hess mi-a aratat categoriile calibrate meticulos pe o gama ajustabila a uzurii, mazgalite in casute cu un scris foarte mic, fiecare casuta incluzand o durata de viata”. Pur si simplu, fascinant! Si asta nu e totul, normal. Iata continuarea: „Amanunt crucial, consumatorul nu trebuia sa stie absolut nimic despre acest lucru (si n-a stiut!). Becul electric de la Statia de Pompieri din Livermore a fost singurul care a scapat de aceasta conjuratie... Facea Phoebus ceva rau?”. Raspunsul a venit tot de la Jacques Peretti: „In 1932, lumea libera facea echilibristica intre depresiune si revenire economica pe o muchie de cutit. Adolf Hitler era pe cale sa preia puterea in Germania. Planul Phoebus de sistematizare a uzurii planificate nu vindea pur si simplu mai multe becuri electrice, ci salva capitalismul si, implicit, democratia, cand acestea erau amenintate in modul cel mai evident. Ii facea pe oameni sa cumpere, sa tot cumpere. Atat timp cat banii circulau, lumea libera continua sa existe”.

Cresterea cererii, cresterea profitului

Complotul uzurii morale planificate este o teorie potrivit careia cei mai importanti producatori de becuri incandescente din lume au conspirat, la inceputul secolului al XX-lea, pentru a mentine durata de viata a becurilor lor cu mult sub capacitatile reale tehnologice. In acest fel asigurau cererea continua pentru mai multe becuri si, prin urmare, cresterea profitului pe termen lung.

In 1939 s-a dat „stingerea”. Oare?

Becurile incandescente au fost inventate de chimistul englez Humphry Davy, in 1809. Pana la inventatorul Thomas Edison nu exista nicio modalitate de a le produce in masa, pentru comercializare. In 1924, cei mai importanti producatori de becuri au format Cartelul Phoebus, o organizatie internationala care a avut intentia de a standardiza/controla industria becurilor. Cartelul a fost (oficial) desfiintat in 1939.

Un accident bizar

In 1975, germanul Dieter Binninger a inventat un bec cu speranta de viata de 150.000 de ore (17 ani de utilizare continua). Becul se numea Ewigkeitsglühbirne, in traducere - „Lampa vesnica”. Ciudat, dar la scurta vreme dupa ce a gasit un sponsor dispus sa-i sustina proiectul revolutionar, in 1991, Binninger a murit in timpul unui zbor cu avionul. Tragicul eveniment a fost catalogat oficial drept un accident. De atunci, brevetul lui Dieter s-a pierdut in anonimat.

Cei mai mari cinci producatori de becuri de pe pamant se intalneau la Geneva pentru a lua o decizie de politica economica ce avea sa schimbe cursul istoriei. Aveau sa creeze un cartel secret, cunoscut drept Phoebus, cu un scop anume: acela de a scoate din afaceri pe oricine crea un bec care dura mai mult de sase luni”, Jacques Peretti, jurnalist de investigatii BBC

Cartelul Phoebus a fost fondat de William Meinhardt de la Osram si de Anton Philips, fondatorul gigantului electric olandez Philips Electrical. Ei au vrut sa sistematizeze uzura, impunand o politica economica globala in ceea ce priveste durata de viata a unui bec si distrugand orice companie care devia de la norma stabilita de cartel

Planul Phoebus de sistematizare a uzurii planificate nu vindea pur si simplu mai multe becuri electrice, ci salva capitalismul si, implicit, democratia, cand acestea erau amenintate in modul cel mai evident”, Jacques Peretti, jurnalist de investigatii BBC

Statisticile privind politica upgrade sunt inspaimantatoare: ne schimbam telefoanele la fiecare 11 luni si 28% dintre noi schimbam canapeaua la fiecare trei ani. Mai mult, partenerul il schimbam in medie la fiecare doi ani si noua luni (pentru cei 28% o canapea rezista mai mult decat o relatie!)

Becurile rusesti au o durata de viata de doua ori mai mare decat a celor produse in Occident. In China, de pilda, un bec „arde”, in medie, 5.000 de ore, mult peste media becurilor comercializate in Europa de Vest

accesind acest  link ajungeti in pagina home a blog-ului