cp Suntem veniti din anii ’50!


 

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-cotidianul.ro 

Tara în care traim s-a nascut pe 30 decembrie 1947. O tara "noua", fabricata pe ruinele uneia mai vechi

Motto: „Daca n-am putut plati atunci raul ce ni s-a facut, de-atâta sa avem grija: macar sa nu uitam!” (Nicolae Iorga)

Tara în care traim s-a nascut pe 30 decembrie 1947. O tara „noua”, pe ruinele uneia mai vechi, ale carei traditii coboara mult în timp. Dar numai ca s-a dorit dintr-odata, abrupt, un timp „nou”, o tara „noua”, unde sa fie stapân un om „nou”. Si totul a început cu anul 1948. A fost desigur o perioada de interimat si pe masura ce treceau anii, între august 1945 si decembrie 1947, vitezele schimbarii s-au accelerat.

Oamenii care ne conduc astazi au legatura cu acest trecut apropiat. Nu-l pot numi un trecut istoric, ci un trecut sufletesc deoarece s-a petrecut o reala malformare a sufletului românesc. Acesta refuza sa se schimbe si odata cu el si mentalitatea. Parintii celor care sunt astazi stapânii României au reprezentat vechea garda de profitori si oportunisti, si au luat în stapânire un teritoriu cu milioane de suflete. Si foarte periculoasa este succesiunea acestor functii în institutii publice. Pe lânga functia ocupata, mesajul politic al acestor indivizi este în consonanta cu politica lor de dezinformare gri si de cultivare a memoriei scurte.

Povestea acestei cuceriri prin teroare si punerea la punct a unui mecanism diabolic de distrugere a valorilor, aflat si azi în functiune, anamneza acestui fenomen care ne distruge tara, a fost publicata într-o monografie completa pentru anii '50, detaliata, temeinic analizata si argumentata. Aceasta analiza lucida a epocii dejiste se numeste “Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950” (Compania, 2012) iar autorul este Dorin-Liviu Bîtfoi. Fragmentele prezentate aici sunt un avant la lettre ale unei lucrari de mari dimensiuni, impresionanta prin documentarea si informatia istorica prezentata.

Eu as recomanda cititorului, odata ce va lectura aceasta carte, sa urmareasca si o perspectiva singulara: cum ar fi aratat o zi din viata sa în 1950. Cum ar fi trait ca licean, student, muncitor, adult sau copil, femeie sau barbat, intelectual sau plugar colectivizat. O zi din viata unui om obisnuit în 1950. Dorin-Liviu Bîtfoi mi-a deschis prin cartea sa, fara precedent istoriografic prin analiza ei desavarsita, privirea asupra unei astfel de perspective. Vom trece de detaliile de suprafata, politice sau istorice si vom coborî în strada, vom intra în casele parintilor nostri, înca foarte tineri, si vom observa decalajul zdrobitor, prezent si azi, dintre viata oamenilor obisnuiti dintotdeauna si viata îmbelsugata si lipsita de griji a mafiei nomenclaturiste, ai caror succesori guverneaza astazi România.

Un ofiter al armatei regale se întoarce acasa

Din prizonierat, desigur. El si generatia lui au fost cei dintâi martori ai acestui decalaj istoric, abrupt, terifiant, venit repede si foarte rezistent în timp. Radu Marculescu povesteste: „Era 17 iulie 1951. Camionul o lua în viteza si curând trecu prin aglomeratia pestrita si zgomotoasa din Piata Rahovei, care oferi ochilor mei curiosi – dupa o absenta de noua ani – primele mostre de oameni liberi din România. Cum arata aceasta lume de acum pentru ochii mei care înca mai pastrau în retina imaginea de altadata, cea de dinaintea revarsarii mareei rosii peste societatea noastra?

Jalnic de prost îmbracata, ca acea lume sovietica, rufoasa, întâlnita în gara Odessei, la plecarea noastra. Strazile murdare, cu gunoaie, jurnale, resturi menajere si câte un câine mort la rigola. «Asta e periferia», gândii. «Sa vedem centrul»! La Chirigiu camionul parasi Calea Rahovei si o lua pe Uranus, pe la Arhive, trecând Podul Izvor si oprindu-se o gramada de timp la stopul de la Bulevard, ca sa ma faca sa vad si lumea din centru, lumea buna, cum arata acum.

Pentru mine, care lasasem Bucurestii, în vara anului ’42, cu o lume citadina corect daca nu elegant îmbracata, cu domni care, chiar si-n toiul verii, îsi pastrau sacoul, palaria si manusile, macar ca pe ultimele cei mai tineri le tineau în mâna; pentru mine, care pastram amintirea frumoaselor Bucurestiului, care umpleau serile Bulevardului cu fosnetul matasos al rochiilor multicolore si cu adierea de parfum, provocator sau discret, lasat în urma lor – pentru mine – aspectul vestimentar de acum, al aceleasi lumi, dar sub o alta zodie, a cancerului rosu, era de-a dreptul catastrofal, acuzând o totala prabusire de nivel de viata si un dezinteres general de tinuta, «de maintien» la barbati si de elementara cochetarie la femei. Iata niste domni în etate, de altfel cu figuri distinse, poate de «fosti», dar cu capul gol, cu camasa cu mâneci scurte peste pantaloni de doc, si cu picioarele fara ciorapi, în sandale. Iata si niste frumoase de altadata legate la cap cu un batic (unde-s palariile de altadata?), cu niste fuste pe ele, din stamba ordinara, de un cenusiu ('antijeg') deprimant, ca toata existenta actuala de altfel, picioarele fara ciorapi, în sandale. Element comun ambelor sexe, o plasa în mâna, pentru apucat «ce se da».

Privite cu ochiul de astazi, «grozaviile» de atunci au devenit demult normalitate si azi nu mai scandalizeaza pe nimeni (nici pe mine), dar privite la ora aceea cu ochiul care mai pastra imaginea lumii anterioare în care functiona un anumit «cod al vestimentatiei», a carei respectare era o datorie de onoare, aceste «orori» de îmbracaminte îmi apareau ca simboluri ale unei totale prabusiri morale. Si asa si era.

În continuarea, în viteza, a drumului pe Schitu Magureanu si pe Grivitei, aveam sa revad, dar nu sa regasesc, un Bucuresti cu ranile de razboi abia oblojite, un Bucuresti peste care începea sa se întinda mâzga de mizerie a oraselor sovietice, cu lumea lor necajita si încovoiata de nevoi si angoase, asa cum sesizaseram noi, prizonierii, în îndelungul nostru periplu prin împaratia întunericului si a mizeriei. În sfârsit, camionul ajunse la Gara de Nord si opri la Intrarea cu Coloane. Din cabina soferului iesi însotitorul nostru, un subofiter de securitate, care ne facu semn sa coborâm. Nae Cojocaru si cu mine ne daduram seama ca aveam drum comun. Instalati în tramvai, si noi si cei din jurul nostru ne-am devizajat cu o curiozitate reciproca, noi – cum am mai spus-o – nemairecunoscând în ei, sub actualul lor deghizament proletar, lumea noastra citadina de altadata, iar ei, probabil, din examinarea vestimentatiei noastre bizare si anacronice, privindu-ne cu un interes istoric, ca pe niste piese muzeale. Ba, ca sa nu mint, am mai vazut si o unda de duiosie în ochii cu care ne privea o batrânica, lucru si mai greu de suportat pentru mine. Satul de aceasta confruntare, îmi bagai nasul în fereastra si începui a urmari cu nesat fuga bulevardelor si a strazilor, atât de cunoscute si de dragi mie – erau locurile pe unde copilarisem -, si a cauta sa le surprind schimbarile petrecute, dar si neschimbarile. Lucru straniu, trecând pe lânga locuri si case cunoscute, desi le recunosteam, aveam sentimentul ca totusi nu sunt ele, cele adevarate, ci ca sunt sosiile lor, ca le lipseste ceva – indefinibil – ca sa fie ele, asa cum le-am cunoscut si simtit eu atunci, cândva în trecut. Ceva s-a strecurat în esenta lor, schimbându-le identitatea si lasându-le doar aparentele.

În sfârsit am ajuns la «Roata Lumii» si am coborât. Pe trotuarul inundat de soarele orbitor de iulie, aspectul pe care îl ofeream trecatorilor era si mai insolit. Uniformele noastre decolorate si roase pâna la destramare, dar cu epoleti pe care straluceau, nu stele comuniste, ci tresele ofiteresti ale vechii Armate Regale Române, ranitele noastre din care atârnau blanuri rupte de cojoace si caciuli (si asta în luna lui cuptor), cizmele de bizon, grele si largi, în care picioarele noastre slabe aratau ca niste scobitori înfipte în masline, toate acestea, confruntate cu decorul vestimentar «conformist-tovarasesc» al trecatorilor, ne confereau o înfatisare bizara si vetusta de personaje cazute prin accident din tunelul timpului. Privindu-ne unul pe altul, am izbucnit în râs. Cu o îmbratisare care închidea în ea grei ani de patimire împreuna ne strânseram cu putere la piept si ne despartiram. Ramas singur acum în multimea care se uita la mine ca la urs, cu ranita în spate, o pornii pe jos spre casa, încet, fara graba, luîndu-mi inima în dinti si facându-mi curaj sa strabat fara lacrima tinutul cumplit al amintirilor. Era cartierul adolescentei si al începutului tineretii mele” (Adrian Majuru, „Copilaria la români”, 2006)

Orasul proletar

Cum arata orasul românesc începând cu marea schimbare deschisa de anul 1948? „Peste noapte, în piete si parcuri au rasarit zeci de steaguri rosii, lozinci si portrete gigantice ale conducatorilor, al lui Stalin mai ales..., statuile, vechi celebre, au disparut, majoritatea demolate în iulie 1948... trebuie sa prezinti buletinul de populatie la traversarile gresite, la raziile stradale si cu fiece prilej militienilor grosolani, care te iau la per tu. Trebuie sa circuli vizavi de sediile Securitatii, ocolind caprele de lemn pazite de securisti în uniforme albastre...pentru terenurile virane ale capitalei si ale altor orase, se gaseste o solutie în spiritul vremurilor: cetatenii sunt chemati sa întemeieze întovarasiri pentru a le cultiva în comun, îndeosebi cu legume si zarzavaturi... strazile sunt demoralizate, sarace si cenusii, cu cersetori si copii vagabonzi. Cu oameni extenuati, tot mai putini si mai singuratici, cu privirea-n pamânt, tacuti, tristi, indiferenti. Ciudat mai toti arata batrâni, cu mult peste vârsta lor; si parca nu mai exista tineri... apar pufoaicele si caciulile rusesti cu urechi, cumparate din talcioc, apar si lodenurile, paltoanele maro si fumurii, toate aidoma, pretinzându-se din lâna desi par facute din deseuri si miros a sac... lumea evita sa se îmbrace elegant, purtând acum haine din materiale ieftine, molton, finet si aba, în culori foarte stinse, terne, griuri si bejuri, pentru a nu atrage atentia... sa porti palarie e periculos, caci te deconspiri ca burgheza. Daca porti un decolteu prea adânc, risti sa fii oprita de militieni pe strada... este vremea prefacerii hainelor: dintr-un pulover se tricoteaza acum doua; se toarce si lâna din perne si se fac posete cu croseta, se încropesc pantofi din bucatele de piele recuperata” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012). Este perioada când renumitului profesor universitar Aram Frenkian studentii îi cumpara un palton în plina iarna, adunând punctele lor de cartela, deoarece batrânul profesor nu primea cartela fiind considerat dusman de clasa.

Pe strada se moare si trebuie sa treci cu vederea, sa ignori trupurile care cad în preajma ta de la vreun balcon sau de la fereastra. Scriitorul Mircea Simionescu îsi aminteste: „Aseara întorcându-ma de la concertul lui Mihai Constantinescu, pe Calea Victoriei, din blocul Dragomir Niculescu, al M.A.I., a cazut pe trotuarul nostru corpul unui barbat. Eram cinci, nu ne-am întors, de groaza. Ba, cred ca am si fluierat evaziv, din Elly Roman si Radu Serban”. Era în 1951. Dar sunt si executii sumare în strada iar cadavrele sunt lasate acolo de militieni. Nicolae Balota îsi aminteste de iarna anului 1955, de barbatul împuscat în crestet, în plin centru, în timpul sarbatorilor de iarna. La fel erau întâlnite astfel de situatii pe Lipscani, la Gara de Nord, în centru orasului... În fapt, „Securitarea a ordonat sa fie împuscati detinuti si lasati ore în sir în centrul Bucurestiului – cetatenilor înspaimântati li se spune ca sunt banditi care au fugit de sub escorta. Scopul este atins. Frica se înstapâneste... Transportul în oras se face în mare parte în birje cu burdufuri ponosite. În Bucuresti exista înca transport de marfuri cu carute si magari, iar strazile rasuna de izbitura copitelor potcovite; sunt numeroasele carute cu coviltir dintre Chirigiu si Piata Rahovei, camioanele trase de cai, rapide, cu pneuri cu ventil, care aprovizioneaza magazinele... masinile sunt foarte rare, din ce în ce mai rare, iar prezenta uneia pe strada ta – ori mai rau, în fata casei tale! – e prilej de mare emotie si suspans. Sa fie oare Securitatea?!... lumea cosmopolita s-a mutat în talcioc. Talciocul se afla într-o groapa imensa si pare un lagar ticsit de oameni: fosti mosieri si negustori, profesori, artisti, scriitori. Se vorbeste, în afara de româna, engleza, franceza, germana, idis si tiganeste” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012). Talciocul este locul unde stiloul cu penita de aur este vândut pentru un kilogram de cartofi si pentru prima data în istoria moderna a orasului, vânzatorul de talcioc este mai educat si elegant decât cumparatorul.

Acasa în anii '50

Avocata Ligia Minovici descrie perioada anilor ’50, amintindu-si ca „dupa razboi…, era totul trist. Am facut o comparatie între cum a fost înainte de razboi si cum a fost dupa… oamenii… mai întâi ca fusesera expropriati, li se luasera din case, li se bagasera chiriasi, câte 10 într-o casa. Cine sa se ocupe de gradina, caci era cearta între ei… Era o mare diferenta. Bucurestiul dupa venirea rusilor, o diferenta colosala. Ce era înainte si cum era apoi. Si din punct de vedere al comportamentului oamenilor, atunci vedeai mai bine, când stateai la coada… reflectiile care le faceau, întrebarile care le puneau, adica un nivel asa scazut din toate punctele de vedere… lucruri care ma întristau….

Transformarile cele mai importante s-au facut dupa 1947, 1948… întâi si întâi lipsuri materiale, lucruri din ce în ce mai scumpe care se gaseau tot mai greu. Apoi o frica grozava de denunturi, care nu dezvaluiau lucruri adevarate ci lucruri inventate sau razbunari, interese…” (Adrian Majuru, interviu nepublicat, 2004).

Starii de nesiguranta i s-au adaugat lipsurile materiale, penuria alimentara, scumpirea vietii de fiecare zi si prabusirea în grosier a tuturor relatiilor, a vietii cotidiene. „Populatia sufera iarna crunt de frig - oamenii, cu moral foarte scazut, stau în case îmbracati cu paltoanele. Unii aleg ca în ziua de Craciun sa arda lemnele pe câte o saptamâna, pentru ca macar atunci sa le fie cald. Lumina este rationalizata la cote imposibil de respectat. Se revine la liber dar kilowatul se scumpeste cu 30 de lei în conditiile în care lefurile sunt de cca 3.000-5.000 lei… diminetile de iarna si toaleta facuta rapid, cu apa rece si sapun prost. Apa din cada sau din albia de rufe se foloseste în mod frecvent de doua ori, se da apa calda de doua ori pe zi. Zi dupa zi, aceleasi haine ponosite: aceeasi rochie, aceiasi pantaloni. Apoi, drumul din zori la serviciu pe trotuarele pline de gropi, pe lânga magazinele închise si centrele de lapte cu sticlele aduse de cu seara… Constanta face foamea. În oras nu se gaseste, literalmente, nici un aliment, doar fasole. Cei din Focsani sunt mai norocosi. Aici stationeaza o divizie sovietica de tancuri, care, desi a pricinuit multe necazuri (militarii se îmbata, violeaza si împusca), îi aduce orasului un supliment de hrana. Copiii duc acasa ceea ce bucatarii rusi arunca la gunoi – de mila, ei rastoarna cazane întregi cu cartofi fierti, iscând încaierari între cei care asteapta… Copiii sufera cel mai rau de foame si de frig. Dezbracati, purtând la nesfârsit haine de la fratii si surorile mai mari în familiile cu mai multi copii… În crestere, vesnic înfometati, trec prin mari chinuri când simt miros de friptura venind de la vreo casa ori, când merg la scoala, vreun coleg despacheteaza un sandvis cu sunca. În familii se încing multe certuri legate de mâncare. Foarte rar sunt scosi copii la cofetarie: un adevarat eveniment! Multi, de fapt, nu au mai intrat vreodata într-un asemenea loc, asa ca, asezati la masa dinaintea unei prajituri, încearca momente de exaltare… fara cartela, esti practic mort. Cartela de tip A este pentru mineri. Cartela de tip B este pentru munca grea (500 grame de pâine de miercuri pâna duminica), o zi pe luna cu programare cumperi un litru de ulei, 1 kg de zahar tos, 1 kg de macaroane si unul de biscuiti si 500 de grame de carne saptamânal. Pentru toate acestea se sta la cozi si adesea nu ajung alimentele. Mai existau cartelele de tip C (350 grame de pâine zilnic) pentru munca obisnuita, intelectuala, si cartelele D1 si D2 cu 250 grame de pâine de joi pâna duminica), cartela destinata membrilor familiilor celor care muncesc si cartela E, 250 grame de pâine numai în ziua de joi, pentru nesalariati. Pensionarii nu primesc nimic! Mai mult, celor în vârsta li s-a ridicat si pensia, iar situatia lor este îngrozitoare, disperata… cam toata lumea veche, începând din 1950, se trezeste la batrânete fara mijloace de subzistentanta. Lui Onisifor Ghibu i se anuleaza pensia în mai 1950 iar foarte curând este si arestat. O batrâna de 70 de ani din Giurgiu se angajeaza ca muncitoare sezoniera la «Fructonil», unde scoate sâmburii cireselor pentru dulceata si reuseste sa aduca putina si acasa, copiilor si nepotilor, într-un celofan pe care si-l prinde în coc” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Distrugerea valorilor

În aplicarea luptei de clasa, dupa cucerirea puterii de stat si dupa triumful dictaturii proletare, comunistii din România anilor 1945-1989 au trimis intelectualii la munca manuala si au instalat muncitori din sate si din mine la munca cu creierul. În consecinta, dupa 1989, România a intrat în posesia parazitilor sociali care sunt: guvernantii cu unica preocupare de îmbogatire personala; functionarii de stat cu indiferenta la obligatiile de serviciu si speculantii din lumea interlopa, alaturi de care, primele doua categorii se afiliza adesea prin cumetrii. Cum s-a ajuns aici, descrie Dorin-Liviu Bîtfoi: „Un avocat e hamal în Halele Obor din Bucuresti – cu un sort murdar si cu basc, poate fi vazut în pauza de prânz la o tejghea, muscând dintr-o bucata de pâine si o rosie. Un fost colonel al Garzii Regale s-a facut carutas. Marele sociolog Dimitrie Gusti, fost ministru al învatamântului si presedinte al Academiei Române, lucreaza, bolnav, la 70 de ani trecuti, în schimbul doi, dupa un program ucigator, la o cooperativa mestesugareasca din comuna Catelu, de lânga Bucuresti, ce produce jucarii de cauciuc pentru copii. Scriitorul Dinu Pillat este casier, apoi pontator la o cooperativa chimica de productie. Poetul Teodor Mihadas este, pe rând, muncitor sezonier, sapator de fântâni, ajutor de tâmplar, manipulant de marfuri, paznic, sef de coloana auto, om de service si multe altele… Poetul Dimitrie Stelaru e hamal în portul Constanta, unde cara saci de ciment. În anul 1951 Pavel Chihaia e om de serviciu la Policlinica de copii a Sfatului Popular al raionului 1 Mai din Bucuresti iar din 1952 este zidar la ICB (Industria de Constructii Bucuresti), unde, într-o mizerie infernala, lucreaza zilnic 10-12 ore. Îsi gaseste apoi, pentru cinci ani de zile, o umilitoare ocupatie de figurant la Teatrul Tineretului, Teatrul Nottara si Opera de Stat, pentru aceasta «meserie incerta si penibila» e platit cu ora. Are drept colegi de figuratie fosti ofiteri superiori, diplomati si juristi” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Academia RPR si “Academia din Pamânt”

Academia Româna a fost epurata începând cu 1947 si restructurata în 1948 confom Decretului nr. 76 din 9 iunie si Decretului nr. 198 al Presedintiei Consiliului de Ministri. Academia a fost obligata sa fuzioneze cu Academia de Medicina si cu Academia de Stiinte într-o unica structura, intitulata Academia Republicii Populare Române. În fruntea acestei structuri a fost numit botanistul si biologul Traian Savulescu. Sunt primiti în noua Academie, alaturi de numiri postume precum Mihai Eminescu, I.L. Caragiale, Alex. Vlahuta, Stefan Luchian sau Aurel Vlaicu, si prolecultisti în viata precum „poetul cizmar” Dumitru Theodor Neculuta, „poetul social” Ion Paun-Pincio sau Mihail Roller (1948), acesta din urma lipsit de studii universitare! Cazul ministrului Mihnea Costoi de azi, ajuns rector fara sa fi sustinut doctoratul, reprezinta o realitate ramasa vie, a anilor ‘50 Un „Mihail Roller” din noua generatie de infractori intelectuali.

În acest timp, o serie întreaga de savanti sunt marginalizati, multi dintre ei arestati iar altii împinsi la munca de jos. Emil Racovita (întemeietorul speologiei, moare în mizerie în 1947); Sextil Puscariu, creatorul lexicografiei moderne românesti ca stiinta, declarat „criminal de razboi”, moare în 1948; botanistul Emanoil C. Teodorescu, întemeietorul scolii de algologie (moare în 1949); marele geograf Simion Mehedinti (moare în 1962 foarte sarac si pus la index); Alexandru Lepadatu (istoriograf, fost presedinte al Academiei, moare la Sighet în 1950), filosoful P.P. Negulescu (moare în 1951); doctorul în medicina Constantin Levaditi, unul dintre întemeietorii virusologiei (1953); matematicianul Dimitrie Pompei (1954); marele sociolog Dimitrie Gusti (1955); filosoful Constantin Radulescu-Motru (1957); poetul si universitarul George Murnu (1957) si multi altii.

În acest timp, în închisorile regimului, „intelectualii închisi tin conferinte pe teme istorice, literare, stiintifice, juridice, religioase, etc, si paradoxal, aceste actiuni sunt mai valoroase, cu un nivel stiintific superior, fata de actiunile similare organizate de noua Academie a RPR dupa 1948. Filosoful septuagenar Ion Petrovici, universitar si fost ministru al Educatiei Nationale, întemeiaza la Aiud o academie dupa model platonician, tinând curs de istorie a filosofiei, cu accent pe Kant” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Ce bine i-ar fi prins un astfel de curs domnului Liiceanu, dar si pupilei sale, Andrei Plesu. Însa domniile lor îsi pregatau bursele pentru RFG sub atenta grija a Partidului!

În Academia penitenciara cursul începea la ora 11 dimineata, iar la usa sunt puse santinele spre a vesti apropierea gardienilor. Petrovici are si asistenti de seminarii, iar audientii sai sunt oameni din patru generatii…la Jilava, fostul ministru de externe si economist Mihail Manoilescu preda limba engleza la fel si inginerul Mavrocordat, cu studii în Anglia. George Fotino, fostul decan al Facultatii de Drept din Bucuresti, tine prelegeri de istorie a dreptului românesc… Coco Dumitrescu, profesor la aceeasi facultate, tine prelegeri de procedura civila si de drept civil de anul IV, iar medicul taranist Marin Enachescu prelegeri de economie. Social-democratul Eugen Dobrescu, matematician si conferentiar la Institutul de Mine din Petrosani, preda algebra.

În închisoarea de la Ocnele Mari se înfiinteaza, de asemenea, Academia, numita «Academia din Pamânt», al carei presedinte este ales, la propunerea lui Manoilescu (venit aici de la Jilava), avocatul, scriitorul si publicistul de stânga, Petre Pandrea… Petre Pandrea tine un curs de lirica franceza, de la Victor Hugo la Paul Claudel; Puiu Vojen îl explica pe Shakespeare, Mihai Popovici expune pictura italiana, Mihail Manoilescu dizerteaza pe teme de economie politica, Petre Tutea tine un curs de filozofia istoriei si despre Faust etc.” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Distrugerea deplina a României vechi

Comunismul ierarhizeaza si subordoneaza dupa criteriul fortei, deci al fricii celor slabi de cei puternici. Prin aceasta s-a urmarit si se urmareste si acum, faza de decadere a societatii românesti. Regula este sa se piarda resursele de energie si puterea de vointa si apoi sa se piarda si stralucirea inteligentei si creativitatea de nou. Începutul a fost în anii ‘50 când „arestarile sunt masive si se tin lant. Au fost vizati toti aceia care între 1920 si 1947 au ocupat functii în stat (ministrii, subsecretari, directori de banca, înalti functionari, guvernatori ai BNR), fosti si prezumtivi aderenti al partidelor politice, ai fratiilor de cruce legionare, ai fostei armate regale, studenti, elevi, ofiteri de politie, liberi profesionisti, clerici, plugari etc. Multi au participat sau au contribuit la Marea Unire din 1918 si la consolidarea acestui vis secular. Generatia parintilor României mari va fi exterminata. Si îngropata, cel mai adesea, în gropi comune ori în locuri necunoscute. Familiilor nu li se va comunica nimic, iar certificatele de deces vor fi completate abia multi ani mai târziu…Motivele arestarilor nu sunt întotdeauna clare. În vara anului 1951, la Rahova sunt adusi 3.500 de studenti si studente care s-au dus sa studieze la biblioteca engleza si la cea franceza, fara sa stie ca acestea sunt considerate de autoritati focare de spionaj. În 1951, peste 300 de studenti de la Facultatea de Medicina au fost arestati pentru ca s-au dus la Biblioteca franceza din Bucuresti. Sunt trimisi în colonii de munca. Muzicologii Dimitrie Cuclin si Emanoil Ciomac sunt condamnati pentru vina de a fi luat parte la auditii muzicale la ambasada engleza si trimisi la munca fortata la canal… nici macar diplomatii straini nu mai pot parasi Bucurestiul fara un permis special pentru fiecare iesire, iar unele zone ale tarii le sunt cu desavârsire interzise. Chiar si în cazul cetatenilor sovietici cum e pianistul Emil Ghileis” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Sanda Tatarescu-Negroponte, fiica prim-ministrului Gheorghe Tatarescu, îsi aminteste de momentele arestarii: „Locuiam în Polona cu Securitarea alaturi... ceva groaznic, dar înca eram în casa noastra, desi nu era foarte agreabil.

Tatal meu a fost arestat în lotul oamenilor de vaza ai tarii, unde erau generali, oameni politici, preoti, înalti prelati, tot ce avea tara mai bun... În acea noapte securitatea a uitat ordinul de arestare pe biroul tatalui meu... era în ruseste! Au venit a doua zi si au recuperat ordinul. Pâna la arestarea mea au mai trecut doua luni. În aceste doua luni nu am avut dreptul sa iesim din casa. Pe 30 iunie 1950 au venit cu urlete, cu tipete, cu strigate: «Afara! Luati un schimb si luati paturile de servici. Nimic altceva»! Ne-au perchezitionat de parca eram deja arestati. Eu care îmi adorasem tara si mi-o ador în continuare, tara pe care nu am parasit-o într-o singura zi, sa fiu tratata ca «dusman de clasa». Nu întelegeam ce era «dusman de clasa». În fine, rezumam. Am fost dusa într-un lot de 16.000 de arestati la Ghencea. Un loc de triere. Eram câteva femei, sotii de oameni politici, surori, fiice etc. Dar erau si de la tara, mai marii satelor. Oamenii care erau de o anumita notorietate în satele noastre. Arestati într-un mod brutal: cu urlete, cu tipete, cu confiscare. Nu s-au gândit o clipa, ce facem cu hoarda asta de oameni, carora le luam tot, îi aruncam în strada si din ce vor trai? Pentru ca una din primele întrebari pe care mi-am pus-o atunci a fost: «Doamne, din ce vor trai»? Era vorba de sotul si fiul meu care ramasesera acasa. Pentru ca noi traiam din vânzari. Aveam obiecte de arta si traiam din vânzarea lor. Si încropeam o luna de zile. Iar acuma ca erau toate confiscate! Sotul meu a fost asa de realist! A înteles, ca avocat cum era, stagiar lânga un mare avocat de vaza, ca nu o sa mai faca nimic. Si a facut o scoala de maistri, de instalatori de gaze. Eu când am venit din închisoare, l-am gasit pe sotul meu, un bun instalator de apa si de canal. Instalând closete! Si-a dat seama si cu asta a câstigat o biata pâine, vai de capul lor...

Când am revenit din închisoare, am fost trimesi într-un loc groaznic, într-un loc pe care nu-l pot numi «casa». Era o bojdeuca lânga «Crucea de Piatra». Era un loc a caror pensioare erau cu noi; ca sa ne înjoseasca mai rau, ne-au pus cu femeile usoare în acelasi loc si în aceeasi camara. O situatie nu numai nedreapta, venita dintr-o razbunare pe care nu am înteles-o si de altfel nu o întelegea nimeni. Ca proba este ca statistic, atât a vrut sa stie tatal meu, din simpla curiozitate, câti comunisti erau în momentul 23 august 1944: numai 800! Inexistent! Este ceva care am trait atât de contrariu, numai din aceasta nenorocire ca am avut neobrazarea sa intram în Rusia; o razbunare ruseasca pe care am suportat-o cât am putut. Elita tarii apoi a murit, ori a fugit, ori a fost asa distrusa, încât la un moment dat nu mai erau decât firimituri” (Adrian Majuru, „Copilaria la români”, 2006).

Biserica „omului nou”

Niciodata Biserica Ortodoxa Româna, intitulata „a poporului român”, nu s-a implicat în cazurile de criza sociala, dar întotdeauna a fost de partea puterii atunci când aceasta a fost opresiva cu enoriasii sai, în timpul revoltei de la Brasov, în timpul grevelor din valea Jiului sau fata de revolta de la Timisoara.

Dar ce este mai trist, atitudinea ei a fost de abandon deplin si fata de proprii sai slujitori. Sunt mii de cazuri de preoti arestati, torturati, supusi presiunilor ideologice. Amintesc aici cazul preotului Gheorghe Calciu Dumitreasa, detinut politic între 1948 si 1964. În 1979 a rostit sapte predici catre tineri prin care ataca regimul comunist si în special darâmarea bisericilor. A fost iar arestat si închis. Nimeni din ierarhia Bisericii Ortodoxe Române nu a protestat. A fost nevoie de interventia unor personalitati de afara: Mircea Eliade, Ronald Reagan, Margaret Thatcher, Eugen Ionescu.

Constatam ca Sf. Sinod nu s-a miscat deloc în favoarea celor oprimati. Astazi biserica de ce nu e solidara cu marea masa a credinciosilor sai în aceste momente de criza? Unde se afla apelul înaltilor ierarhi adresat presedintelui si premierului pentru a avertiza despre starea jalnica în care se afla majoritatea credinciosilor ortodocsi?

De cele mai multe ori înaltii prelati se marginesc la expresia „asa sa ne ajute Dumnezeu” si de 20 de ani, ne tot ajuta.

Paradoxal, în sondajele publice Biserica este institutia cu cea mai mare încredere a publicului, 90%, plasata înaintea armatei române.

Desi se bucura de aceasta încredere aproape absoluta din partea poporului român, patriarhul Teoctist nu s-a sfiit sa felicite regimul opresiv dupa ce a reprimat manifestatia de la Timisoara, care a declansat apoi revolutia româna. Iar aceasta încredere post factum într-o institutie care a fraternizat cu regimul comunist, sprijinind actiunile represive împotriva poporului, din 1948 încoace, ne determina sa ne întrebam ce fel de popor este acesta în mijlocul caruia ne-am nascut?

Dar cum a devenit biserica noastra obedienta? Aproape instantaneu! Iar începutul a fost în Moldova.

Pe 4 ianuarie 1948, IPS Justininan, pe atunci mitropolit al Moldovei, trâmbita: „(...) Va chem, prea cucernici Parinti, la munca fara preget în scopul fauririi «omului nou», a omului social, al pacii, al dragostei, al fratiei, al cinstei si al muncii. Sa cream «omul nou» dupa învatatura Evangheliei... Trebuie creat «omul nou» si cu el o biserica sociala, vie si activa” („Biserica Ortodoxa Româna saluta proclamarea R.P.R.”, ÎPS Justininan, mitropolit al Moldovei, „Universul”, nr. 3, 4 ianuarie 1948, p. 3).

Ca urmare a acestei atitudini de lingusire deplina, mitropolitul Justinian a sperat probabil în destinul fulgurant al omonimului sau de vechime, împarat al Bizantului în secolul al VI-lea. Varianta valaha a vestitului personaj s-a multumit pentru început cu pozitia de „Patriarh Locotenent». În aceasta noua calitate, „locotenentul” Justinian îndemna masa credinciosilor la supunere totala în fata rigorilor ideologice: „Priviti în jurul vostru si vedeti cine lupta si azi sa ne apere pacea si independenta si pe aceia urmati-i. Îi stim cu totii: sunt popoarele cu democratie populara în frunte cu Marea noastra aliata si prietena: Uniunea Sovietica... priviti cu încredere spre luminoasele orizonturi ale scumpei noastre Republici Populare Române... (Pastorala ÎPS Patriarh Locotenent Justinian Marina, „Universul”, 10 mai 1948, anul 65, nr. 106). Justinian Marina era Patriarh Locotenent din 19 noiembrie 1947. Iar la 24 mai 1948, pentru serviciile sale la consolidarea noului regim, a fost ales patriah al Bisericii Ortodoxe Române. La solemnitatea înscaunarii, noul patriarh si-a afirmat, printre altele, „încrederea totala a Bisericii Ortodoxe în regimul Democratiei populare române...”, biserica aratând astfel un „complet si desavarsit patriotism” si oferind ca argument un citat din Biblie (I.Corint 14, 33): „ Pentru ca sa nu fie nici o dezbinare în trup, ci madularele sa îngrijeasca deopotriva unele de altele”. Si uite asa BOR-ul a intrat în slujba democratiei populare, si de atunci, un madular a avut grija de celalalt madular, si cum o mâna spala pe alta si amândoua fata, avem deja conturat sistemul transpartinic de azi al mafiei.

În acelasi timp, un alt proaspat obedient al noului regim, Arhimandritul Valerian Zaharia, spunea la rândul sau: „Recent, în ordinea statala a tarii noastre s-au petrecut schimbari fundamentale... Institutia regala este o inventie pur omeneasca, iar asocierea divinitatii cu regalitatea au facut-o regii însisi, pentru a-si întari tronurile si justifica opresiunea asupra popoarelor lor... Fata de Dumnezeu regii au fost totdeauna nerecunoscatori, fata de popor s-au purtat cu silnicie... Crestinii de buna credinta din aceasta tara sa fie bine încredintati ca, noua forma de stat instaurata în tara noastra, nu este una contrar vointei si planurilor dumnezeirei si nu va fi cu nimic pagubitoare dezvoltarii Bisericii” („Între divinitate si Monarhie”, Arhimandrit Valerian Zaharia, „Universul”, nr. 11, 16 ianuarie 1948, pp. 1-2).

Cum era si de asteptat, preotimea s-a conformat. Oferim exemplul preotului Ulpian Petrescu: „(...) preotul trebuie sa activeze alaturi de organizatiile administrative locale si pe baza instructiunilor pe care acestia le primesc pentru realizarea planului general de munca întocmit de guvern. Preotul va explica pe întelesul tuturor, va lumina poporul, atât în adunarile convocate de autoritati... dar mai ales în Biserica. (...) Sa nu sune în zadar chemarea autoritatilor atunci când se cer eforturi colectivitatii pentru repararea unui pod, pentru îndiguire, repararea unei sosele, o claca... În atmosfera acestor gânduri curate pentru popor, parohia, satul, întreaga tara se vor transforma într-un vast santier de lucru, pe care omul muncii va alerga sa lucreze ca o albina... A munci si a fi exemplu în câmpul muncii este deviza oamenilor noi” („La vremuri noi, oameni noi” de preot Ulpian Petrescu, „Universul”, 27 iunie 1948, nr. 145, p. 6). Între timp se derulau nationalizarea bunurilor si a proprietatilor, colectivizarea îmbraca forme atroce iar multi dintre preotii de tara erau arestati în toiul noptii, fara ca „locotenentul” Patriah sa intervina în apararea lor.

Anul 1948 a fost rezumat astfel de supusii „locotenentului”: „Anul 1948 a cuprins înlauntrul lui un rastimp în care, în Republica noastra populara s-au petrecut evenimente mari, am putea sa spunem despre unele din ele chiar epocale. Nu putem trece cu vederea evenimentul epocal al nationalizarii bunurilor. Nationalizarea este o opera de dreptate sociala, înfaptuirea ei fiind si o opera ceruta si de legea lui Hristos” („An nou, viata noua”, de preotul Constantin I. Gheorghe, „Universul”, nr. 303, joi 30 decembrie 1948, p. 10).

În acest timp, „la seminarul ortodox a fost introdusa teologia marxista la baza ei stau conceptiile lui Karl Marx. … tara se afla sub o adevarata avalansa de abuzuri îndreptate împotriva preotilor si enoriasilor. Între iulie si noiembrie 1948 au fost scoase toate icoanele si crucile din scoli. Au fost distruse si arse troite. Iar crucile din sate sunt în continuare darâmate noaptea de tractoristi… în Mehedinti preotii sunt batjocoriti, ofrandele si colivele sunt aruncate pe jos sau lovite cu piciorul, enoriasii sunt alungati din biserici si opriti sa mai vina. La Smadovita, primarul a fumat în biserica si i-a mânjit cu coliva pe la gura pe enoriasi... preotii sunt arestati sau trecuti în categoria proscrisa a chiaburilor, ori sunt trimisi la corvezi la distante mari si stau câte doua-trei zile pe drumuri. Slujbele sunt întrerupte, iar unii îsi fac o placere din a dracui si a blasfemia în biserici… un preot este palmuit ca sa termine mai repede reparatiile la biserica, în care se va face apoi un cinematograf. Se impun varuirea picturilor din tindele bisericilor, dintre care unele sunt monumente istorice… în parohia Chilia, Sendriceni, judetul Dorohoi, câtiva elevi de scoala au îmbracat hainele preotesti, au ravasit obiectele de cult, iar la o slujba de înmormântare au stat în pielea goala în fata poporului, în timp ce citeau Sfânta Evanghelie…”. La Pitesti, în penitenciarul reeducarilor, „de Saptamâna Mare se cânta prohodul, dar schimbat, asfel încât sa contina multe blasfemii si lucruri scabroase. Un detinut cunoscut ca foarte credincios este declarat «Iisus», iar în mijlocul camerei se improvizeaza un catafalc din tinere. Gatit în zdrente si cu membrul scos afara din pantaloni, detinutul este urcat pe catafalc. Toti cei de fata, fara exceptie, trec prin fata acestuia, unul câte unul, închinându-se si sarutând «Sfintele Daruri», într-un haz general, presarat cu injurii si obscenitati. De Pasti, se îngenuncheaza în fata unui detinut cu o coroana de spini pe cap si se repeta ore întregi: «Hristos s-a masturbat»! «Adevarat s-a masturbat»! Craciunul aduce si el o ceremonie la care se manânca excremente si se cânta colinde pornografice, iar de Boboteaza, urina este considerata aghiasma…” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012).

Nomenclatura o duce bine

Si de atunci, din 1947, tot bine o duce, devalizând tara, jefuind cu acribie milioane de naivi, mintind cu sperante de mai bine, dupa cum tot auzim în ultimii 23 de ani.

Stapânii omului nou si-au ales cartierul Primaverii, cartier amenajat între anii 1936 si 1940 pentru personalul Societatii de Gaz si Electricitate. Însa dupa 1945 „aici au fost evacuari masive, liderii comunisti dorindu-si vilele pentru ei însisi. si au început sa se mute tot mai multi, pâna când cartierul a devenit exclusiv unul al nomenclaturii”. În anii '80 nu se putea intra în acest cartier. Dar CC al PMR avea o multime de proprietati. „Înca din anii 1950-1951 patrona institutii culturale, gospodarii-model, case de odihna, doua policlinici, un club, o plaja închisa… în anul 1954 Directia Treburilor CC al PMR administra 115 vile si sanatorii, cu o capacitate de 1837 de locuri. Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu locuiesc în vile de lux, ultimul având chiar doua, cu bazin si loc de joaca pentru copii. Teohari Georgescu poseda si doua vile, la Snagov si la Timis – aceasta din urma e mare, cu un parc propriu, caprioare dresate si un sistem de apa curgatoare pentru cresterea pastravului… cei trei se bucura si de un fond special personal în anul I de peste 11 miliarde de lei: 5 miliarde pentru Vasile Luca, 4 miliarde pentru Ana Pauker si peste 2,5 miliarde pentru Teohari Georgescu” (Dorin-Liviu Bîtfoi, „Asa s-a nascut omul nou. În România anilor 1950”, 2012). În timp ce impozitul strâns de la tarani în anul 1951 însuma 12 miliarde de lei! Aproape cât cheltuiau cei trei pe an!

“Dintre toti românii, nomenclaturistii sunt cam singurii care se simt bine. În realitate, cu toate avantajele pe care si le asigura, nu stiu sa traiasca. «Nu se pricep», observa surprins Silviu Brucan. Îsi ridica garduri înalte la palate, huzuresc si se îmbuiba, dar au fost propulsati peste noapte dintr-un mediu sordid în palate si n-au habar ce sa faca cu ele” (Dorin-Liviu Bîtfoi, 2012).

Între ieri si astazi

Dupa 1947, bunicii si parintii nostri au intrat într-o lume terna si dura, lumea unor realitati, dileme si acuze care sunt aceleasi peste tot în lagarul comunist: procese si închisori politice, lagare de munca fortata, expropieri de case si evacuari din orase, înlocuirea cadrelor din institutii si din întreprinderi cu muncitori ignoranti, colectivizarea fortata a taranilor si persecutarea chiaburilor, epurarea institutiilor si a scolilor, reforma învatamântului, vânarea dusmanilor poporului si a sabotorilor economiei, obsesia comploturilor, a spionilor si a inamicului intern. (Dorin-Liviu Bîtfoi, 2012).

Totul pentru îmbogatirea unei clientele politice, osificate treptat în nomenclatura. Aceasta nomenclatura nu-s nici popor si nici natiune. Nu au nici o treaba cu România si nici cu românii. Sunt o societate anonima care administreaza puterea politica în vederea obtinerii puterii economice. Ca orice business din lume au oportunism la nivel de cameleonism si au fluiditate la nivel de lichelism. Înainte de decembrie 1989 aveau monopolul nationalismului si patriotismului si sub acuzatie de fascism exterminau pe adevaratii patrioti si adevaratii nationalisti. Dupa decembrie 1989 si-au arogat monopolul democratiei si socialismului si sub aceeasi acuzatie de fascism îi extermina pe adevaratii democrati si pe adevaratii socialisti. Sub ocupatia comunista camuflata în democratie originala avem coruptie dar nu avem corupti si am avut si avem terorism anonim, dar nimeni nu identifica teroristi în carne si oase. A se vedea aici reglarile de conturi lasate cu victime dar nu stim cine sunt faptasii: cazul Dumitru Tinu, Mihail Erbasu, Luchian Mihalea, Florian Anghelescu sau procurorul Lele.

Tragedia este ca aceasta auto-darâmare a României apare drept propria noastra opera sinucigasa: în primul rând ca o patroneaza guverne si partide alese prin vot de noi însine, în al doilea rând ca nici un economist, nici un sociolog si nici un politolog si nici un istoric nu semnaleaza acest fenomen si în al treilea rând pentru ca de nicaieri nu apare sa se formeze un partid protestatar si sa se organizeze o reactie de salvare. Un început totusi a fost realizat prin analiza începturilor legate de rau si distrugere. Dorin-Liviu Bîtfoi, în monografia sa “Asa s-a nascut omul nou” (Compania 2012), ofera raspunsurile asteptate de multe geneatii tinere, legate de mersul în gol al vietii noastre, cel putin din 1989 încoace. Citind cartea dlui Bîtfoi se va descoperi acelasi mecanism politic de pacalire-amagire a maselor în schimbul puterii ca legitimare, singura deosebire constând în renuntarea la teroare si rafinarea mijloacelor de distrugere. S-a început prin teroare si eliminarea fizica a unei demografii cultivate si civilizate si înlocuite treptat cu alte demografii învatate cu obedienta si frica.

Accesari: 4358
Adrian Majuru
Publicat Duminică, 13 ianuarie 2013
Home

 

                                © 2009~2085 OSCII-Lab               Home    Popescu-Colibasi          Free counters!