La unele adevaruri, care ti-ar fi de mult folos la tinerete, ajungi târziu, când nu mai slujesc la nimic. Uneori, acestea îti sunt confirmate de persoane de aceeasi vârsta. Oameni cu care schimbi întâmplator câteva cuvinte, nu de apropiati. Una dintre cucoanele care îsi dau cu parerea, nu importa pe ce subiect, declara într-o emisiune tv de seara ca-l adora cândva pe Basescu, dar ca acum nu-l mai iubea. Îl detesta. De unde atâta dragoste? S-a întrebat cu glas tare un domn care, ca si mine, urmarea de un minut delirul femeii. Si tot el a mai zis: De unde atâta ura?
Intuind cumva c-ar fi vrut sa fie mai explicit, am intrat în dialog. Am zis ca asa-s unele doamne între doua vârste, mai repezite. N-au sentimente de cumpana. Ori iubesc, ori urasc. Stiti, a zis dânsul, nici nu iubim, nici nu urâm cât ne place sa credem. Mai întâi, ca nu putem masura si nici compara ce simtim. Suntem convinsi ca traim un maximum de iubire, si nu e decât o svâcnire, o tresarire.
Conversatiile incidentale cu necunoscuti în etate au o particularitate: acestia nu comunica, ci se destainuie. Zic lucruri pe care nu mai au cui sa le spuna. Vorbesc fara sa se astepte la un ecou. Daca sunt întelesi, e bine. Daca nu, iarasi e bine. Da, i-am zis, m-am gândit si eu la asta. Ni se dau de la natura niste portii de sentimente. Avem niste depozite, care cu timpul se golesc. Îti irosesti toata disponibilitatea pentru iubire pâna la 30 de ani. Si apoi esti gol.
Discutia s-a oprit aici, însa chestiunea m-a urmarit. Trairile au un sport biologic. Ceva înauntru nostru oboseste, se scurteaza, se termina.
Sentimentele comporta probabil si un antrenament. Unde e antrenament, e si un control. Cine se manifesta dezordonat, cine trece repede de la o stare la alta nu probeaza un plus de simtaminte. Dimpotriva. În rezervele afective ale repezitilor nu opereaza nici o regula. Râsul e amestecat cu plânsul. Politicienii speculeaza disfunctiile sentimentale din familie sau din grup si reorienteaza trairile individului înspre ei.
Ca omul se naste cu niste depozite afective, o dovedeste chiar nevoia de a le descarca. Cine iubeste de la distanta persoane publice o face pentru ca nu reuseste sa-si revese putinta de a iubi aproapele, fiintele din preajma.
Persoanele care declara ca au iubit personalitati ale politicii sau ale showbizului si s-au vindecat trebuie banuite de o alta orientare confuza sau exagerata a trairilor. Si admiratia pentru oamenii politici e prea mult. Sunt mult prea schimbatori ca sa fie onorati cu o constanta afectiva.
