Picnic la marginea drumului

(Călăuza)


Arkadi şi Boris Strugaţki




Motto:

"Trebuie să faci binele din rău,

pentru că nu ai altceva din care

să-l faci".

R. P. WARREN




DIN INTERVIUL LUAT DOCTORULUI VALENTIN PILMANN DE CĂTRE

CORESPONDENTUL SPECIAL AL POSTULUI DE RADIO MARMONT CU

PRILEJUL DECERNĂRII ULTIMULUI PREMIU NOBEL PENTRU FIZICĂ

PE ANUL 19...


PROBABIL, prima dumneavoastră descoperire mai importantă, doctor Pilmann, trebuie considerată a fi "ra­diantul Pilmann"...

Cred că nu. "Radiantul Pilmann'' nu este nici pri­ma, nici cea mai serioasă, şi, în fond, nici nu-i o desco­perire. Şi nu chiar a mea.

Probabil că glumiţi, doctore. "Radiantul Pilmann'' este o noţiune cunoscută de către fiecare şcolar.

Nu mă surprinde. De altfel, "radiantul Pilmann" a fost descoperit pentru prima dată de către un şcolar. Spre marele meu regret, nu mai ţin minte cum îl cheamă. Ui­taţi-vă în "Istoria vizitelor" de Stetson, unde toate aces­tea sînt prezentate mai bine: descoperirea radiantului de către un şcolar, publicarea pentru prima oară a coordo­natelor lui de către un student şi denumirea radiantului, cine ştie de ce, cu numele meu.

Da. Cu unele descoperiri se întîmplă cîteodată lu­cruri surprinzătoare. N-aţi putea să explicaţi ascultători­lor noştri, doctore Pilmann...

Ascultă, concetăţene, "Radiantul Pilmann" este o chestie extrem de simplă. Închipuiţi-vă că rotiţi un glob uriaş şi începeţi să trageţi în el cu un revolver. Urmele de pe glob merg într-o direcţie oarecare, uşor curbată. Esenţa a ceea ce dumneavoastră numiţi prima mea des­coperire este un lucru foarte simplu. Toate cele şase Zone de Vizitare sînt astfel dispuse pe suprafaţa planetei noas­tre de parcă s-ar fi tras în Pămînt şase focuri dintr-un revolver situat undeva pe linia Pămînt-Deneb. Deneb este steaua "Alfa" din Constelaţia "Lebăda", iar punctul de pe bolta cerească de unde, ca să zicem aşa, s-a tras, se numeşte "radiantul Pilmann".

Vă mulţumesc, doctore. Dragi ascultători, în sfîrşit, ni s-a explicat clar ce este "radiantul Pilmann". Apropo, alaltăieri s-au împlinit exact treisprezece ani de la ziua Vizitei. Doctore Pilmann, puteţi să ne spuneţi cîteva cu­vinte în legătură cu aceasta?

Ce anume vă interesează? Avînd în vedere că n-am fost atunci în Marmont...

Cu atît mai mult este interesant de ştiut ce aţi crezut cînd oraşul dumneavoastră natal v-a arătat obiec­tele incursiunii supercivilizaţiei extraterestre.

Vorbind cinstit, mai întîi de toate am crezut că e o gogomănie. Era greu de imaginat că în micul nostru Marmont s-ar fi putut întîmpla cine ştie ce. Gobi, New Foundland ― asta mai treacă-meargă ―, dar Marmont!

În cele din urmă, totuşi, aţi crezut.

În cele din urmă, da!

Şi apoi?

Mi-a venit deodată ideea că Marmont, cu cele cinci Zone de Vizitare rămase... de altfel, scuzaţi-mă, atunci erau într-adevăr numai patru, pentru că toate zonele stă­teau pe aceeaşi curbă. Am socotit coordonatele şi le-am trimis la "Nature".

Şi nu v-a emoţionat cîtuşi de puţin soarta oraşului natal?

Vedeţi, în acea vreme credeam deja în Vizite, dar nu puteam fi convins în nici un fel să iau în considerare corespondenţele pline de panică despre cartierele arse, cu monştri ce mîncau îndeosebi bătrîni şi copii, despre lup­tele sîngeroase dintre invulnerabilii vizitatori şi, în cel mai înalt grad, vulnerabile, dar invariabil eroicele, unităţi regale de tancuri.

Aţi avut dreptate. Deci vă mai amintiţi că atunci confratele nostru, corespondentul, le-a cam umflat... To­tuşi, să ne întoarcem la ştiinţă. Descoperirea "radiantului Pilmann" a fost prima, dar probabil nu şi ultima dintre contribuţiile dumneavoastră la cunoştinţele despre Vizită...

Prima şi ultima.

Dar, fără îndoială, în tot acest timp aţi urmărit cu atenţie funcţionarea cercetărilor internaţionale în Zona Vizitei...

Mda... Din cînd în cînd am răsfoit "Expunerea".

Aveţi în vedere "Expunerea Institutului Internaţio­nal de Cultură Extraterestră"?

Da.

Şi care este, după părerea dumneavoastră, cea mai importantă descoperire din toţi aceşti treisprezece ani?

Însăşi Vizita.

Scuzaţi-mă, n-am...

Însăşi Vizita reprezintă cea mai importantă desco­perire, nu numai din toţi aceşti treisprezece ani, dar şi din întreaga existenţă umană. Nu este chiar aşa de im­portant cine sînt vizitatorii. Nu contează de unde şi de ce au venit, din ce cauză au stat aşa de puţin şi unde au plecat după aceea. Important este faptul că acum oa­menii ştiu cu certitudine un lucru: nu sîntem singuri în Univers. Mă tem însă că Institutul de Cultură Extrate­restră nu va reuşi niciodată să facă o descoperire mai de­osebită.

Este extrem de interesant, doctore Pilmann, dar eu m-am referit în fond la descoperirile de ordin tehno­logic. Descoperiri care să poată folosi ştiinţei şi tehnicii pămîntene. De fapt, o serie de savanţi celebri consideră că ceea ce s-a găsit în Zona Vizitei poate contribui la schimbarea întregului curs al istoriei noastre.

Poate, dar eu nu sînt socotit printre adepţii acestui punct de vedere. Nu sînt un specialist în ceea ce pri­veşte descoperirile concrete.

Totuşi, sînteţi de doi ani consultantul Comisiei ONU pentru problema Vizitei...

Da. Numai că nu am nici o legătură cu studiul culturii extraterestre. La COPROVI, împreună cu colegii mei, reprezint opinia ştiinţifică internaţională atunci cînd e vorba despre controlul îndeplinirii Hotărîrii ONU în ceea ce priveşte internaţionalizarea Zonei de Vizitare. În concluzie, urmărim ca ciudăţeniile extraterestre luate din Zonă să fie puse numai la dispoziţia Institutului In­ternaţional.

Poate şi altcineva să intre în posesia acestor ciu­dăţenii?

Da.

Vă referiţi, probabil, la stalkeri?

Nu ştiu ce sînt aceştia.

Aşa se numesc la noi, în Marmont, tinerii teme­rari care îşi asumă riscul pătrunderii în Zonă pe cont propriu şi fură de acolo tot ce reuşesc să găsească.

Înţeleg. Nu, asta nu e de competenţa noastră.

Ce-ar mai fi! De asta se ocupă poliţia. Dar era interesant de ştiut cu ce vă ocupaţi în mod direct, docto­re Pilmann.

Sînt pierderi continue de materiale din Zonă, care ajung în mîinile unor persoane lipsite de responsabilitate şi spirit de organizare. Ne ocupăm de rezultatele acestor pierderi.

Mulţumesc. Dar pe dumneavoastră, ca savant, nu vă atrage studierea minunilor extraterestre?

Cum să vă spun... Se prea poate.

Deci putem spera că marmontienii îl vor vedea, într-o minunată zi, pe faimosul lor concetăţean pe stră­zile oraşului natal.

Nu este exclus.




CAPITOLUL I


REDRICK SCHUHART, 23 DE ANI, CELIBATAR, LABO­RANT AL FILIALEI

INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE CULTURĂ EXTRATERESTRĂ DIN MARMONT


STĂM ÎN DEPOZIT. Cînd vine seara, nu ne rămîne altceva mai bun de făcut decît să aruncăm salopetele de pe noi şi s-o ştergem pînă la birtul "Borj" ca să ne mai dregem cu o picătură-două de tărie. Acum stau, pur şi simplu, şi sprijin pereţii. Abia aştept să fumez ― doar rezist de mai bine de două ore. El tot mai răscoleşte lu­crurile: a umplut deja un seif, l-a încuiat şi sigilat, iar acum dă gata un altul; ia de pe transportor "biberoanele", cercetîndu-le cu grijă pe toate feţele (printre altele tre­buie spus că nu-i aşa uşor, fiecare cîntărind în jur de şase kilograme şi jumătate), apoi le aşază delicat pe un raft.

Se luptă cu aceste biberoane de atîta timp şi, probabil, fără nici un folos pentru omenire. În locul lui, le-aş fi dat dracului de mult şi-aş fi făcut orice altă muncă pen­tru aceeaşi bani. Dacă stau să mă gîndesc însă, "biberoanele" astea au într-adevăr ceva bizar. De cîte ori nu mi-am rupt spinarea cărîndu-le şi, totuşi, după cum observ, nu pot să nu mă minunez de fiecare dată. Sînt de fapt două discuri de cupru de mărimea unor farfurioare groase de 5 mm, avînd distanţa între ele de 400 mm. Între discuri nu se află nimic. Absolut nimic. Pustiu. Poţi să-ţi treci şi mîna printre ele, ba chiar şi capul, dacă nu cumva ţi-ai pierdut minţile mirîndu-te; pustiu şi iară pustiu, doar aer. Desigur, între ele o fi existînd ceva, vreo forţă, acolo, dacă stau să mă gîndesc. Oricum, nimeni n-a re­uşit pînă acum nici să le apropie, nici să le depărteze.

Deh, cititorule, e cam greu să explici asemenea chestii cuiva care nu le-a văzut; e greu tocmai prin simplitatea lor, mai ales atunci cînd ţi se arată şi poţi să le cercetezi convingîndu-te, în sfîrşit, despre ce este vorba. E ca şi cum ai încerca să descrii în mod ştiinţific şi cu detalii bogate, să zicem, o cană sau, Doamne-fereşte, un păhărel: dai din mîini neştiind ce să explici amănunţit şi nu-ţi rămîne altceva de făcut decît să te răcoreşti înjurînd să­nătos.

În sfîrşit, să presupunem că aţi înţeles despre ce este vorba şi chiar dacă ar mai fi ceva neclar, nu aveţi decît să luaţi "Expunerile" Institutului. Acolo, la fiecare reedi­tare, sînt şi fotografii ale acestor bidoane.

În general, Kirill s-a chinuit cu aceste "biberoane" mai bine de un an. Am lucrat cu el de la bun-început, numai că nici pînă acum nu prea înţeleg bine ce vrea de la ele. La drept-vorbind, însă, nici nu încerc să aflu. Mai întîi să înceapă el să înţeleagă, să se descurce singur, şi atunci am să încep poate şi eu să-l ascult. Pînă una-alta, mi-e clar un singur lucru: are neapărată nevoie de cîteva biberoane, pe care să le meşterească, să le decapeze cu acizi, să le turtească la presă şi să le topească în cuptor. Şi abia atunci totul i se va părea clar, va fi plin de glorie şi de laude, şi chiar ştiinţa mondială se va cu­tremura de mulţumire. Dar, după cum înţeleg, mai e pînă acolo. Deocamdată n-a descoperit nimic, deşi, în ultima perioadă, s-a zbătut foarte mult. Singurul rezultat a fost acela că a prins o paloare nesănătoasă, cenuşie, a devenit tăcut, iar ochii au început să-i lăcrimeze mai des, ca la un cîine bolnav (coadă-ntre picioare, urechi blegite).

Ia să fi încăput pe mîna mea oricine altcineva decît Kirill. L-aş fi dus prin toate barurile de noapte şi bordelurile din regiune (că doar le cunosc mai bine decît pe mine însumi) şi-ntr-o săptămînă scoteam din el un om nou (urechi ciulite, coadă sus). Dar pentru Kirill medi­camentul ăsta nu e valabil, aşa că nici măcar nu merită să te oboseşti propunîndu-i-l. Are altă fire.

Deci stau în depozit şi mă uit la el cum încă mai munceşte, deşi i se închid ochii de oboseală, cînd, deodată, mi s-a făcut milă de el, nici eu nu ştiu de ce. Atunci mă decid. Culmea este că încă nu mă hotărîsem să vor­besc, dar parcă m-a tras cineva de limbă.

Ascultă, Kirill!

Ţinea ultimul "biberon" în echilibru, într-o asemenea poziţie încît aveai impresia că vrea să intre în el cu totul.

Ascultă, Kirill! Dacă ai fi avut un biberon plin?

Un "biberon" plin? repetă şi îşi arcui sprîncenele, de parcă i-aş fi spus nişte bazaconii.

Ei da! i-am spus. Capcana ta hidromagnetică, cum îi zice ...obiectul 77-B. Doar că mai are acolo, în interior, o umplutură cu reflexe albăstrui.

Observ că începe să înţeleagă. Îşi ridică ochii spre mine şi-i mijeşte, încercînd să-şi ascundă sclipirile de in­teligenţă şi luciditate, aşa cum îi plăcea să se exprime uneori...

Stai! spune. Plin? Tot ca ăsta, doar că-i plin?

Păi, da.

Unde?

Kirill al meu tresare: "Urechi ciulite, coadă sus".

Hai să fumăm!

Aruncă vioi "biberonul" în seif, trînteşte uşa, o încuie cu trei rotaţii şi jumătate ale unui minuscul disc şi por­nim înapoi spre laborator.

Pentru un "biberon" gol, Ernest dădea patru sute de monezi, bani-gheaţă, iar pentru unul plin, ca un fiu de căţea ce sînt, i-aş fi băut pînă şi sîngele lui spurcat. Dar, mă credeţi, nu mă credeţi, cînd i-am făcut acea propu­nere lui Kirill nu m-am gîndit la bani, ci am făcut-o numai pentru că l-am văzut cum s-a înviorat şi s-a în­cordat ca o strună, de puteai să cînţi pe el. Acum nu reuşeam să-l mai domolesc. În drum spre laborator sărea cîte patru trepte o dată, de nu mai avea omu' timp să fumeze. În general îi cam spusesem totul: şi cum e, şi un­de se află, şi care e drumul cel mai bun pe care poţi să te furişezi pînă la el. Scoate imediat harta, găseşte garajul, pe care-l arată cu degetul, se uită la mine şi... E clar. A înţeles totul despre mine, de parcă ar fi fost ceva de neînţeles în asta!

Ia uită-te la el! zice şi chiar zîmbeşte. Eh, ce să-i faci, trebuie să plecăm. Hai chiar mîine-dimineaţă. La nouă voi cere permisul şi galoşul, iar la zece plecăm. Ce zici?

Mergem. Şi cine va fi al treilea?

De ce să fim trei?

A, nu! Ce, crezi că organizăm un picnic cu dom­nişoare? Dar dacă ţi se întîmplă ceva? Aici e Zona. Trebuie să fie ordine.

Zîmbeşte uşor, dînd din umeri resemnat.

Cum vrei tu. Oricum le vezi mai bine.

Ce-ar fi să nu le văd! Sigur că a fost mărinimos, n-am ce zice, s-a străduit pentru mine: un al treilea e de prisos. Mai bine să plecăm numai noi doi. N-o să ne afle nici vîntul, nici pămîntul.

Dar eu ştiam că cei de la Institut nu mergeau în Zonă doar cîte doi. Exista următoarea regulă: doi făceau treaba şi un al treilea privea, iar cînd era întrebat, po­vestea totul.

Personal, l-aş fi luat pe Austin, continuă Kirill. Dar tu, bineînţeles, nu-l vrei. Sau nu ai nimic împotrivă?

Ba da. Numai Austin nu. Pe Austin ai să-l iei altă dată.

Austin nu-i băiat rău, e laş şi curajos într-o proporţie normală, dar, după mine, e marcat deja de cele prin care a trecut. Lui Kirill nu pot să-i explic, dar eu aşa le văd: îşi închipuie omu' că ştie şi înţelege totul despre Zonă, adică nu-i mai lipseşte decît înmormîntarea. Pof­tim, n-are decît să moară. Numai că... fără mine.

Bine, spune Kirill. Dar Tender?

Tender. Ăsta e al doilea laborant al său. Om obişnuit, liniştit.

Cam în vîrstă, spun. Şi are şi copii.

Lasă, c-a mai fost în Zonă.

Fie şi-aşa. Să rămînă Tender.

A rămas să studieze harta, iar eu am pornit în galop, direct spre "Borj", pentru că voiam să halesc ceva, iar gîtlejul mi se uscase.

În sfîrşit, s-o lăsăm baltă. Deci apar eu dimineaţă la nouă, ca-ntotdeauna, şi prezint permisul la intrarea de serviciu, unde stă o prăjină de sergent pe care îl mardi­sem anul trecut, pentru că, beat fiind, se agăţase de Guta.

Hai noroc! îmi spune. Bă, Roşcovane, te caută în tot Institutul...

Îl întrerup imediat, cavalereşte.

Nu-ţi sînt Roşcovan şi nu te-nghesui să-mi fii prie­ten, huidumă suedeză!

Dumnezeule, Roşcovane! exclamă mirat. Dar toată lumea îţi spune aşa.

Înainte de a merge în Zonă sînt întotdeauna cam nervos, iar pe deasupra, acum, mai sînt şi treaz, aşa că l-am apucat de harnaşament şi i-am aruncat în faţă cîteva vorbe, care îi reaminteau în mod detaliat de arborele său genealogic şi de persoana sa. El a scuipat alături şi, înapoindu-mi permisul, mi-a spus cu un glas de-ţi pă­trundea frigul în oase:

Redrick Schuhart! Trebuie să vă prezentaţi de ur­genţă la căpitanul Hertzog.

Eh! Aşa mai merge, îi zic.

Încerc să par vesel, dar cad pe gînduri: "Asta ce-o mai fi? Ce naiba mai vrea de la mine Hertzog în timpul serviciului? Dar, hai să mă duc să-mi arăt şi mutra". Cabinetul lui se află la etajul trei, un cabinet excelent, dar cu gratii la ferestre. Poţi să juri că te afli la poliţie. Willy stă în fotoliul său, pufăie din lulea şi ciocăneşte ceva la maşina de scris, scriptologie de-a lui. Într-un colţ, un sergenţel, unul nou, pe care nu-l cunosc, cotrobăie într-un dulap de fier. La noi în institut, sergenţei de-ăştia tot aşa corpolenţi şi rumeni în obraji sînt mai mulţi decît o divizie. Hm! Sînge-n lapte, oricum nu au voie în Zonă, iar de problemele lumii îi doare-n cot.

Bună ziua, spun. M-aţi chemat?

Willy se uită la mine ca la un loc pustiu, dă la o parte maşina de scris, îmi pune în faţă o mapă volumi­noasă şi începe s-o răsfoiască.

Redrick Schuhart?

În persoană, răspund, şi îmi vine să pufnesc în rîs. Un rîs nervos.

De cît timp lucrezi la Institut?

De doi ani, merg pe-al treilea.

Componenţa familiei?

Sînt singur. Orfan.

Se întoarce spre sergenţelul său şi-i ordonă sever:

Sergent Lummer, mergi la arhivă şi adu-mi dosa­rul cu numărul 150.

Willy închide mapa şi mă întreabă sumbru:

Te-ai apucat din nou de "cele vechi"?

Care "cele vechi?

Ştii şi singur care, iar am primit reclamaţii.

"Aşa va să zică", gîndesc.

Dar de unde le-aţi primit?

Încruntîndu-se, se ridică şi scutură nervos pipa în scrumieră.

Nu te priveşte. Te sfătuiesc în numele unei vechi prietenii; renunţă la afacerea asta pentru totdeauna sau zbori imediat din Institut... Şi definitiv. Mă-nţelegi? Dacă te prind şi a doua oară, nu mai scapi doar cu şase luni.

Înţeleg, îi spun. Asta înţeleg.

Mă priveşte din nou cu ochi inexpresivi, pufăind din luleaua goală şi frunzărind dosarul. Asta însemna că ser­gentul Lummer se întorsese cu dosarul numărul 150.

Mulţumesc, Schuhart, spuse căpitanul Willy Hertzog, poreclit şi Mistreţul. Asta-i tot ce-am vrut să lămu­resc. Eşti liber.

Aşa că am plecat spre vestiar, mi-am tras salopeta pe mine, mi-am aprins o ţigară, gîndind: "De unde s-o fi ivit şi zvonul ăsta? Dacă-i din Institut, atunci totul nu-i decît o minciună. Aici nimeni nu poate şti ceva despre mine. Iar dacă e de la poliţie, ce-ar mai putea şti în afară de vechile mele afaceri? M-o fi turnat Sterviatnik, o canalie, care nu merită decît să fie înecat. Numai că acum nici Sterviatnik nu ştie nimic despre mine". M-am gîndit ce m-am gîndit, dar n-am descoperit nimic şi m-am hotărît s-o las baltă. Ultima oară am fost în Zonă acum trei luni, noaptea, şi aproape toată marfa "a făcut aripi". Nu m-au prins asupra faptului, iar acum numai dracu' poate să mă mai ia!

Dar, tocmai cînd coboram scările, mi-a trăznit o idee. M-am întors în vestiar, m-am aşezat pe-o bancă şi am început din nou să fumez. Reieşea că astăzi nu mai aveam voie să mă duc în Zonă. Nici mîine şi nici poi­mîine. Deci, eram din nou luat în colimator de curcanii ăia rîioşi. Nu m-au uitat, iar dacă m-au uitat, cineva a avut grijă să le reamintească. Oricum nu mai are im­portanţă cine a făcut-o. Nici un stalker nu s-ar apropia de Zonă, nici măcar pe departe, cînd ştie că e urmărit, doar dacă nu cumva a înnebunit. Deocamdată, aveam ne­voie de cel mai întunecat colţişor unde să mă pot, as­cunde. Auzi la ei: Zonă! Păi, n-am mai fost acolo cu legitimaţia de nu ştiu cîte luni. Ce v-o fi căşunat pe un biet laborant cinstit?".

M-am gîndit la toate astea şi parcă m-am simţit mai uşurat că astăzi nu trebuia să mă duc în Zonă. Am să-n­cerc să-i comunic toate astea lui Kirill, cît mai delicat. I-am spus-o însă direct:

Nu mai merg în Zonă. Aveţi ceva dispoziţii?

Bineînţeles că la-nceput se holbează la mine. Apoi, parcă începe să-nţeleagă. Mă ia de cot şi mă conduce pînă la el în cabinet, mă aşază pe scaunul lui, iar el se cocoaţă alături, pe pervazul ferestrei. Tăcem şi fumăm. Apoi, mă întreabă cu grijă:

S-a întîmplat ceva, Red?

Ce pot să-i spun?

Nu, nu s-a întîmplat nimic. Ieri, ce chestie, am pierdut la pocker douăzeci de monede. Joacă tare Nunan ăsta.

Stai. Ce-ţi veni? Te-ai răzgîndit?

Nu am voie, îi răspund printre dinţi. Nu am voie, mă-nţelegi? Chiar acum m-a chemat la el Hertzog.

Se întristează şi ochii îi lăcrimează din nou ca unui pudel bolnav. Tuşeşte spasmodic, aprinde o altă ţigară de la chiştocul vechi şi spune încet:

Poţi să-mi povesteşti, Red. N-am să scot o vorbă.

Las-o baltă. Nu despre tine e vorba.

Deocamdată nu i-am spus nimic lui Tender. De permis i-am făcut rost, dar ce-i mai important, dacă mer­ge sau nu merge, nu l-am întrebat.

Tac şi fumez. Hm! Să rîzi şi să plîngi, nu mai poate omu' să înţeleagă nimic.

Ce ţi-a spus Hertzog?

A, nimic deosebit. M-a turnat careva, asta-i tot.

Se uită la mine cam ciudat, sare de pe pervaz şi în­cepe un du-te-vino în propriul cabinet. El aleargă, eu stau, scot fum şi-mi ţin gura ferecată. Îmi pare rău de el şi totodată mi-e necaz cît de tîmpit s-au potrivit lucrurile. Cum s-ar spune, s-a vindecat omul de melancolie. Dar cine-i vinovat? Desigur, eu. Dar deodată încetează să mai alerge, se opreşte chiar lîngă mine şi, uitîndu-se undeva într-o parte, mă întreabă stingherit:

Ascultă, Red. Şi cam cît ar putea să coste un bi­beron plin?

La început nu l-am înţeles. Întîi m-am gîndit că şi-a propus să-l cumpere cine ştie de unde, numai că de unde să-l iei. Nu exista decît unul, iar pentru astă nu-i ajun­geau banii: de unde să-i aibă el, un specialist internaţio­nal, şi încă unul rus? Pe urmă însă m-a fulgerat o idee: da' ce crede el, mîrşavul, că din cauza verzişorilor amîn toată afacerea? Ah, porc de cîine, drept cine mă iei? Am deschis gura să-i amintesc de toţi dumnezeii famili­ei, dar mi-am muşcat limba şi m-am abţinut. Pentru că, într-adevăr, drept cine mă lua? Drept un stalker? Stalker şi sînt, adică unul care are nevoie de cît mai mulţi verzisori şi care toată viaţa se tîrguieşte numai pentru ei. Cum s-ar zice, ieri am pus momeala şi astăzi arunc un­diţa, adică măresc preţul.

Îmi amorţise deja limba numai la gîndul ăsta şi, colac peste pupăză, se mai şi uita drept la mine, fără să cli­pească. Dar am văzut în ochii lui doar înţelegere, nedesluşind încă dispreţul.

Aşa că am început să explic liniştit:

La garaj, nu s-a dus deocamdată nimeni, niciodată, cu permisul. Acolo nu există încă un traseu marcat, asta o ştii şi tu. Deci cînd o să ne întoarcem, Tender al tău va începe să se fălească cum ne-am repezit direct spre garaj, cum am luat tot ce ne trebuia, şi cum ne-am şi întors imediat, de parcă am fi mers pînă la vreun de­pozit oarecare. Fiecăruia o să-i fie atunci clar ce ştiam înainte de plecare şi de ce ne duceam acolo. Şi care din­tre noi trei a turnat. Fără comentarii. Acum înţelegi de ce-mi miroase ceva?

Îmi termin discursul, ne uităm unul la altul drept în ochi şi tăcem.

Apoi, pe neaşteptate, pocneşte din palme şi, frecîndu-le cu însufleţire, îmi spune-:

Ei, ce să-i faci, dacă nu se poate, nu se poate. Eu te-nţeleg, Red, şi nu pot să te condamn. Merg şi singur. Cred că mă descurc. N-ar fi prima dată...

Aşterne harta pe pervaz, se propteşte în mîini şi se apleacă deasupra ei; parcă i se adună în ochi toată dîr­zenia.

Îl aud mormăind:

O sută douăzeci de metri... chiar o sută douăzeci şi doi... Şi ce mai este acolo în garaj... Nu, nu-l iau pe Tender. Ce zici Red, crezi că, într-adevar, nu merită să-l iau pe Tender? Totuşi, are doi copii.

Nu te vor lăsa să mergi singur.

Ba mă vor lăsa, mormăie el. Nu-mi plac însă auto­camioanele alea. După treisprezece ani de la deschiderea cerului tot mai stau acolo şi sînt ca noi. La douăzeci de paşi ― cisterne ruginite şi găurite ca nişte site, iar lîn­gă ele autocamioane nou-nouţe, ca pe banda de montaj. Ah! Ce ţi-e şi cu Zona asta!

Îşi ridică fruntea şi se uită pe fereastră. Mă uit şi eu. Dincolo de geamul gros şi plumburiu de la fereastra noas­tră se observa, la o aruncătură de băţ, Zona-măicuţă vă­zută ca-n palmă de la etajul nouă.

Privind-o, pare a fi pămînt ca orice pămînt. Soarele răsare deasupra ei ca-n orice altă parte a Pămîntului şi parcă nimic nu s-a schimbat în toţi aceşti treisprezece ani. Tata, Dumnezeu să-l ierte, s-ar fi uitat şi n-ar îi observat nimic deosebit, poate doar ar fi întrebat: "Da' fabrica aia de ce nu fumegă, e grevă sau ce?..."

Conuri din rocă galbenă, caupere strălucind în soare, şine, iar pe şine o locomotivă mică cu platformă. Ce mai, peisaj industrial în toată regula! Numai oamenii lipsesc. Nici vii, nici morţi. Uite că se vede şi garaju': un maţ lung şi cenuşiu, cu poarta desfăcută, iar pe o platformă de asfalt stau autocamioanele. Nu s-a întîmplat nimic cu ele de treisprezece ani. Însă, Doamne fereşte, să te stre­cori între două maşini, mai bine le ocoleşti... Acolo e o crăpătură în asfalt, doar dacă între timp n-au mai crescut niscaiva mărăcini.

O sută douăzeci şi doi de metri? De unde i-o fi nu­mărat? A, probabil că-i socoteşte de la ultimul marcaj. Corect. De acolo nu poate să fie mai mult. Mda, totuşi au progresat "ochelariştii" ăştia! Au agăţat deja marcaje pînă la dealul de acolo, şi încă ce marcaje! Uite şi şăn­ţuleţul unde s-a "îngropat" Slizniak, la numai doi metri de drumul lor. Şi doar îi spusese Ciolănosu': "Ţine-te, tîmpitule, cît mai departe de şanţ, altfel nu mai rămîne nimic pentru înmormîntare". Şi, ca şi cum ar fi ştiut că aşa o să se întîmple, chiar nimic n-a mai rămas. Uite ― aşa e cu Zona asta: te-ai întors cu ceva de acolo ― mi­nune; te-ai întors viu ― succes; te-ai ales cu un glonţ de patrulă ― noroc; iar restu' ― aşa-i viaţa.

Mă uit la Kirill şi observ că mă priveşte cam pieziş. I se schimbase atît de mult expresia feţei, încît, în acel moment, m-am răzgîndit. "Ce mă interesează? Ia mai dă-i dracului! La urma-urmei, ce-o să-mi facă?"

Putea să nu-mi spună nimic, dar tot îmi zice:

Laborant Schuhart, ţin să subliniez că am fost in­format, în mod oficial, din surse autorizate, despre posi­bilitatea de a aduce o contribuţie însemnată la dezvol­tarea ştiinţei în urma cercetării garajului. Există chiar şi o propunere în acest sens. Premiu garantat.

Da' de unde au mai apărut şi sursele astea oficia ale? întreb şi afişez un zîmbet de om cretin.

Sînt surse confidenţiale. Dar ţie pot să-ţi spun. (Deodată, încetează să mai zîmbească şi se încruntă.) Să zicem... de la doctorul Douglas.

Aha, de la doctorul Douglas. Care Douglas?

Sam Douglas, spune sec. A dispărut anul trecut.

Am simţit că mă trec nişte furnicături pe piele. Fir-ai tu să fii! Cine pomeneşte de asemenea lucruri înainte de plecarea în Zonă? Poţi să tai lemne pe capul "ochelariştilor" ăstora ― nimic nu mişcă acolo. Am înfipt mucul de ţigară în scrumieră şi-am zis:

Bine, lasă. Unde-i Tender al tău? Trebuie să-l mai aşteptăm mult?

Într-un cuvînt, n-am lungit vorba pe tema asta. Kirill a sunat la PPC şi a obţinut "galoşu'-zburător", iar eu am luat harta şi m-am uitat ce-au mîzgălit ăia pe-acolo. Foar­te bine desenat, ca la carte. Totul văzut de sus şi mult mărit prin fotografiere. Se zăreau chiar şi tăieturile de pe anvelopele aruncate lîngă poarta garajului. Harta asta ar putea fi pentru noi fratele stalkerului... şi, totuşi, nai­ba s-o ia; noaptea cînd nu-ţi vezi nici propriile mîini nu e bună de nimic.

Îşi face apariţia, roşu la faţă şi gîfîind, Tender. Faţa ii era bolnavă şi fugise pînă la doctor. Se scuză pentru în­tîrziere, numai că şi noi i-am făcut un cadou: va mer­ge in Zonă. La început uitase chiar să mai gîfîie, săracu'. "Cum adică în Zonă? întreabă. De ce eu?" Totuşi, au­zind de premiul dublu şi de faptul că Redrick Schuhart merge şi el îşi revine şi începe să respire din nou.

Am coborît în "buduar". Kirill a şters-o după legiti­maţii, pe care le-am arătat apoi sergentului care ne-a dat costumele speciale. Eh, ăsta-i într-adevăr un lucru folo­sitor. Dacă l-ai fi vopsit din roşu în orice altă culoare mai convenabilă, orice stalker te-ar fi "garnisit" cu cinci sute de monede pentru un asemenea costum, fără măcar să clipească. M-am jurat de mult să mă "învîrtesc" cum­va şi să şterpelesc unul. La prima vedere, nimic deosebit; un costum subacvatic, parcă ― cască de scafandru, cu un geam mare în faţă. De fapt, nu chiar subacvatic, mai de­grabă ca al piloţilor de pe avioanele cu reacţie, sau şi mai bine, ca al cosmonauţilor. Uşor, comod, nu te strînge nicăieri, iar la arşiţă nici măcar nu transpiri. Cu un astfel de costum poţi să stai şi-n foc, şi-n gaze, nimic nu se strecoară. Se spune că nici glonţul nu-l pătrunde. Bi­neînţeles că şi focul, şi chiar vreo iperiţă, şi glonţul sînt pămînteşii, omeneşti. În Zonă, însă, nu există nimic din, toate astea şi deci nu trebuia să te temi de ele. În general, ce să mai vorbim, poţi să mori cu costum special cu tot, fără nici o greutate. E-adevărat că fără costum ar fi mu­rit poate şi mai mulţi. De exemplu, costumul ăsta te sal­vează sută la sută în "puful arzător" sau în cazul unui scuipat de "varza dracului"... În sfîrşit.

Ne-am îmbrăcat costumele speciale, iar eu am mu­tat piuliţele dintr-un săculeţ în buzunarul de la panta­loni. Apoi am traversat curtea Institutului şi ne-am în­dreptat spre ieşirea în Zonă. Aşa e obiceiul aici, să se vadă totul: adică, uite cum se duc eroii ştiinţei să-şi dea viaţa pe altar în numele omenirii, ştiinţei şi al Sfîntului Duh, amin! Şi într-adevăr, s-au aşezat la toate geamu­rile pînă la etajul cincisprezece; mai lipsea o orchestră şi batiste fluturînde.

Măreşte pasul, îi spun lui Tender. Suge-ţi burta, slăbănogule. Omenirea recunoscătoare nu te va uita.

A privit spre mine şi observ că nu-i arde de glumă. Are dreptate. Ce glume sînt astea? Dar cînd mergi în Zonă, ştii una din două: ori plîngi, ori glumeşti, iar eu de cînd sînt n-am plîns. Mă uit la Kirill. Se stăpînea bine, numai buzele i se mişcau, de parcă s-ar fi rugat.

Te rogi? îl întreb. Roagă-te, roagă-te. Cu cît eşti mai departe în Zonă, cu atît o să fii mai aproape de cer.

Ce? întreabă el.

Roagă-te, ţip. Stalkerii ajung în rai fără să stea la rînd.

Surîse deodată şi mă bătu cu palma pe spate: adică, nu te teme, cu mine nu te prăpădeşti, şi dacă te prăpă­deşti, atunci murim o singură dată, vezi bine. Pe legea mea, hazliu băiat.

Dăm legitimaţiile ultimului sergent, dar, în mod excep­ţional, de data asta, în locul lui e un locotenent pe care-l cunosc (tatăl lui vinde grilaje pentru morminte în Recksopol); "galoşu'-zburător" e deja aici, băieţii din PPC avînd grijă să-l pună la intrare. Toţi sînt aici: şi salva­rea, şi pompierii, şi salvatorii noştri neînfricaţi ― o grămadă de pierde-vară îmbuibaţi şi elicopterul lor. Să nu-i văd în faţa ochilor.

Ne urcăm în "galoş". Kirill se aşază la conducere şi îmi spune:

Hai, Red, comandă!

Deschid fermoarul, fără să mă grăbesc, şi scot de la piept bidonaşul. Trag un gît zdravăn, înşurubez capacul şi-mi strecor înapoi la piept bidonaşul. Nu pot altfel. De fiecare dată cînd merg în Zonă, fără asta nu pot. Se uită amîndoi la mine şi aşteaptă.

Aşa. Vouă nu vă dau. Mergem pentru prima dată împreună şi nu ştiu ce efect are asupra voastră alcoolul. Vom avea următoarea regulă: tot ce spun trebuie înde­plinit imediat şi fără comentarii. Cum începe vreunu' să pună întrebări sau zăboveşte, îl ating pe unde s-o nime­ri, iar scuzele mi le cer de pe-acum. Uite, de exemplu, îţi ordon domnule Tender să stai în mîini şi să mergi, iar dumneata, domnule Tender, va trebui, în acel mo­ment, să-ţi ridici fundul tău gras şi să îndeplineşti tot ce ţi se cere. Nu execuţi, nu-ţi mai vezi fata bolnavă. E clar? Numai că o să am eu grijă s-o vezi din nou.

Principalul e să nu uiţi să comanzi, Red, rosteşte printre dinţi Tender, în timp ce e tot roşu, deja transpi­rat, şi buzele-i freamătă. Merg chiar şi-n dinţi, nu numai în mîini. Nu-s începător. Am mai fost de două ori.

De două ori astea ale matale să le ascunzi în buzu­nar, îi spun, iar de comandat n-am să uit, fii pe pace. Apropo, ştii să conduci "galoşu"?

- Ştie, spuse Kirill. Conduce bine.

Dacă-i bine, bine să fie. Atunci, cu Dumnezeu şi gata de luptă. Uşor înainte, după marcaje, înălţimea trei metri. La marcajul 27 ne oprim.

Kirill a ridicat "galoşu" la trei metri şi a pornit încet înainte, iar eu am întors capul pe furiş şi am suflat uşor peste umărul stîng. Mă uit: neînfricaţii salvatori s-au urcat în elicopterul lor, pompierii s-au sculat în picioare în semn de respect, locotenentul de la intrare ne-a sa­lutat, iar deasupra tuturor o pancardă uriaşă şi-a afişat urarea deja decolorată: "Bine aţi venit, domnilor vizita­tori!" Tender era cît p-aci să facă cu mîna, dar m-am uitat la el în aşa fel încît ideea asta i-a zburat din cap cît ai clipi. Las' că-ţi arăt eu rămas-bun.

În dreapta noastră rămîne Institutul, în stînga ― car­tierul Ciumat, iar noi mergem din marcaj în marcaj, drept pe mijlocul străzii. Eh, demult nu mai călcase nimeni pe strada asta. Asfaltul a crăpat tot, iarba a răsărit din cră­pături, numai că asta era încă iarba noastră omenească. Pe trotuarul din partea stîngă, crescuseră deja spini ne­gri, iar pe spinii ăştia se vedea clar cum şi-a însemnat Zona limitele: mărăcinii negri de lîngă bordură parcă au fost tăiaţi cu coasa. Într-adevăr, vizitatorii ăştia au fost cu toţii nişte băieţi cumsecade. Nici chiar "puful arzător" nu iese din Zonă, deşi s-ar părea că vîntul îl poate plim­ba în toate părţile.

Casele din cartierul Ciumat sînt cojite, moarte, deşi geamurile de la ferestre sînt aproape peste tot întregi, atîta doar că sînt murdare şi de-aceea parcă sînt oarbe, iar noaptea, cînd te strecori pe alături, se vede foarte bine cum înăuntru luceşte ceva de parcă ar arde spirt, cu limbi din acelea albăstrui. Este "piftia vrăjitorului" ce ră­suflă din pivniţă. În general, oricum l-ai privi, cartierul e ca orice cartier, casa ca orice casă, care bineînţeles ne­cesită nişte mici reparaţii, în general nimic deosebit, doar că nu se văd oamenii. Uite, de exemplu, în această casă de cărămidă a trăit profesorul nostru de literatură, pore­clit Virgulă. Era un pisălog şi-un ghinionist; a doua ne­vastă îl părăsise înainte de Vizita propriu-zisă, iar fata lui a avut cataractă la ochi şi, după cîte-mi amintesc, o tachinam pînă-i dădeau lacrimile. Cînd a început panica, a fugit din cartierul ăsta, împreună cu ceilalţi, doar cu ce avea pe el. Au alergat într-un suflet pînă la pod ― cu totul şase kilometri. Pe urmă a fost mult timp bolnav de ciumă. I s-a cojit pielea şi i-au căzut unghiile. Aproape toţi din cartierul ăsta s-au îmbolnăvit şi de aceea carti­erul se numeşte Ciumat. În celelalte trei cartiere oamenii au orbit. Tocmai de aceea cartierele se numesc Primul Orb, Al doilea Orb... N-au orbit de tot, ci numai aşa, de parcă aveau orbul găinilor. Printre altele, se spune că ar fi orbit nu datorită vreunei explozii oarecare, cu toate că o explozie tot a fost, ci datorită unei bubuituri foarte pu­ternice. A început să tune atît de tare, încît au orbit pe loc. Doctorii au spus că aşa ceva nu e posibil, "încercaţi să vă aduceţi bine aminte". O ţineau însă una şi bună că au orbit din cauza unui tunet puternic. Şi culmea! Ni­meni, în afară de ei, n-a auzit tunetul.

Da... Parcă nu s-ar fi întîmplat nimic aici. Uite cum stă, întreg, chioşcul ăla de sticlă. Sau căruciorul de copil din poartă ― are chiar lenjerie în el, care parcă ar fi şi-acum curată. Antenele însă şi-au cam dat "arama pe faţă" ― pe ele a crescut un fel de păr sub formă de claie, lăţos. "Ochelariştii" noştri au prins de mult pică pe antene: sînt foarte interesaţi, după cum v-aţi dat sea­ma, să cerceteze ce e cu claia aceea ― nu mai găseşti ni­căieri aşa ceva, decît în cartierul Ciumat şi numai pe an­tene, iar principalul e tocmai aici, de fapt alături, chiar sub geamuri. Anul trecut le-a venit o idee: au coborît cu elicopterul o ancoră fixată de un "cablu de oţel, ca să agaţe una dintre clăi. Tocmai trăgeau, cînd, pe neaştep­tate,... fşşş! Ne uităm, şi, ce să vezi? Pe antene fum, pe ancoră fum, şi chiar cablul începuse să fumege, dar nu fumega pur şi simplu, ci cu un şuierat răutăcios, veninos, asemănător şarpelui cu clopoţei. Pilotul a înţeles ce se întîmplă, a aruncat cablul şi a şters-o imediat. Iată şi cablul acela, atîrnat, ajungînd pînă aproape de pămînt, pe care a crescut deja o claie mică...

Şi uite aşa, uşurel, încetinel, am plutit pînă la capătul străzii, aproape de cotitură.

Kirill se uită la mine: cotim? Îi fac semn cu mîna: cît mai încet. Întoarce "galoşu'" nostru şi plecăm cu viteză minimă deasupra ultimelor mărturii ale pămîntului ome­nesc. Trotuarul se apropie, sîntem la cîţiva paşi de el şi, iată, umbra "galoşului" cade deja pe spini... Gata. Zona. Simt un fior. De fiecare dată mă trece acelaşi fior şi nici pînă azi nu ştiu ce este: sau Zona mă întîmpină astfel, sau nervii stalkerului o iau razna. Şi tot de fiecare dată îmi spun: la întoarcere, voi întreba dacă şi celorlalţi li se întîmplă acelaşi lucru, dar întotdeauna uit.

S-o lăsăm baltă. Ne tîrîm încetişor deasupra fostelor grădini, motorul de sub picioare toarce rotund, liniştit. Ce-i pasă, lui cine-i deranjează? Şi deodată Tender al meu nu mai rezistă. N-ajungem bine la primul marcaj, că se-apucă să trăncănească. Aşa cum se-ntîmplă mai în­totdeauna. Începătorii au obiceiul să trăncănească în Zo­nă: le clănţăne dinţii, inima se întrece pe sine, îşi pierd minţile, le e ruşine şi nu se pot stăpîni. După mine, este ca şi cum ai avea un guturai, care nu depinde de om. Îţi curge întruna nasul şi nu se mai opreşte. Şi despre cîte nu trăncănesc! Ba sînt încîntaţi de peisaj, ba se referă în general la cu totul altă problemă. Aşa şi cu Ten­der acum. Flecăreşte despre noul său costum şi nu se mai poate opri: cît a dat pe el, ce lînă fină, cum i-a schimbat croitorul nasturii.

Mai taci, îi spun.

Se uită la mine trist, plescăie şi... din nou: cîtă mătase a folosit pentru căptuşeală...

Sub noi apăruse deja terenul argilos, unde fusese cîndva groa­pa de gunoi a oraşului. Simt că pe aici suflă vîntuleţul. Numai că pînă acum nu fusese nici un vîntuleţ, dar s-a pornit dintr-o dată chiar acum şi drăcuşorii de praf au început să alerge deja. Parcă aud ceva.

Taci sau te omor, îi spun lui Tender.

Nu, nu mai poate să se oprească. Acum ne povesteşte despre întăritura costumului făcută din păr de cal. Ei, atunci, scuză-mă.

Stai, îi spun lui Kirill.

A frînat imediat. Are reacţii bune. Bravo! L-am luat pe Tender de umăr, l-am întors spre mine şi, luîndu-mi avînt, i-am trăsnit o palmă. S-a lovit, săracu', cu nasul în geam, a închis ochii şi a tăcut. Şi cum a amuţit am şi auzit: trr... trr... trr... Kirill se uită la mine cu din­ţii încleştaţi. Îi fac semn cu mîna ― stai, pentru Dum­nezeu, stai, nu te mai mişca. Doar şi el a auzit trosnetele alea, însă, ca toţi începătorii, a vrut să acţioneze, aşa din­tr-o dată, să facă orice.

Mers înapoi? şopteşte.

Am dat din cap cu înverşunare şi i-am băgat pumnul în faţa căştii, doar o tăcea. Şi deodată am uitat de toate. Pe deasupra grămezii de gunoi vechi, peste sticlele sparte şi diferite boarfe, a apărut un fel de vibrare, de tremur, ca şi aerul fierbinte de după-amiază deasupra acoperişuri­lor de tablă. A trecut peste o moviliţă şi a mers, a mers, tăindu-ne calea şi s-a oprit aproape de marcaj. A stat dea­supra drumului cam o jumătate de secundă ― sau poate numai atît mi s-a părut şi s-a tîtrît mai departe peste cîmp, dincolo de tufe, de gardul putrezit, pînă acolo, dea­supra cimitirului de maşini vechi.

Ia te uită şi la "ochelariştii" ăştia! Unde s-au gîndit să marcheze drumul, într-o văgăună! Dar nici cu mine nu mi-e ruşine. Unde mi-au fost ochii cînd admiram har­ta lor?

Hai, uşor înainte, îi spun lui Kirril.

Dar ce-a fost asta?

Păi de unde vrei să ştiu? A fost şi nu mai este, slavă Domnului. Hai, închide pliscu'... te rog. Acum nu mai eşti om, înţelegi? Acum eşti o maşină, levierul meu.

Şi imediat mi-am dat seama că m-a apucat şi pe mine "guturaiul vorbirii".

Gata, spun. Nici o vorbă în plus.

Vîntuleţul parcă se mai domolise şi nu se mai auzea. nimic înfricoşător, doar motorul torcea liniştit, adormitor. Împrejur, soare, căldură, iar deasupra garajului ceaţă.

Totul pare normal, marcajele trec unele după altele. Tender tace, Kirill tace începătorii se obişnuiesc. Nu-i nimic, băieţi, şi-n Zonă poţi să respiri, dacă te pricepi... Uite şi marcajul 27 ― o bară de fier şi o sferă roşie cu numărul 17 pe ea. Kirill se uită la mine, eu dau afirma­tiv din cap şi "galoşu" nostru se opreşte.

Pînă aici a fost cum a fost, să vezi de-acum înainte. Pentru noi, lucrul cel mai important este acum calmul desăvîrşit. N-avem unde să ne grăbim, nu e vînt, vizibi­litatea e bună, totul e ca-n palmă.. Uite şi şanţul unde s-a "îngropat" Slizniak ― se vede ceva împestriţat acolo, poate or fi boarfele lui. A fost un tip parşiv, lacom, prost, murdar, odihnească-se în pace! Numai cei ca el pot avea aranjamente cu Sterviatnik. Acest Sterviatnik Barbridge simte de la o poştă oamenii ca Slizniak şi îi foloseşte... În general, Zona nu întreabă: eşti rău, eşti bun, şi tocmai de aceea îţi mulţumim Slizniak că ai fost un prostănac; nimeni nu-ţi mai ştie numele adevărat, în schimb le-ai arătat oamenilor deştepţi unde n-au voie să calce... Aşa. Cel mai bine ar fi, bineînţeles, să ajungem pînă la asfalt. Asfaltul e neted, se vede clar totul şi chiar o crăpătură în el se cunoaşte. Însă nu-mi plac muşuroaiele alea. Dacă mergi direct pe asfalt nimereşti chiar între ele. Stau, zîm­bind parcă satisfăcute, abia te aşteaptă. Nu, n-am să mă duc între voi. A doua regulă a stalkerului: şi-n stînga, şi-n dreapta, totul trebuie să fie curat pînă la o sută de paşi. Dar uite că se poate trece peste moviliţa din stîn­ga... E adevărat că nu ştiu ce este dincolo de ea. Pe hartă nu e însemnat nimic, dar cine mai crede în hărţi?

Ascultă, Red, îmi şopteşte Kirill. Hai să sărim, ce zici? Douăzeci de metri în sus, coborîm imediat şi am şi ajuns lîngă garaj, nu?

Taci, măi prostule, îi spun. Nu mă deranja şi taci.

Auzi la el: în sus. Dar dacă acolo, la douăzeci de metri, te pocneşte? Nici măcar oasele nu le mai culegi. Dacă apare pe-aici, pe undeva, "chelia ţînţarului", nu se mai pune problema să-ţi mai rămînă ceva oase, nici măcar un loc umed nu mai găseşti. Vezi tu, arde de nerăbdare: hai să sărim... În general, e clar cum o să ajungem pînă la moviliţă, iar acolo ne vom opri şi vom vedea. Am bă­gat mîna în buzunar şi am scos un pumn de piuliţe. I le-am arătat lui Kirill şi i-am spus:

Îl mai ţii minte pe Tom-Degeţel? Ai învăţat la şcoală? Acum totul va fi invers. Uită-te! Şi am aruncat prima piuliţă. N-am aruncat-o departe, ci cum s-a nime­rit. La vreo zece metri. Piuliţa s-a dus normal. Ai văzut?

Ei?

Nu "ei", am întrebat dacă ai văzut.

Am văzut.

Acum, cu cea mai mică viteză, duci "galoşu"' pînă la piuliţă. Te opreşti la doi paşi de ea. Ai înţeles?

Am înţeles. Cauţi concentratorul de gravitaţie?

Ce caut, aia trebuie. Stai să mai arunc una. Urmă­reşte-o, vezi unde cade şi să nu-ţi dezlipeşti privirea de pe ea.

Am aruncat încă o piuliţă. Bineînţeles că s-a dus tot normal şi s-a oprit lîngă prima.

Haide, spun.

"Galoşu'" porneşte. Faţa i se mai luminează şi pare li­niştit: se vede că a înţeles. De fapt, toţi "ochelariştii" ăştia sînt la fel. Pentru ei important este să găsească denumi­rea. Pînă cînd nu reuşesc, ţi-e milă să te uiţi la ei, dar de cum izbutesc ― de exemplu, concentratorul de gravi­taţie ― totul parcă devine mai clar şi dintr-o dată viaţa li se pare mai uşoară.

Am trecut de prima piuliţă, de a doua, de a treia. Ten­der oftează, stă picior peste picior, îşi schimbă poziţia şi cască de-i trosnesc fălcile, parc-ar scînci un cîine. Lânce­zeşte, săracu'. Nu-i nimic, o să-i folosească. Astăzi o să slăbească pe puţin cinci kilograme, mai mult decît cu ori­care dietă... Am aruncat şi a patra piuliţă. Parcă nu prea s-a dus. Nu pot să-mi explic ce s-a întîmplat, dar sim­ţind că ceva nu e în regulă, imediat l-am prins de mînă pe Kirill.

Stai. Nici un pas înainte...

Şi, luînd a cincea piuliţă, am aruncat-o mai sus şi mai departe. Uite şi "chelia ţînţarului". Piuliţa şi-a luat zborul normal, în continuare parcă s-a dus, de asemenea, normal, dar cînd a ajuns la jumătatea drumului şi-a schimbat direcţia, de parcă cineva ar fi smucit-o într-o parte, însă atît de tare, încît a intrat în lut şi a dispărut de sub ochii noştri.

Ai văzut? şoptesc.

Numai în filme, spune, şi se întinde aşa de tare în faţă de ziceai că acum-acum o să cadă din "galoş". Mai aruncă una, ce zici?

Să rîzi şi să plîngi. Una. Dar oare îţi ajunge aici nu­mai una? Eh, ştiinţă!... În sfîrşit. Am aruncat încă opt piuliţe pînă am încercuit "chelia". La drept-vorbind, ar fi ajuns şi şapte, dar una am aruncat-o special pentru el, exact în centru ― lasă-l să se minuneze de concentra­torul lui. Piuliţa a intrat în argilă ca un trăsnet, de parcă n-ar fi căzut o simplă bucăţică de fier, ci o greutate de aproape o sută de kilograme. A căzut ca trăsnită şi a lă­sat numai o gaură mică în lut. Kirill aproape că a chiuit de plăcere.

Hai, lasă, spun. Ne-am jucat un pic, şi gata. Aici să te uiţi. Am să arunc una de trecere şi să n-o scapi din ochi.

Ce s-o mai lungim. Am ocolit "chelia" şi ne-am ridicat deasupra moviliţei. Moviliţa asta... N-am mai văzut-o pînă acum. Ca să vezi... Deci ne-am oprit deasupra moviliţei, iar de aici pînă la asfalt doar să-ntinzi mîna, vreo două­zeci de metri, acolo. Locul era curat, se vedea fiecare fir de iarbă, fiecare crăpătură. Păi, ce-ar mai trebui? Să arunc piuliţa şi cu Dumnezeu înainte!

Nu pot s-o arunc.

Eu însumi nu înţeleg ce se petrece cu mine, dar nu m-am hotărît s-o arunc.

Ce ai? spuse Kirill. Ce mai aşteptăm?

Ai răbdare. Şi mai taci, pentru numele lui Dum­nezeu!

"Acum mă gîndesc, am să arunc piuliţa, o să pornim liniştiţi, totul o să meargă ca pe roate, de n-o să freamăte nici un fir de iarbă, iar într-o jumătate de minut vom ajunge la asfalt". Dar dintr-o dată m-au trecut toate su­dorile, de-am simţit că-mi transpiră şi ochii, şi deja ştiam că n-am să arunc piuliţa tocmai acolo. În stînga... poftim, chiar şi două. Chiar dacă drumul este mai lung şi văd un fel de pietricele nu prea plăcute, totuşi m-am decis să arunc piuliţa într-acolo, numai drept înainte nu, pentru nimic în lume. Şi am azvîrlit piuliţa în stînga. Kirill n-a spus nimic, a întors "galoşu", s-a apropiat de piuliţă şi abia atunci s-a uitat la mine. Probabil că nu arătam prea bine, pentru că şi-a întors repede privirea.

Nu-i nimic, îi spun. Drumul ocolit ne duce mai re­pede.

Am aruncat ultima piuliţă pe asfalt.

Mai departe treaba a mers mai simplu. Am găsit şi crăpătură mea. Era curată, draga de ea, nu crescuse nimic urît pe-acolo şi nici culoarea nu i se schimbase. Mă uit la ea şi mă bucur. Ne-a condus pînă la poarta garajului mai bine decît orice marcaj.

I-am ordonat lui Kirill să coboare pînă la un metru şi jumătate, m-am culcat pe burtă şi am început să mă uit prin poarta deschisă. La început, fiind obişnuit cu soa­rele, totul era negru şi n-am văzut nimic. Apoi, ochii mi s-au deprins cu întunericul şi am observat că pînă acum nu se schimbase nimic în garaj. Camionul de-acolo stătea şi acum neatins, fără nici o gaură, nici o pată măcar. Pe platforma de ciment şi de jur-împrejur totul rămăsese ca la început ― probabil că în groapă s-a adunat prea pu­ţină "piftie", iar aceasta nu a mai reuşit să se reverse. Nici măcar o dată. Cu toate acestea, un singur lucru nu mi-a plăcut. Acolo unde sînt canistrele străluceşte ceva ca argintul. Mai înainte nu era. În sfîrşit, să strălucească cum o străluci, doar n-am să mă întorc acum din cauza asta. Doar nu străluceşte cine ştie ce, ci numai puţintel, foarte slab şi încetişor, ba chiar cu blîndeţe... M-am ridicat şi m-am uitat în toate părţile. Autocamioanele de pe plat­formă par într-adevăr noi, ba mai mult decît atît: de cînd am fost aici ultima dată parcă sînt şi mai noi. În schimb, cisterna aceea a ruginit complet, săraca, şi cred că în curînd o să se dezmembreze complet. Uite şi an­velopa trecută şi pe hartă ce zace răsturnată în faţa ga­rajului.

Nu-mi place această anvelopă. Ceva nu e-n regulă cu umbra ei. Soarele ne bate în spate, iar umbra vine spre noi. Dar lasă, pînă la ea mai avem, e încă departe. În general, totul e bine, se poate lucra. Numai că ce stră­luceşte acolo ca argintul, sau mi se pare? Acum aş fi fumat, m-aş fi aşezat în linişte şi m-aş fi gîndit. De ce străluceşte deasupra canistrelor, şi nu alături?... De ce anvelopa aruncă o asemenea umbră?... Sterviatnik Barbridge ne-a povestit ceva despre umbre: ceva neobişnuit, dar nu periculos... Cu umbrele astea se pot întîmpla multe, totuşi, ce naiba străluceşte acolo ca argintul? Parcă ar fi un păienjeniş în pădure. Ce fel de păianjen o fi împle­tit-o? Of, niciodată n-am văzut păianjeni sau gîndaci în Zonă. Şi, colac peste pupăză, "biberonul" nostru se află chiar la doi paşi de canistre. Trebuia să-l iau atunci şi n-aş fi avut nici o grijă acum. Dar, fiind plin, era prea greu. De ridicat puteam să-l ridic, dar ca să-l car cu spi­narea, noaptea, în patru labe... Cine n-a cărat vreodată un "biberon", lasă să-ncerce: este ca şi cum ai căra şai­sprezece kilograme de apă fără găleţi. "Deci mergem, nu? Păi, sigur că trebuie să mergem... O duşcă era bună acum"... M-am întors spre Tender şi i-am zis:

Acum am să merg împreună cu Kirill în garaj. Ră­mîi pe loc, pe post de şofer. Nu te apropii de tabloul de comandă fără ordinul meu, indiferent ce se întîmplă. Chiar dacă arde pămîntul sub tine. Dacă te sperii şi faci vreo boacănă, te găsesc şi pe lumea ailaltă.

Clătină din cap cu un aer serios: nu mă sperii, adică. Nasul îi seamănă cu o prună, că doar îl pocnisem zdra­văn... Am lăsat încet la pămînt cablurile de avarie, m-am uitat încă o dată la strălucirile din garaj, i-am făcut semn lui Kirill şi am început să cobor. Am ajuns pe asfalt şi aştept pînă coboară şi el pe alt cablu.

Nu te grăbi, îi spun. Nu ridica praful.

Stăm pe asfalt, "galoşu'" se clătină, cablurile de sub pi­cioare alunecă. Tender îşi scoate căpăţîna peste balustra­dă, se uită la noi, iar în ochi i se citeşte disperarea. Tre­buia să mergem. Îi spun lui Kirill:

Să mergi după mine, numai pe urmele pe care le las, cam la doi paşi în spate. Mă priveşti drept şi nu caşti gura în jur.

Şi-am pornit. M-am oprit în prag şi m-am uitat în jur. Totuşi este mult mai uşor să lucrezi ziua. Acum o săptămînă eram culcat exact aici, pe acelaşi prag. Întu­neric ca-ntr-o călimară. Din groapă, "piftia vrăjitorului" scotea limbi albăstrui, ca flacăra spirtului. Ce păcat, că nu luminează, ba chiar pare mai întuneric din cauza lor. Şi-acum, ce să mai zic! Ochii s-au obişnuit cu semiîntu­nericul, totul este ca-n palmă. Se vede praful chiar şi-n cele mai întunecoase colţuri. Şi, într-adevăr, firişoare de argint strălucesc acolo şi se întind de la canistre spre ta­van. Seamănă foarte mult cu un păienjeniş. Poate că ar fi trebuit să-l ţin pe Kirill lîngă" mine. Să aştept pînă se obişnuiesc ochii cu semiîntunericul şi să-i atrag atenţia asupra păienjenişului, ba chiar să i-l arăt cu degetul, să-l bag cu nasu' acolo. Dar m-am deprins să lucrez singur, ochii mi s-au obişnuit repede şi am uitat pur şi simplu de Kirill.

Am păşit înăuntru şi m-am dus direct spre canistre. M-am aşezat pe vine lîngă "biberon"; păienjenişul parcă nu s-ar fi lipit de el. Îl prind de un capăt şi îi zic lui Kirill:

Pune mîna şi nu-l scăpa, că e greu...

Cînd am ridicat privirea, mi s-a oprit respiraţia. Aş fi vrut să strig: stai, opreşte-te! ― dar n-am putut să rostesc nici un cuvînt. Nici n-am avut timp. Totul s-a petrecut prea repede.

Kirill păşeşte peste "biberon", se întoarce cu spatele spre canistre şi intră în păienjeniş cu toată spinarea. Închid ochii. Totul moare în mine, nu mai aud nimic, în afară de zgomotul ruperii păienjenişului. Parcă s-ar fi rupt un păienjeniş obişnuit, cu un scîrţîit slab, uscat, însă un pic mai tare. Stau pe vine, cu ochii închişi; nu-mi simt nici mîinile, nici picioarele, iar Kirill îmi zice:

Ce-i cu tine? îl luăm?

Îl luăm.

Am ridicat biberonul şi ne-am dus spre ieşire într-o parte, pieziş. Of, ce greu e, prostu'! Chiar în doi dacă-l tragem şi tot e greu. Am ieşit la soare şi ne-am oprit lîn­gă "galoş". Tender şi-a întins labele spre noi.

Hai! zice Kirill. Unu, doi...

Nu, spun. Stai. Pune-l jos mai întîi, îl punem.

Întoarce-te cu spatele!

Se întoarse fără să spună un cuvînt. Mă uit, dar nu se vede nimic pe spinare. Îl răsucesc pe toate părţile ni­mic. Atunci mă-ntorc şi mă uit la canistre, în garaj. Nici acolo n-a mai rămas nimic.

Ascultă, îi zic lui Kirill, în timp ce nu-mi dezlipesc privirea de pe canistre. Ai văzut păienjenişul?

Ce păienjeniş? Unde?

Lasă, zic. Poate avem noroc. Şi-n sinea mea gîn­desc: "Încă nu se ştie dacă o s-avem" Stai! îi spun, ia-l!

Îl ridicăm în "galoş" şi-l punem în picioare, ca să nu se rostogolească. Mă uit cum stă, drăgălaşul de el, nou-no­uţ, curăţel. Cuprul sclipeşte în soare, iar umplutura al­bastră dintre discurile de cupru se unduieşte ca o ceaţă. Se vede acum că nu e un simplu "biberon", ci mai degra­bă un vas, un fel de borcan de sticlă plin cu un sirop de-culoare albastră.

L-am admirat noi cît l-am admirat, ne-am urcat, în "galoş" şi, fără să stăm prea mult pe gînduri, am pornit, înapoi.

Fericiţi sînt savanţii ăştia. În primul rînd, lucrează ziua, în al doilea rînd, e greu doar să intri în Zonă, de-aco­lo te scoate "galoşu"'. Are un cursograf care îl duce pe acelaşi drum pe unde a venit. Plutim înapoi şi repetăm toate manevrele. Ne mai oprim, din cînd în cînd, mai stăm puţin, şi apoi trecem pe deasupra tuturor piuliţelor. Dacă vrei, poţi să le şi aduni şi să le pui în sac. Bineîn­ţeles că începătorilor mei li s-a ridicat moralul. Îşi su­cesc capetele în dreapta şi-n stînga, frica le-a dispărut; le-a rămas doar curiozitatea şi bucuria că totul s-a ter­minat cu bine. S-au pornit să trăncănească. Tender a în­ceput chiar să gesticuleze, să ameninţe că imediat cum vom ajunge afară va mînca ceva şi hop! înapoi în Zonă ca să marcheze drumul pînă la garaj. Kirill m-a luat de mînecă şi a început să-mi explice despre concentratorul de gravitaţie, cu alte cuvinte, despre "chelia ţînţarului".

Le-am tăiat însă elanul; e adevărat că nu dintr-o dată. Le-am povestit liniştit cîţi proşti au fost care au murit la întoarcere. "Tăceţi, le spun. Mai bine uitaţi-vă în toate părţile, altfel o s-o păţiţi ca Lindon Bondocu'". Spusele mele au avut efect. Nici măcar nu m-au mai întrebat ce s-a întîmplat cu Lindon Bondocu'.

Plutim în linişte, iar eu mă gîndesc la un singur lucru: cum voi începe să deşurubez căpăcelul. Îmi imaginez deja cum voi trage prima duşcă, deşi în faţa ochilor îmi stră­luceşte din cînd în cînd un păienjeniş.

Pe scurt, am ieşit din Zonă şi ne-am băgat cu "ga­loş" cu tot în "păduchelniţă" sau, cum se spune ştiinţific, în hangarul sanitar. Ne-au spălat în trei ape fierbinţi şi trei leşii, ne-au radiat cu o porcărie nu ştiu de care şi ne-au tăvălit în tot felul de prafuri. Apoi iar ne-au spălat şi ne-au uscat, după care ne-au zis:

Hai, băieţi! Daţi-i drumul. Sînteţi liberi.

Tender şi Kirill cară "biberonul". Tot poporul s-a bu­lucit să vadă, de n-ai loc să mai ieşi. Şi ce curios! Toată lumea se uită, scoate strigăte de salut, de admiraţie, dar nu s-a găsit nici un curajos care să-i ajute pe oamenii ăştia obosiţi. Dar la mine nu se uită nimeni. De altfel, acum nu mă mai interesează nimic.

Mi-am scos costumul special, l-am aruncat direct pe jos (las' că-l ridică ei) şi am plecat la duş. M-am închis în cabină. Am scos bidonaşul, am deşurubat căpăcelul, şi m-am prins de el ca o lipitoare. Stau pe băncuţă şi simt în genunchi un gol, în cap e gol, în suflet e gol şi înghit tăria ca pe apă. Trăiesc. M-a lăsat Zona. M-a lăsat scor­pia. Otrava. Trăiesc. Începătorii nu pot să înţeleagă asta. Şi îmi curg lacrimile pe obraji, o fi de la tărie sau de la altceva, nu ştiu. Am supt tot ce era în bidonaş. Sînt ud, bidonaşul e uscat. Bineînţeles că doar o singură înghiţitură nu mi-a ajuns. Dar asta se rezolvă. Acum totul se poate rezolva. Trăiesc. Am aprins o ţigară şi stau. Simt că încep să-mi revin. Mi-am adus aminte de premiu. La noi în Institut asta se rezolvă prompt: poţi să merg chiar acum şi să iei plicu', ba mai mult decît atît, poate mi-l aduc ei chiar aici, sub duş.

Am început încet-încet să mă dezbrac. Mi-am scos cea­sul de la mînă şi cînd m-am uitat ce credeţi c-am văzut, domnii mei? Stătusem în Zonă peste cinci ore. Cinci ore! M-am înfiorat. Da, domnii mei, în Zonă nu există timp. Cinci ore... Şi totuşi, dacă ne gîndim, ce-nseamnă cinci ore pentru un stalker? E caraghios, să tot rîzi. Dar două­sprezece ore nu vreţi? Doar două zile şi două nopţi, vă place? Într-o noapte n-am mai avut timp să mă-ntorc şi am stat o zi întreagă în Zonă, cu nasu-n pămînt. Deja nici nu te mai rogi lui Dumnezeu şi parcă începi să aiu­rezi, de nu mai ştii: eşti viu sau mort... iar a doua noapte, după ce ţi-ai terminat treaba, te apropii cu marfa de fron­tieră. Dincolo de ea te aşteaptă patrulele marmate cu mi­traliere ― "broaştele rîioase" ―, care te urăsc din adîncul fiinţei lor şi nu le face deloc plăcere să te aresteze. De altfel, le e frică de tine ca de moarte pentru că eşti con­taminat. Vor să te omoare şi au toate atuurile în mînă (du-te după aia şi spune-le că te-au omorît ilegal!) Iar asta înseamnă din nou cu mutra-n pămînt şi rugăciuni de la răsărit pînă la apus. Marfa stă alături şi nici nu ştii: zace pur şi simplu sau te omoară încetul cu încetul. Cam aşa a fost şi cu Ishac Ciolănosu', care s-a rătăcit într-o noapte, iar o dată cu răsăritul a văzut că stă între două rîpe, de nu mai putea să meargă nici la stînga, nici la dreapta. Două ore au tras în el, dar nu l-au nimerit. Două ore s-a prefăcut că e mort, pînă cînd, slavă Dom­nului, l-au crezut şi, în sfîrşit, au plecat. L-am văzut după aceea şi mai să nu-l recunosc. Parcă nu mai era om... Mi-am şters lacrimile şi-am dat drumu' la apă. M-am spălat îndelung, cu apă fierbinte, cu apă rece şi iar cu fierbinte, pînă ce am terminat bucata de săpun, şi, m-am plictisit. Opresc duşul şi deodată aud nişte bătăi în uşă. Kirill ţipă vesel:

Hei, măi stalker. Ieşi de-acolo! Miroase a verzişori!

Verzişori... Asta-i bine. Deschid uşa şi-l văd pe Kirill numai în chiloţi, vesel, fără pic de melancolie. Îmi în­tinde plicu'.

Ţine, de la omenirea recunoscătoare.

Mă doare-n cot de omenirea ta. Cît e aici?

În mod excepţional şi pentru o comportare eroică, în condiţii periculoase ― două salarii.

Da. Aşa se mai poate trăi. Dacă cei din Institut mi-ar fi dat cîte două salarii pentru fiecare "biberon", de mult l-aş fi trimis undeva pe Ernest.

Ei, cum e? Eşti mulţumit? mă întrebă Kirill, cu gura pînă la urechi, radiind de bucurie.

Oarecum. Dar tu?

Nu spune nimic. Mă ia pe după gît şi mă îmbrăţişează, trăgîndu-mă spre pieptul lui transpirat. Mă strînge puter­nic, apoi mă îndepărtează şi se ascunde în cabina de alături.

Hei! strig la el. Ce face Tender al tău? Zace-n pat?

Da' de unde! Pe Tender l-au înconjurat corespon­denţii şi dacă l-ai vedea cîtă importanţă îşi dă... Le ex­plică aşa de competent!

Cum zici că le explică?

Competent.

Bine, sir. Altă dată am să iau şi dicţionaru' cu mine, sir.

Dar parcă mă curentează ceva.

Stai puţin, Kirill, ia vino-ncoa'.

Păi, sînt deja gol.

Lasă, nu-i nimic, doar nu-s babă!

Kirill iese, îl iau de umeri şi-l întorc cu spatele la mine. Nu, mi s-a părut. Spinarea e curată. Se văd numai dîrele de transpiraţie uscată.

Îi dau un şut, intru în cabina mea şi mă încui. Ner­vii, naiba să-i ia. Acolo mi s-a părut, aici mi se pare...

La dracu' cu tot! Da' las' că azi mă-mbăt criţă. Ce l-aş mai jupui pe Richard! Să vezi cum joacă, puşlamaua. Nu-l baţi cu nici o carte. Am încercat şi să trişez, şi să descînt cărţile pe sub masă, şi altele.

Kirill! strig. Vii azi la "Borj"?

Nu la "Borj", ci la "Borş". De cîte ori să-ţi repet?

Ia mai lasă-mă! Scrie "Borj"? Ce mai vrei? Nu te mai amesteca la noi cu ordinile tale. Deci, vii sau nu? "Ah, ce l-aş mai jupui pe Richard"...

Oh, Red! Nu ştiu. Sufletul tău simplu nici nu poa­te să înţeleagă ce chestie am adus noi de-acolo.

Da' tu înţelegi?

Nu. Ăsta-i adevărul. Dar acum e clar la ce au fo­losit "biberoanele" astea. Dacă una dintre ideile mele şe potriveşte... scriu un articol şi ţi-l dedic: "Lui Redrick Schuhart, stalker de onoare, cu mulţumire şi respect".

Şi-atunci mă bagă la zdup pentru vreo doi ani.

În schimb, intri în ştiinţă. Chestiei aceleia o să-i zic "borcanul Schuhart". Ce zici, sună bine?

Cît timp am trăncănit, m-am îmbrăcat, am băgat bidonaşul gol în buzunar şi am plecat, numărînd verzişorii.

Rămîi cu bine, suflet complicat...

Nu răspunde. Apa curge cu zgomot mare. Mă uit pe coridor şi-l zăresc pe domnul Tender în persoană, roşu şi umflat ca un curcan. În jurul lui e multă lume: colegii şi corespondenţii de presă. Văd chiar şi-o pereche de şo­feri, naiba ştie cum s-or fi rătăcit pe-acolo (pesemne că abia au mîncat, pentru că se scobesc de zor în dinţi). Ten­der bolboroseşte întruna: "Tehnica aceasta pe care o avem la dispoziţie dă garanţia succesului şi securităţii în pro­porţie de aproape sută la sută..." Tocmai acum mă observă şi imediat păleşte. Zîmbeşte totuşi şi-mi face semn cu mîna.

"Ei, mă gîndesc, cred c-ar trebui să-mi iau tăl­păşiţa". N-am mai avut timp. Se aud deja tropăituri în spatele meu.

Domnule Schuhart! Domnule Schuhart! Două cu­vinte despre garaj!

N-am ce comenta, le răspund şi încep să fug.

Pe dracu', parcă poţi scăpa de ei: unu' cu un microfon din dreapta, celălalt cu aparatul de fotografiat din stînga.

Aţi văzut ceva neobişnuit în garaj? Numai două cuvinte!

N-am ce comenta, le spun şi încerc să mă aşez cu ceafa în obiectiv. Un garaj ca toate garajele...

Mulţumesc. Ce părere aveţi despre turbo-platforme?

Minunată, zic şi încerc să fug în W.C.

Ce credeţi despre ţelul Vizitei?

Întrebaţi savanţii, răspund şi... ţuşti, după uşă, de unde le spun: "Vi-l recomand foarte insistent pe domnul Tender. Întrebaţi-l de ce are nasul ca sfecla. Este foarte modest şi nu vorbeşte despre asta, deşi a fost cea mai cap­tivantă aventură a noastră".

Cum au mai galopat pe coridor, ca nişte cai, zău aşa! Am aşteptat un minut. Linişte. Am scos capu': nimeni... Am plecat fluierînd, am coborît la poartă, i-am arătat prăjinei legitimaţia şi-am văzut că mă salută. Deci, sînt eroul zilei.

Pe loc repaus, sergent! Sînt mulţumit de dumneata, sergent.

A rînjit de parcă i-aş fi spus cine ştie ce chestie. Dum­nezeu ştie cu ce l-oi fi măgulit.

Bă, Roşcovane, bravo! Mă mîndresc cu asemenea cunoştinţă.

Ce zici, îi spun, o să cam ai ce povesti fetiţelor tale suedeze.

Mai e vorbă?

Nu, nu-i băiat rău. Totuşi, vorbind cinstit, nu-mi plac oamenii aşa de înalţi şi rumeni în obraji. Fetele sînt moar­te după ei şi de ce oare? mă-ntreb. Doar nu e totul să fii înalt... Şi cum merg pe stradă, mă gîndesc: unde-i se­cretul?

Soarele străluceşte, iar in jur totul e pustiu. Trec de locul de parcare şi văd mai încolo un cordon de pază: două maşini de patrulă ce stau în toată splendoarea lor, late, galbene, cu reflectoare şi automate (v-aţi zbîrlit "broaşte rîioase"!), iar pe lîngă astea, bineînţeles, căştile. Au ocupat toată strada, de n-ai loc să treci. Merg, şi-n timp ce mă apropii las ochii în jos: "Mai bine să nu-i pri­vesc". Mai ales ziua, pentru că sînt acolo vreo două-trei persoane pe tare mi-e frică să nu le recunosc. Dacă reu­şesc asta, iese cu scandal mare. Pe legea mea, au avut no­roc cînd m-a convins Kirill să vin la Institut. Le-am că­utat atunci pe canaliile astea, şi dacă le găseam le bă­team în cuie fără ca măcar să clipesc...

Intru prin mulţime cu umăru-nainte şi, tocmai cînd trecusem de toţi, aud deodată: "Măi stalker!" Dar asta nu mă priveşte, merg înainte şi pescuiesc din pachet o ţigară. Mă ajunge cineva din spate şi mă trage de mînecă. Iau mîna asta de pe mine şi, întorcîndu-mă numai pe ju­mătate, îl întreb foarte politicos:

Ce dracu, te agăţi de mine, mister?

Stai, măi stalker. Doar două întrebări.

Ridic privirea şi-l văd pe căpitanul Quarterblood, cu­noştinţă veche. Era galben la faţă şi parcă se uscase de tot.

A! Să trăieşti, căpitane! Ce vă mai face ficatu'?

Hai, stalker, lasă vorbăria, zice supărat, şi mă stră­punge cu privirea. Mai bine spune-mi, de ce nu te opreşti cînd te strigă cineva?

Şi deja au apărut două căşti albastre în spatele lui, cu labele pe tocul pistolului. Ochii nu li se văd. În schimb li se observă mestecatul fălcilor. De unde mai adună şi specimenele astea? Cred că îi culege pentru reproducere, pentru perpetuarea speciei. De obicei, ziua nu mi-e frică de patrule, dar "broaştele rîioase" mă pot percheziţiona oricînd şi asta nu-mi convine în momentul de faţă.

Oare pe mine m-aţi strigat, căpitane? Parcă era vorba de-un stalker...

Şi tu, bineînţeles, nu mai eşti stalker.

Cum datorită dumneavoastră am făcut pîrnaie, nu mă mai ocup de-aşa ceva. Am jurat. Îţi mulţumesc, că­pitane, că mi-ai deschis ochii. Dacă nu erai matale...

Dar ce căutai lîngă Zonă?

Cum adică ce? Doar lucrez acolo. De doi ani.

Şi ca să pun capăt acestei convorbiri neplăcute, scot legitimaţia şi i-o arăt căpitanului Quarterblood. Acesta ia "cărticica" şi se uită la fiecare pagină. Miroase pur şi simplu fiecare ştampilă, mai că nu le linge. Îmi dă legi­timaţia înapoi, bucuros, ochii îi strălucesc şi pare că se îmbujorează.

Iartă-mă, Schuhart. Nu m-am aşteptat. Văd că sfa­turile mele nu s-au dus în vînt, şi asta-i foarte bine. Vrei să mă crezi sau nu, dar încă de atunci mi-am dat seama că trebuie să iasă ceva bun din tine. Nici nu-mi închi­puiam că aşa un băiat...

Şi dă-i, şi dă-i. "Eh, mă gîndeam, am mai vindecat încă un melancolic, o pacoste pe capul meu". Dar, bineînţeles, îl ascult şi-mi las ochii în jos, ruşinat. Aprob cu sfială, mai dau şi din mîini, ba chiar scormonesc pămîntul cu picioru'. Gorilele căpitanului au ascultat cît au ascultat şi pe urmă, scîrbindu-se, au plecat unde-i mai vesel, iar căpitanul a ajuns deja la perspective: învăţătura, cică, e lumină, ignoranţa e beznă... lui Dumnezeu, vezi bine, îi place munca cinstită... Cu alte cuvinte, vorbea despre lucrurile acelea nedigerabile cu care popa ne asasina în fiecare duminică la închisoare. Şi vreau să beau, şi nu mai am răbdare! Da' lasă, măi Red, frăţioare, c-o să re­zişti. Trebuie să suporţi! N-o să mai poată continua în ritmul ăsta, şi uite că deja a început să sufle mai greu... Şi, spre bucuria mea, una dintre maşinile patrulei începe să claxoneze. Căpitanul Quarterblood întoarce capul, of­tînd cu necaz, şi îmi întinde mîna cu regret:

Am fost bucuros să te cunosc, măi Schuhart, om cinstit. Cu mare plăcere aş bea un păhărel cu tine în cinstea acestei cunoştinţe. E adevărat că doctorii mi-au interzis tăria. Cu toate astea, o bere tot aş bea. Dar vezi tu... datoria! 0 să ne mai întîlnim.

"Ferească Dumnezeu!", mă gîndesc. Dar îi strîng mî­na, mă-nroşesc şi iar scormonesc pămîntul. Fac totul aşa cum vrea. Pe urmă pleacă, în sfîrşit, iar eu o zbughesc ca din puşcă direct la "Borj".

La "Borj" nu e nimeni la ora asta. Ernest stă după tejghea, freacă paharele şi le studiază la lumină. E sur­prinzător totuşi: oricînd ai veni, întotdeauna barmanii şterg paharele, de parcă de asta depinde salvarea sufle­telor lor. Uite-aşa ar putea să stea chiar şi-o zi întreagă: ia paharul, mijeşte ochii, îl studiază atent la lumină, suflă şi hai! Freacă, freacă, freacă... Se uită din nou, de data asta prin fundul paharului, şi dă-i, şi dă-i...

Bună Ernie, zic. Nu-l mai chinui atîta, că-i faci gaură!

Se uită la mine prin pahar, mormăie ceva, parcă din burtă, şi, fără o vorbă, îmi pune tărie cam de patru de­gete. Mă urc pe taburet, înghit, închid ochii, scutur capul şi iar trag o duşcă. Frigiderul zumzăie, iar din tonomat se aud scîrţîituri slabe. Ernest suflă în paharul următor. Ce bine e! Totul s-a liniştit. Termin băutura şi pun paharu' pe tejghea. Ernest îmi pune imediat încă patru de­gete de licoare.

Ei, cum e? E mai bine acum? mormăie. Te-ai dez­gheţat, măi stalker?

- Mai bine freacă acolo. Ştii doar că unul tot aşa a frecat şi-a frecat, pînă cînd a venit şi duhul rău. Însă pe urmă a trăit ca un paşă.

Şi cine era ăla? întreabă Ernie, neîncrezător.

A fost pe-aici un barman. Mai înaintea ta.

Şi ce-i cu asta?

Nimic. De ce crezi că a fost Vizita? A frecat şi iar a frecat... Cine crezi că ne-a vizitat?

Mare palavragiu mai eşti! îmi spune Ernie, şi prin asta înţeleg că mă aprobă.

Se duce la bucătărie şi se întoarce cu o farfurie. Îmi aduce cîrnaţi prăjiţi. Pune farfuria în faţa mea, îmi în­tinde ketchup-ul şi iar ia paharu'-n primire. Ernest îşi cunoaşte meseria. Are ochiul versat: imediat vede cînd vine stalkerul din Zonă şi ştie că e rost de marfă. Şi mai ştie Ernie ceva: ce-i trebuie stalkerului după ce a venit din Zonă. Omul nostru, binefăcătorul Ernie!

Termin cîrnaţii, aprind ţigara şi încep să socotesc cît cîştigă Ernie de la "fraţii" noştri. Nu cunosc preţurile în Europa, dar am auzit că, de exemplu, "biberonul" ar merge spre două mii şi jumătate, iar Ernie ne dă numai patru sute. Bateriile costă acolo aproape o sută şi noi nu primim mai mult de douăzeci. Probabil că restul tot cam aşa este. E adevărat că transportul mărfii în Europa costă bani. Dă-i lu' unu, dă-i lu' altu' şeful transporturilor doar de la ei mănîncă... În general, dacă stau să mă gîndesc mai bine, Ernie nu cîştigă prea mult. Vreo cincisprezece-douăzeci la sută ― nu mai mult. Dar dacă-l prind, are asiguraţi zece ani de muncă silnică... Şi aici gîndurile mele cuvioase sînt întrerupte de apariţia unui tip poli­ticos. Nici nu auzisem cînd a intrat. Apare lîngă cotul meu drept şi întreabă:

Îmi daţi voie?

Vă rog... Care-i necazu'?

Micuţ, slăbuţ, cu năsucu' ascuţit şi cu papion la gît. "Mutra mi-e cunoscută. L-am mai văzut undeva, dar unde anume nu mai ştiu". S-a urcat alături pe taburet şi îi zice lui Ernest:

Burbon, te rog. Şi imediat spre mine: "Iertaţi-mă, dar am impresia că vă cunosc. Nu cumva lucraţi la Insti­tutul Internaţional?"

Ba da. Dar dumneavoastră?

Scoate vioi dintr-un buzunărel o carte de vizită şi-o pune în faţa mea. Citesc: "Aloise MacNaught, agent la Biroul Emigrări". Bineînţeles că îl cunosc. Se leagă de oa­meni ca să plece din oraşul nostru. Cineva doreşte foarte mult ca toţi locuitorii oraşului să plece. Şi-aşa au rămas în Marmont numai jumătate. Vor să cureţe complet locul, împing cartea de vizită cu vîrful unghiei şi îi zic:

Nu, mulţumesc. Nu mă interesează. Vreau să mor în patrie.

De ce? întreabă vioi. Iertaţi-mi indiscreţia, dar ce vă leagă de aceste locuri?

Îi răspund direct:

Păi, cum ce mă leagă? Amintirile dulci ale copi­lăriei. Prima sărutare în parcul oraşului, măicuţa şi tă-ticuţu'. Prima beţie, chiar în acest bar, şi dragostea inimii mele, poliţia... (Scot din buzunar o batistă murdară şi-o pun la ochi.) Nu, îi zic. Pentru nimic în lume..

Se uită la mine, ia un pic de burbon şi spune gînditor:

Nu pot să vă înţeleg pe voi, marmontienii. Staţi pe-un vulcan. În fiecare moment poate să se extindă o epidemie, sau poate ceva mai rău. Îi înţeleg pe bătrîni. Le vine greu să plece din locurile natale. Dar dumnea­voastră... Cîţi ani aveţi? Probabil că nu mai mult de do­uăzeci şi doi-douăzeci şi trei. Vreau să înţelegeţi că bi­roul nostru este o organizaţie de binefacere! Nu avem nici un profit. Dorim, pur şi simplu, ca oamenii să pără­sească locul ăsta diavolesc. Le dăm posibilitatea să tră­iască o viaţă adevărată. Noi le oferim banii şi le asigurăm loc de muncă. Iar tinerilor, ca dumneavoastră, le creăm condiţii ca să înveţe... Nu, zău că nu înţeleg!

Da' ce? Nimeni nu vrea să plece?

Ei nu, nu chiar nimeni... Unii vor, mai ales fami­liştii, dar tineretul şi bătrînii... Ce aveţi în oraşul ăsta? O văgăună, în fundul provinciei.

Şi atunci îi zic:

Domnule Aloise MacNaught! Aveţi dreptate... Du­cem o viaţă grea. Orăşelul nostru e o văgăună. Întotdea­una a fost o "gaură". Numai că acum este o "gaură" spre viitor. Prin această gaură vom aduce în lumea dumitale parşivă asemenea lucruri, încît totul o să se schimbe. Via­ţa o să fie alta, mai bună, şi fiecare va avea tot ce-i tre­buie. Uite aşa-i cu "gaura" asta! Pe aici curg informaţiile, iar cînd o să le cunoaştem bine, o să-i facem pe toţi bogaţi şi or să zboare spre stele. Şi vor ajunge unde do­resc. Aşa-i la noi în văgăuna asta...

Aici m-am oprit pentru că am observat cum Ernie căsca ochii la mine şi parcă m-am ruşinat. În general, nu suport să repet cuvinte străine, chiar dacă sînt de acord cu ele şi-mi plac. Mai ales că le scot ca din topor. Cînd vorbeşte Kirill, îl asculţi cu gura căscată, dar cînd m-apuc să vorbesc şi eu despre acelaşi lucru, parcă nu mai iese la fel. Poate fiindcă Kirill nu a pus niciodată "marfa" sub tejgheaua lui Ernest. În sfîrşit...

Ernie se dezmeticeşte repede şi îmi toarnă mai mult de şase-degete, adică: "Vino-ţi în fire, măi băiete. Ce-i cu tine astăzi?", iar domnul MacNaught, cu nasul lui ascuţit, gustă din burbon.

Da, e adevărat... Baterii veşnice, "panaceul albas­tru"... Dar dumneavoastră credeţi că aşa o să fie într-ade­văr?

Nu-i treaba matale ce cred cu adevărat. Asta am spus-o pentru oraş. Cît despre mine, hai să-ţi zic: "Ce n-am văzut la voi în Europa?"

Dar de ce neapărat în Europa?

Lasă, că peste tot e la fel, iar în Antarctica mai e şi frig.

E curios faptul că ceea ce spuneam credeam din toată inima. Şi-n momentele astea, Zona noastră blestemată îmi devine mai dragă de o sută de ori. Şi încă nu m-am pilit.

Dar dumneata ce zici? îl întreabă Nas-Ascuţit pe Ernest.

Eu am de lucru, zice, Ernie cu greutate. Sînt un mucos, un pierde-vară. Toţi banii i-am băgat în afacerea asta. La mine vine şi comandantul... Generalul. De ce să plec de-aici?

Domnul Aloise MacNaught începe să exemplifice cu cifre, dar nu-l mai ascultăm. Tragem bine din pahar şi, scoţînd din buzunar un pumn de mărunţiş, dăm tonomatul la maximum. E acolo un cîntec. "Să nu te-ntorci, dacă nu eşti sigur". După ce mă-ntorc din Zonă mă influen­ţează în bine... Tonomatul urlă şi zdrăngăneşte. Îmi iau paharu şi plec într-un colţ să discut socoteli mai vechi c-un amic, "pirat cu cîrlig de fier". Timpul zboară ca pasă­rea... Tocmai îmi beam şi ultimul bănuţ, cînd intră Ri­chard Nunan şi Cremă-de-ghete. Bună pereche. Cremă-de-ghete, un uriaş negru ca cizma ofiţerului, cu părul creţ, mîini pînă la genunchi, iar Dick ― micuţ, rotofei şi roz, aproape că luceşte.

Hei! ţipă Dick cînd mă vede. Uite-l şi pe Red! Vino la noi, Red!

Aşa e, urlă Cremă-de-ghete. În tot oraşul nu sînt decît doi oameni adevăraţi. Red şi cu mine! Restul sînt blestemaţi, sînt copiii Satanei. Red! Şi tu eşti sluga Sa­tanei, dar totuşi eşti om...

Mă apropii de ei cu paharu-n mînă. Cremă-de-ghete mă ia de scurtă, mă aşază la masă şi zice:

Stai, măi Roşcovane! Stai jos, slugă a Satanei. Îmi place de tine, măi Roşcatule. Hai să plîngem păcatele ome­neşti cu lacrimi amare.

Să plîngem, îi zic. Să-nghiţim lacrimile păcatului.

Şi va veni ziua... anunţă Cremă-de-ghete. Deja calul palid e-nfrînat, iar călăreţul pune piciorul în scară. Degeaba se vor ruga cei care s-au vîndut Satanei pentru că se vor salva numai cei care au fost împotriva lui. Vouă, copii ai omenirii, care vă jucaţi cu jucăriile Satanei, vouă, celor ispitiţi de bogăţiile Satanei, vă spun: orbilor! Dezmeticiţi-vă pînă nu e prea tîrziu şi călcaţi în picioare jucăriile diavolului!... (Aici tace de parcă ar fi uitat ce urmează.) Da' nu-mi dă nimeni să beau? continuă el, cu voce schimbată. Da' unde mă aflu?... Ştii, măi Roşcovane, că iar m-au azvîrlit din serviciu? "Eşti agitator roşu", mi-au zis. Le explic: "Veniţi-vă în fire, sînteţi orbi şi veţi cădea în prăpastie, iar în căderea voastră o să tra­geţi după voi alţi orbi". Încep să rîdă. Atunci mă duc la şef şi îi trag un pumn în mutră, după care plec. Acum o să mă bage la zdup. Şi pentru ce?

Dick se apropie şi pune pe masă o sticlă.

Azi plătesc eu, îi strig lui Ernest.

Dick se uită cam ciudat la mine.

Totul e legal, zic. Bem premiul meu.

Aţi fost în Zonă? întreabă Dick. Aţi adus ceva?

Un "biberon" plin şi pantalonii la fel. Pui în pahare sau nu?

Mama lui de "biberon", scrîşneşte amarnic Cremă-de-ghete. Pentru orice "biberon" să-ţi rişti viaţa? Ai rămas viu, dar ai adus în lume încă un lucru diavolesc. Şi cum poţi să ştii, Roşcovane, cîte nenorociri şi păcate...

Vezi să nu te usuci, măi Cremă-de-ghete, i-o plasez sever. Mai bea şi fii vesel că m-am întors viu. Sănă­tate, măi băieţi!

A fost grozav pentru sănătate. Cremă-de-ghete s-a descleiat complet. Stă şi plînge şi îi curge din ochi ca de la robinet. N-are nimic, îl cunosc eu. Asta-i numai o etapă, atunci cînd plînge şi propovăduieşte că Zona este ispita diavolului, că nu ai voie să scoţi nimic din ea, iar ce s-a scos să se arunce înapoi; vom trăi ca şi cum Zona n-ar exista. Să-i dăm diavolului ce-i al diavolului.

Dar îl iubesc pe Cremă-de-ghete şi în general îmi plac oamenii aiuriţi. Cînd are bani, cumpără marfă de la ori­cine fără să se tîrguiască. Cît i se cere, atîta dă. Pe urmă, noaptea, cară înapoi în Zonă toată marfa şi o îngroapă. Doamne, ce mai plînge!

Dar ce-i ăsta, "biberonul" plin? mă întreabă Dick. Pe ăla simplu îl ştiu, dar pe cel plin... Aud pentru pri­ma dată.

I-am explicat. A dat din cap şi a plescăit.

Mda, foarte interesant. Asta-i ceva nou. Cu cine ai fost? ...Cu Kirill? Cu rusu' ăla?

Da. Cu Kirill şi Tender. Ştii care... laborantul nostru.

Probabil că te-ai cam chinuit cu ei...

Ba deloc. Băieţii s-au ţinut foarte bine. Mai ales Kirill. Ce mai, stalker înnăscut. Dac-ar avea mai multă experienţă şi nu s-ar grăbi copilăreşte, aş merge în Zonă cu el în fiecare zi.

Şi-n fiecare noapte, nu? mă-ntreabă Dick, rîzînd prosteşte, ca unul pilit.

Auzi? Lasă asta. Cînd glumim, glumim.

Ştiu. Cînd glumim, glumim, iar pentru asta poţi să iei şi una peste bot. Consideră că-ţi datorez două labe...

Hmm... Cui? Ce două labe? se trezeşte, Cremă-de:ghete. Care eşti bă, pe-aici?

L-am apucat de mîini şi abia l-am aşezat la loc. Dick i-a strecurat în gură o ţigară şi i-a aprins-o. L-am liniştit, între timp s-a mai strîns ceva lume. La tejghea nu mai e loc, multe mese s-au şi ocupat. Ernest a chemat şi fe­tele, care aleargă de colo-colo: unii vor bere, alţii cocktail sau tărie curată. Mă uit şi observ că în ultimul timp au apărut în oraş mulţi necunoscuţi, majoritatea mucoşi, purtînd fulare pestriţe pînă la pămînt. I-am zis asta şi lui Dick, care m-a aprobat:

Păi, cum crezi? Doar începe să se construiască masiv. Institutul ridică trei clădiri noi, iar Zona vor s-o împrejmuiască cu un zid, de la cimitir pînă la ferma veche. S-au dus vremurile bune pentru stalker.

Dar cînd a avut stalkerul vremuri bune? Mă gîn­desc: Ia uită-te ce noutăţi! Înseamnă că de-acum îna­inte nu voi mai putea "ciupi" nimic. Poate că-i mai bine aşa, tentaţii mai puţine. Am să merg în Zonă ziua, ca un domn. Banii nu vor mai fi aceiaşi, dar, în schimb, va fi mai multă siguranţă ("galoşu"', costumul special, una-alta), patrula nu te mai deranjează. De trăit o să trăiesc şi cu un salariu, iar la băutură am să mă duc numai de pre­mieri.

Şi, stînd aşa, mă cuprinde o tristeţe groaznică. Fiecare bănuţ va trebui să-l socotesc: asta pot să-mi permit, asta nu pot. Pentru fiecare cîrpă a Gutei va trebui să am răb­dare şi să pun ban peste ban... la bar să nu merg, mal bine să mă duc la film... Totul este cenuşiu, mohorît. Fie­care zi va fi la fel, fiecare seară, fiecare noapte.

Stau aşa, gîndindu-mă pînă cînd Dick îmi mormăie la ureche:

Ieri, la hotel, am intrat în bar ca să-mi beau păhăruţu' înainte de culcare şi-am văzut nişte nou-veniţi. De la prima vedere nu mi-au plăcut. Vine unul din ei spre mine, se aşază şi începe să mă ia pe departe. Şi-mi dă de-nţeles că mă cunoaşte, ştie cine sînt şi unde lu­crez. Ar plăti gras anumite servicii...

A, copoi d-ăia, zic. (Nu prea mi-a trezit interesul. Doar văzusem destui copoi.) Lasă că despre serviciile astea am auzit cîte-n lună şi-n stele.

Nu, dragul meu. Nu sînt copoi. Ascultă-mă cu aten­ţie, îl interesa cîte ceva din Zonă, şi mai ales lucruri se­rioase. N-avea nevoie de baterii, "bîza", "stropii negri" sau de alte bijuterii. Nu mi-a spus direct ce vrea, ci nu­mai mi-a sugerat.

Şi ce vrea?

"Piftia vrăjitorului", după cum am înţeles.

Se uită la mine cam ciudat.

Oho? Îi trebuie "piftia vrăjitorului"? Dar de "lam­pa morţii", întîmplător, n-are nevoie?

Şi eu l-am întrebat la fel.

Şi?

Închipuieşte-ţi că-i trebuie.

Da? Atunci lasă-l să-şi facă singur rost de toate astea. Doar e un lucru de nimic. Subsolurile sînt pline de "piftia vrăjitorului". Iei găleata şi o scoţi. Însă înmor­mîntarea să şi-o plătească singur.

Dick tace, se uită la mine încruntat şi nici măcar nu zîmbeşte. Ce-o fi însemnînd asta? Vrea să mă angajeze, sau ce? Şi dintr-o dată înţeleg.

Stai puţin, zic. Cine zici că a fost? "Piftia" este interzisă pentru cercetare chiar şi-n Institut...

E adevărat, zice Dick fără grabă, tot uitîndu-se la mine. Cercetarea ei reprezintă un pericol potenţial pentru omenire. Acum ai înţeles cine a fost?

Eu tot nu înţelegeam nimic.

Păi, cine să fie? Poate, vizitatorii?

Rîde, mă toate pe mînă şi zice:

Hai mai bine să bem, suflet bun şi simplu ce eşti!

Hai, zic eu, dar deja m-am enervat. V-aţi găsit su­fletul simplu, deştepţilor! Bă, Cremă-de-ghete! Ajunge cu dormitu'! Hai să bem.

Nici o şansă. Şi-a pus mutra neagră pe masa de aceeaşi culoare şi-a adormit buştean, iar mîinile i-au ajuns pînă la podea. Am băut cu Dick şi fără Cremă-de-ghete.

Aşa e. Oi fi un suflet simplu sau complicat, dar despre tipu' ăsta m-aş duce şi aş vorbi acolo unde trebuie. Nici eu nu prea ador poliţia, dar zău că m-aş duce şi l-aş reclama.

Îhî. Şi-acolo la poliţie or să te-ntrebe: "Dar de ce tipii' ăsta a venit tocmai la tine?" Ce zici?

Am dat din cap.

Mi-e totuna. Măi, porc gras, în oraşul ăsta eşti de-abia de trei ani şi-n Zonă n-ai fost niciodată. "Piftia vrăjitorului" ai văzut-o numai în filme. Dar dacă ai fi văzut-o în realitate, şi mai ales ce face cînd prinde un om, ai fi făcut pe tine. Dragul meu, e un coşmar. Iar din Zonă n-ai voie s-o scoţi... Ştii şi tu că stalkerii sînt oa­meni duri... Vor cît mai multă "varză". Cu afacerea asta, însă, nici Slizniak din groapă n-ar fi de acord. Nici măcar Sterviatnik Barbridge... Mi-e frică doar să mă gîndesc pentru ce şi cui îi trebuie "piftia".

Da. Totul e aşa cum zici, însă înţelege şi tu că n-aş vrea ca o frumoasă dimineaţă să mă găsească în pat, sinucis. Nu sînt stalker, dar şi eu sînt un om dur, un business-man. Nu ştiu dacă mă-nţelegi, dar îmi place să trăiesc. Aşa m-am obişnuit.

Ernest strigă de după tejghea.

Domnule Nunan! La telefon!

Drace! zice Dick cu răutate. Probabil, iar o reclamaţie. Ăştia mă găsesc oriunde. Scuză-mă, Red.

Se ridică şi merge la telefon, iar eu rămîn cu sticla şi cu Cremă-de-ghete ca şi inexistent acum. Ce să-i faci! Va trebui să mă lupt singur cu sticla. Dracu' s-o ia de Zonă! Nicăieri nu scapi de ea. Unde mergi, cu cine vorbeşti ― Zona, Zona, Zona... Ce frumos vorbeşte Kirill. E băiat bun, nimeni nu spune că e prost, ba, din contră, toţi zic că e deştept. Despre viaţă, însă, nu ştie nici pe dracu'. Nu-şi poate imagina cîtă mîrşăvie este pe lîngă Zonă. Poftim! Cineva are nevoie de "piftia vrăjitorului"... O fi Cremă-de-ghete beţivan şi nebun religios, dar cîteodată te gîndeşti dacă nu are cumva dreptate: oare nu-i mai: bine să-i lăsăm diavolului ce-i al diavolului?

Pe locul lui Dick se aşază un mucos cu fular pestriţ.

Domnu' Schuhart? întreabă.

Ce e?

Mă cheamă Kreon. Sînt din Malta.

Şi cum mai e pe la voi, în Malta?

Nu e rău, dar vreau altceva. M-a trimis Ernest.

"Aşa, gîndesc. Deci Ernest e totuşi o canalie. N-are nici un pic de milă. Uită-te la băieţelul ăsta măsliniu, cu­răţel şi frumuşel. Probabil că nu s-a bărbierit niciodată şi nici măcar n-a sărutat vreo fată. Lui Ernest îi e totuna. Important e să trimită cît mai mulţi în Zonă. Unul din trei dacă se întoarce cu marfă şi tot scoate »varza«..."

Şi cum o mai duce bătrînul Ernest? întreb, după o scurtă tăcere.

Se întoarce spre tejghea şi zice:

După părerea mea, n-o duce rău. Aş face schimb cu el.

Eu n-aş face. Vrei să bei?

Mulţumesc, nu beau.

Atunci, poate o ţigară?

Mă scuzaţi, dar nici fumător nu sînt.

Prietene, atunci pentru ce-ţi trebuie bani?

Se îmbujorează, îşi ia un aer serios şi-mi zice şoptit:

Poate mă priveşte numai pe mine, domnule Schuhart...

Aşa e, aşa e, şi-mi torn din nou de patru degete.

Şi trebuie să spun că în cap mi se porneşte un zgomot surd, iar în corp mi se întinde o moleşeală plăcută: m-a lăsat Zona.

Acu' sînt beat, îi zic, şi petrec, după cum vezi. Am fost în Zonă, m-am întors viu şi cu bani. Nu se-ntîmplă prea des să te-ntorci viu, iar cu bani rar de tot. Aşa că hai să lăsăm vorbele mari...

Se ridică şi îşi cere scuze. Văd că se-ntoarce Dick. Stă lîngă scaun şi după faţa lui văd că s-a întîmplat ceva.

Ei? îl întreb. Iar ţi s-au înecat corăbiile?

Iar.

Se aşază, îşi toarnă, îmi pune şi mie şi văd că nu sînt de vină reclamaţiile. Reclamaţiile nu-l deranjează, sînt lucruri de nimic.

Hai să bem, zice. Şi, fără să mai aştepte, înghite toată porţia şi imediat îşi pune alta. Ştii, zice, Kirill Panov a murit.

Fiind beat, nu l-am înţeles la început. A murit cineva şi cu asta, basta.

Eh! Atunci să bem pentru sufletul lui...

Holbează ochii la mine şi atunci simt cum înăuntru parcă se rupe totul. Ţin minte că m-am ridicat, m-am sprijinit de masă şi m-am uitat la el.

Kirill?

Şi-n faţa mea apare păienjenişul de argint şi iar aud cum se rupe cu un zgomot slab. Iar prin zgo­motul ăsta sinistru vocea lui Dick ajunge la mine ca din camera cealaltă. .

Infarct. L-au găsit gol, sub duş. Nimeni nu înţe­lege nimic. Întreabă de tine, dar le-am spus că eşti în regulă...

Da' ce să nu înţeleagă? Zona...

Stai, îmi zice Dick. Stai jos şi bea.

Zona, repet, şi nu pot să mă mai opresc: Zona... Zona...

Nu mai văd nimic în jur decît păienjeniş argintiu. Tot barul este împăienjenit, iar oamenii se mişcă de co­lo-colo. Păienjenişul se rupe cu un zgomot slab atunci cînd este atins. În mijlocul barului stă maltezul, cu faţa mirată, copilărească, şi nu mai înţelege nimic.

Măi băieţaş, îi zic duios. De cîţi bani ai nevoie? O mie îţi ajung? Ia-i, ia-i. (Îi arunc banii şi încep să ţip.) Du-te la Ernest şi spune-i că-i o canalie. Nu-ţi fie frică. Spune-i laşului ăluia! Spune-i şi şterge-o la gară. Cum­pără-ţi bilet pentru Malta. Nu mai întîrzia nici o clipă.

Nu mai ştiu ce-am strigat. Îmi amintesc că stăteam în faţa tejghelei, Ernest îmi punea în faţă o băutură ră­coritoare şi mă întreba:

Astăzi parcă ai bani?

Da. Am.

Poate îmi dai datoria? Mîine trebuie să plătesc impozitul.

Şi-n momentul acela am văzut că ţineam în pumn o grămăjoară de bani. M-am uitat la "varză" şi-am bolborosit:

Ia uită-te. Nu i-a luat Kreon Maltezu'! Va să zică e mîndru...

Ce-i cu tine? mă întreabă prietenul Ernie. Te-ai cam îmbătat.

Nu. Sînt în regulă, proaspăt ca de sub duş.

Du-te acasă, zice prietenul Ernie. Ai băut cam mult.

Kirill a murit.

Care Kirill? Chelosu'?

Ba tu eşti chelos! Dintr-o mie ca tine nu scot un singur Kirill. Eşti negustor, mă, putoare! Negustorul mor­ţii. Ne-ai cumpărat pe toţi... Vrei să fac praf toată pră­vălia asta?

Am ridicat mîna, dar m-au prins şi m-au tras nu ştiu. unde. Nu mai înţelegeam nimic şi nici nu vroiam asta. Urlam, loveam cu picioarele şi cu pumnii. Cînd mi-am re­venit, stăteam în WC, ud, cu faţa lovită. Mă uit în oglindă şi nu mă recunosc. Şi, colac peste pupăză, ceea ce nu mi s-a întîmplat niciodată, îmi zvîcneşte obrazul. Din sală se aude zgomot mare: se sparge sticlărie, iar ţipetele fe­telor nu reuşesc să acopere urletul lui Cremă-de-ghete:

Pocăiţi-vă, paraziţilor! Unde-i Roşcatu'? Unde l-aţi ascuns, fir-aţi ai dracului?!

Se aude sirena poliţiei. Şi de cum am auzit-o, parcă mi s-a limpezit totul în creier, ca-ntr-un cristal. Ţin minte totul, ştiu totul, înţeleg totul. Şi-n suflet nu mai am loc decît pentru o răutate de gheaţă. "Aşa care va să zică? gîndesc. Atunci să vă pregătesc o seară plăcută... Las' că vă arăt eu ce-nseamnă un stalker".

Am scos din buzunarul pentru ceas o "bîză" nouă-nouţă, nefolosită, am strîns-o între degete de două ori, am deschis uşa de la sală şi am strecurat "bîza" în scuipă­toare. Am deschis apoi fereastra şi, hop, afară. Aş fi vrut să văd cum o să fie, dar nu suport "bîza". Îmi curge sînge din nas din cauza ei.

Am străbătut curtea în fugă, auzind cum începe să lu­creze "bîza" din plin. Pe urmă începu să urle careva în "bombă", dar în aşa hal încît, deşi departe, tot am simţit cum mi se sfîşie urechile. Mi-am închipuit cam cum s-a tulburat toată lumea acolo. Unii au căzut în melancolie, alţii au devenit violenţi, iar pe alţii i-a cuprins frica, de nu mai ştiu pe unde să se ascundă. Groaznic lucru, "bîza" asta. O să mai treacă ceva timp pînă cînd o să se strîngă din nou lume în "bomba" lui Ernest. Bineînţeles că o să ghicească cine a făcut asta, însă nu-mi pasă. Gata! Nu mai există stalkerul Red! Mi-ajunge. Nu mai vreau să caut moartea împreună cu alţi proşti pe pare trebuie să-i învăţ meserie. A greşit, Kirill, prietenul meu drag. Iar­tă-mă, dar nu ai dreptate. Cremă-de-ghete are. Oame­nii nu au ce căuta aici. Zona nu are nimic bun în ea.

Sar gardul şi mă duc acasă. Îmi muşc buzele, vreau să plîng şi nu pot. Ce-o să facem, Kirill? Cum am să trăiesc fără tine? Mi-ai arătat viitorul, lumea nouă, o lume schim­bată... şi acum ce-o să fie? O să plîngă cineva după tine, acolo, în Rusia îndepărtată, iar eu nici măcar nu mai pot să plîng şi numai eu sînt de vină! Cum am putut, ani­malul de mine, să-l duc în garaj, cînd ochii nu i se obiş­nuiseră cu întunericul? Şi cum mi-am adus aminte de-toate astea, mi s-a oprit ceva în gît şi mi-a venit să urlu ca lupii. Probabil că am făcut-o pentru că oamenii au început să fugă din calea mea în toate părţile. Cînd m-am liniştit, observ că apare Guta.

Îmi vine în întîmpinare frumoasa mea fetiţă, cu picio­ruşele ei drăgălaşe, cu fustiţa deasupra genunchilor şi toată lumea cască gura la ea. Dar ea merge drept înainte, nu se uită la nimeni, şi înţeleg imediat, nu ştiu de ce, că mă caută pe mine.

Bună, Guta! Unde te duci?

Se uită la mine şi într-o secundă observă totul: mutra mea bătută, geaca udă şi pumnii zgîriaţi. Nu-mi spuse nimic de asta, ci doar atît:

Bună, Red! Pe tine te caut.

Ştiu, zic. Hai la mine.

Tace, întoarce capul şi se uită într-o parte. Ah, ce trăsături are, ce gît mîndru! Pe urmă zice:

Nu ştiu, Red. Poate n-o să mai vrei să te întîlneşti cu mine.

Mi se strînge inima: ce-o mai fi asta? Dar îi spun liniştit:

Nu prea înţeleg, Guta. Astăzi am băut puţin şi poate de-aia nu înţeleg... De ce să nu vreau să mă mai întîlnesc cu tine?

O iau de braţ şi mergem, fără grabă, la mine acasă. Toţi cei care căscaseră ochii la ea pînă acum îşi întorc privirile. Pe strada asta am stat toată viaţa, iar pe Red Roşcovanul îl cunosc toţi prea bine. Şi pe cel care nu mă cunoaşte îl fac eu să mă cunoască repede.

Mama zice să fac chiuretaj, dar eu nu vreau, zice Guta.

Am făcut cîţiva paşi pînă ce am înţeles, iar Guta a continuat:

Nu vreau nici un chiuretaj. Vreau un copil de la tine, iar tu faci cum vrei. Nu te ţin. Poţi să te duci oriunde vezi cu ochii.

O ascult, dar se enervează şi tot ascultînd-o îmi pierd minţile. Nu mai pot să înţeleg nimic, iar în cap mi se în­vîrteşte o prostie: unul pleacă, altul vine.

Mama îmi spu­ne: "Vai de mine, un copil de stalker! Vrei să naşti un monstru? E un pungaş, n-o să aveţi familie niciodată! Azi e liber, mîine e în închisoare". Însă mie mi-e tot una şi sînt gata să fac orice. Pot şi singură: să nasc, să-l cresc, să-l fac om. Chiar fără tine, numai că la mine să nu mai vii. Să nu-mi calci pragul...

Guta, zic, fetiţa mea! Stai puţin... şi nu mai pot, mă apucă un rîs nervos, ca de idiot... Rîndunica mea, zic, da' de ce mă goneşti?

Şi rîd ca ultimul prost, iar ea se opreşte din mers, îşi pune capul pe pieptul meu şi plînge.

Şi cum o să fie acum, Red? zice ea printre lacrimi. Ce-o să fie cu noi?




CAPITOLUL II


REDRICK SCHUHART, 28 DE ANI, CĂSĂTORIT, FĂRĂ OCUPAŢIE STABILĂ


REDRICK SCHUHART stătea după o piatră de mor­mînt şi, ţinînd într-o parte o ramură de scoruş, se uita; spre drum. Luminile reflectoarelor de pe maşinile de pa­trulare se prelingeau prin cimitir şi, din cînd în cînd, îl orbeau, obligîndu-l în acele momente să-şi mijească ochii şi să-şi ţină respiraţia.

Trecuseră deja două ore, iar pe drum nici o schimbare.

Maşina stătea tot acolo, duduind, cu motorul mergînd în gol. Dîrele luminoase cădeau peste mormintele pără­site, peste crucile ruginite şi aplecate, nimereau monumen­tele ruinate şi năpădite de tufişurile de scoruş, apoi lu­necau de-a lungul coamei zidului, sus, la trei metri, oprin­du-se, în cele din urmă, puţin mai la stînga, unde se termina zidul. Patrulele se temeau de Zonă. Nici măcar nu ieşiseră din maşină. Chiar şi aici lîngă cimitir le era frică să tragă cu mitraliera. Uneori, Redrick auzea voci înfundate şi observa cum din maşină zbura cîte un muc de ţigară, care, izbindu-se de şosea, arunca mici jerbe de scîntei roşcate. Afară totul mustea de apă, pentru că plouase nu de mult, şi Redrick, deşi purta o canadiană groasă, simţea cum îl pătrunde frigul şi umezeala.

Lăsă din mînă ramura şi, întorcînd capul, ascultă atent. Undeva, la dreapta, nu prea aproape, dar nici prea de­parte, tot aici în cimitir, mai era cineva. Se auzea cum este răscolit pămîntul şi cum foşnesc frunzele, iar după cîteva clipe ceva greu şi tare căzu cu un zgomot înăbuşit. Redrick începu să se tîrască încet înapoi, fără să-şi în­toarcă măcar capul, lipindu-se de iarba udă. Deasupra capului lunecau neîntrerupt luminile proiectoarelor. Redrick încremeni, urmărind mişcarea lor tăcută şi parcă, între cruci, pe un mormînt, stătea nemişcat un om îmbră­cat în negru. Stătea fără să se ascundă, sprijinindu-se cu spatele de un obelisc de marmură. Se întoarse spre Re­drick cu faţa lui albă şi parcă avea în loc de ochi două scobituri întunecate. Adevărul este că Redrick nu văzuse şi nici nu putea să observe toate aceste amănunte într-o fracţiune de secundă, dar îşi închipui că aşa ar trebui să arate. Se tîrî din nou cîţiva paşi, pipăi bidonaşul de la piept, după care îl scoase. Un timp, stătu culcat strîngînd lîngă obraz metalul călduţ, apoi se tîrî mai departe, con­tinuînd să ţină bidonaşul în mînă, fără să se mai uite sau să asculte împrejur.

În gardul cimitirului era o gaură şi lîngă ea, pe un balonzaid plumbuit, stătea lungit Barbridge. Continua să stea pe spate şi trăgea cu ambele mîini de gulerul pulo­verului. Scăpa din cînd în cînd un geamăt, tuşind înce­tişor, chinuitor. Redrick se aşeză lîngă el şi deşurubă că­păcelul bidonaşului. Strecură cu grijă mîna sub capul lui Barbridge, simţind cu toată palma chelia fierbinte şi parcă lipicioasă din cauza transpiraţiei, apoi potrivi gîtul bidonaşului între buzele bătrînului. Deşi era întuneric, Redrick desluşi, la o licărire slabă a reflectoarelor, ochii larg-deschişi şi sticloşi ai lui Barbridge, barba aspră şi neagră ce-i acoperea obrajii. A înghiţit de cîteva ori cu lăcomie, apoi s-a grăbit neliniştit să pipăie sacul cu "marfă".

Te-ai întors... Bun băiat... Roşcatule... Nu l-ai lăsat pe bătrîn... să crape..., zise el cu respiraţia tăiată.

Redrick îşi dădu şi el capul pe spate, trăgînd o înghi­ţitură zdravănă.

Stau "broştele rîioase". Ca nişte lipitori.

Asta... nu degeaba, spuse Barbridge sacadat, ca dintr-o suflare. A ciripit careva şi acum ne aşteaptă.

Se poate. Să-ţi mai dau un gît?

Nu. Deocamdată ajunge. Să nu mă laşi singur. Dacă nu mă părăseşti, nu mor. Şi-atunci n-o să-ţi pară rău. Nu-i aşa, Roşcatule, că nu mă laşi?

Redrick nu răspunse. Se uită în direcţia şoselei, la străfulgerările albăstrui ale reflectoarelor. Obeliscul de marmură se vedea de aici, dar nu era clar dacă individul stătea tot acolo sau dispăruse.

Ascultă-mă, Roşcovane. Nu trăncănesc ca să n-a­dorm. N-o să-ţi pară rău. Ştii de ce bătrînul Barbridge trăieşte şi acum? Hm? Bob Gorilla a mierlit-o. Faraonul Bunker a dispărut. Ca şi cum n-a fost. Ce stalker era! Slizniak la fel a dispărut. Norman Ochelaristul, Kallogen, Pete Bubosu'. Toţi. Numai eu am rămas. De ce? Asta ştii?

Pentru că ai fost întotdeauna o canalie, îi răspun­se Redrick fără să-şi dezlipească privirea de pe şosea. Un Sterviatnik.

Canalie... Mda, asta-i adevărat. Altfel nici nu se poate. Doar toţi au fost aşa. Faraonul, Slizniak. Dar am rămas nurnai eu. Ştii de ce?

Ştiu, răspunse Redrick, mai mult ca să scape de e.

Minţi. Nu ştii. Ai auzit de Globul de Aur?

Am auzit.

Crezi că-s poveşti?

Mai bine taci, îl sfătui Redrick. Te oboseşti de­geaba.

Nu-i nimic. Mă scoţi tu. Doar am mers împreună de atîtea ori. Cum o să mă laşi tocmai acum? Te ştiu încă de cînd erai mic. Pînă şi pe taică-tu îl cunoşteam.

Redrick tăcea. Vroia să fumeze şi scoase o ţigară, de­şertă tutunul din ea în palmă şi începu să-l prizeze. Nu-l ajută însă.

Trebuie să mă scoţi. Din cauza ta m-am "ars". Nu­mai tu n-ai vrut să-l luăm pe Maltez.

Maltezul dorise foarte mult să meargă cu ei. Toată seara le cîntase în strună, le propusese o sumă mare de bani, ba chiar se jurase că va face rost de costume speciale. Barbridge stătea lîngă Maltez şi, punîndu-şi drept paravan palma grea şi noduroasă, îi făcuse complice cu ochiu' lui Redrick: adică, n-or să piardă nimic dacă o să fie de acord. Poate tocmai din cauza asta spusese Re­drick nu.

Pentru că eşti zgîrcit, zise Redrick. Nu e vina mea. Şi mai bine taci.

Un timp, Barbridge nu făcu altceva decît să geamă încetişor. Trase din nou cu degetele de guler, apoi îşi dădu capul pe spate.

Ia toată marfa, numai să nu mă laşi aici.

Redrick îşi privi ceasul. Pînă la răsărit mai era puţin, iar patrula tot nu pleca. Reflectoarele continuau să lumineze tufişurile, iar undeva, pe-acolo, foarte aproape de patrulă, stătea ascuns Land Roverul. Puteau să-l desco­pere în orice clipă.

Globul de Aur, spuse Barbridge. Eu l-am găsit. Pe urmă au fost numai minciuni despre el. Chiar şi eu min­ţeam: adică poate îndeplini orice dorinţă. Nu chiar orice. Dacă ar fi fost aşa, nu mai eram aici. Aş fi trăit în Eu­ropa. M-aş fi scăldat în bani.

Redrick se uită la el, în jos. În lumina bleu, tremu­rătoare, a reflectoarelor, faţa lui Barbridge părea a unui cadavru. Doar ochii sticloşi şi bulbucaţi se holbau ficşi la el.

N-am primit tinereţea veşnică, bolborosea el. Bani ― nici pe dracu. Sănătate însă am avut. Copiii sînt buni, iar eu trăiesc... Nici măcar nu poţi să-ţi închipui pe unde am fost. Şi totuşi trăiesc. (Îşi linse buzele.) L-am rugat un singur lucru: să trăiesc... şi sănătate... şi pentru copii.

Ia mai închide pliscu'. Ce, eşti muiere? Dacă pot, te scot. Mi-e milă de Dina ta ― o s-ajungă să facă tro­tuarul...

Dina.... hîrîi Barbridge. Fetiţa mea, frumoasa lu' tăticu... Sînt răsfăţaţi, Roşcovane. Nu ştiu ce-i ăla un refuz şi asta o să-i piardă... Arthur, Archie al meu. Tu îl ştii, Roşcovane. Unde ai mai văzut asemenea băiat?

Ţi-am mai spus că dacă pot, te scot.

Nu, se încăpăţînă Barbridge. Trebuie să mă scoţi orice ar fi... Globul de Aur. Dacă vrei, îţi spun unde e.

Ei, hai spune.

Barbridge gemu şi se răsuci din nou.

Picioarele mele. (Hîrîi.) Pipăie-le şi zi-mi cum sînt.

Redrick întinse mîna şi îi pipăi picioarele de la ge­nunchi în jos.

Oasele, şuieră Barbridge. Oasele mai sînt?

Sînt, sînt, minţi Redrick. Nu te mai foi atîta.

În realitate, se simţea numai rotula, iar pînă la talpă, piciorul parcă era de cauciuc. Puteai să-l legi şi să-i faci noduri.

Minţi. De ce minţi? Crezi că nu ştiu, că n-am mai văzut niciodată?

Genunchii sînt întregi.

Minţi probabil, zise Barbridge cu tristeţe. Lasă, nu-i nimic. Să mă scoţi de-aici, şi-o să-ţi dau totul: Globul de Aur. Am să-ţi desenez o hartă, am să-ţi arăt toate cap­canele. Îţi spun totul....

Continuă să vorbească, să promită cîte-n lună şi-n stele, dar Redrick nu-l mai asculta deja. Se uita în direcţia şo­selei. Luminile reflectoarelor nu mai fugeau pe tufişuri. Se opriră brusc, încrucişîndu-se pe acel obelisc de mar­mură, şi în ceaţa lor intens-albastră, Redrick văzu clar un individ îmbrăcat în negru ce se tîra printre cruci. Si­lueta neagră se îndrepta direct spre reflectoare. Redrick observă cum acesta se loveşte de o cruce mare, se dă îna­poi, din nou se izbeşte de o cruce şi abia după aceea le ocoleşte. Se ducea totuşi înainte, întinzînd în faţă mîinile lungi, cu degetele răşchirate. Apoi dispăru dintr-o dată, ca şi cum l-ar fi înghiţit pămîntul. După cîteva secunde, apă­ru din nou, mai la dreapta şi un pic mai departe, înaintînd cu o încăpăţînare neomenească, de parcă ar fi fost un me­canism întors şi care abia pornise.

La un moment dat, reflectoarele se stinseră. Ambreiajul scrîşni, motorul începu să huruie sălbatic, iar printre tufişuri licăriră intermitent luminile de semnalizare, cele-roşii şi albastre. Maşina patrulei se urni din loc, demară nebuneşte şi ţîşni ca din puşcă spre oraş, dispărînd după zid. Redrick înghiţi spasmodic şi îşi trase fermoarul de la canadiană.

Or fi plecat? îngăimă Barbridge înfrigurat. Hai, mă Roşcatule, hai mai repede! Se răsuci, începu să pipăie în jurul său şi luînd sacul cu marfă încercă să se ridice. Hai, ce mai stai?

Redrick tot se mai uita în direcţia şoselei. Era întu­neric şi nu se vedea nimic. Pe undeva, pe-acolo, însă, era ăla care mergea ca o păpuşă mecanică. Călcă prost, cădea, lovindu-se de cruci, şi se-ncurca printre tufişuri.

Bine! Hai să mergem!

Îl ridică pe Barbridge. Bătrînul îl prinse cu mîna stîn­gă de gît, ca-ntr-un cleşte. Neavînd puterea să se mai ridice, Redrick începu să-l tragă mergînd în patru labe. Îl trecu prin gaura din gard, apucîndu-se cu mîinile de-iarba udă.

Haide odată! hîrîia Barbridge. N-avea grijă că ţin eu marfa, iar de scăpat... Hai!

Poteca era cunoscută şi pe iarba udă se aluneca foarte uşor. Ramurile de scoruş îl loveau în plină faţă, iar bă­trînul ăsta gras era atît de greu încît jurai că-i mort. Sa­cul cu marfă se agăţa tot timpul de cîte ceva şi se lovea, zdrăngănind, şi-n plus le era frică să nu se întîlnească eu. ala, care poate mai umbla pe-aici, prin beznă.

Cînd ieşiră pe şosea era încă întuneric, dar nu mai era mult pînă la răsărit. În pădurice, de partea cealaltă a şose­lei, păsările începură să ciripească somnoroase şi încă neho­tărîte. Pe deasupra caselor negre şi a felinarelor galbene, rare, din cartierele îndepărtate, întunericul nopţii începu a căpăta o nuanţă de violet-închis. Bătea un vîntuleţ umed şi rece, care te făcea să te scuturi înfrigurat. Redrick îl lăsă pe Barbridge la marginea drumului şi se uită împrejur: un păianjen mare şi negru tocmai fugea peste drum. Red găsi repede Land Roverul, aruncă de pe caroserie ramurile care îl mascau, se aşeză la volan şi, încet, fără să aprindă luminile, ieşi pe asfalt. Bar­bridge stătea pe jos, cu o mînă ţinînd sacul cu marfă, iar cu cealaltă pipăindu-şi picioarele.

Repede, şuieră el. Hai mai repede! Genunchii... încă îi mâi am... măcar genunchii să-i salvez.

Redrick îl ridică şi, scrîşnind din dinţi de încordare, îl aruncă în Land Rover. Barbridge se prăbuşi pe scaunul din spate şi icni. Sacul însă nu-l scăpă din mînă. Redrick ridică de la pămînt impermeabilul plumbuit şi îl aruncă deasupra lui Barbridge. Acesta în zgîrcenia lui, izbutise nu numai să care toată marfa, dar nici măcar balonzaidul greu nu-l lăsase în Zonă.

Redrick scoase lanterna şi, mergînd cînd înainte, cînd înapoi, căuta urme la marginea drumului. Nu găsi nimic. Ieşind pe şosea, Land Roverul trecu peste iarba deasă şi înaltă, care trebuia să se ridice la loc după cîteva ore. În jurul locului unde stătuse maşina patrulei, zăceau gră­mezi de mucuri. Redrick îşi aminti că de mult vroia să fumeze. Îşi scoase liniştit ţigara şi-o aprinse, deşi chiar acum ar fi vrut să sară în maşină şi să gonească, să go­nească, să gonească cît mai departe de-aici. Dar nu avea încă voie s-o şteargă. Totul trebuia făcut încet şi calculat.

Ce-i cu tine? se auzi din maşină vocea plîngăreaţă a lui Barbridge. Apă n-ai vărsat, năvodul e uscat. Ce mai stai? Haide, ascunde o dată marfa aia!

Taci. Nu mă mai deranja, spuse Redrick şi mai trase un fum. O să cotim spre marginea sudică.

Cum adică spre margine? Ce-ai înnebunit? Îmi paradeşti genunchii, scîrbă! Genunchii mei!

Redrick trase ultimul fum şi stinse mucul în cutia de chibrituri.

Hai, Sterviatnik, nu mai fă curent. Nu se poate direct prin oraş. Sînt trei posturi şi măcar la unul tot ne opresc.

Şi ce dacă?

O să-ţi vadă copitele şi atunci s-a terminat cu noi.

Da, ce-au copitele mele? Am fost să prindem peşte cu dinamita şi mi-am rupt picioarele. Asta-i tot.

Şi dacă le pipăie careva.

Le pipăie pe dracu'... Am să urlu în aşa hal c-or să uite să mai pipăie.

Dar Redrick se hotărîse deja. Ridică scaunul spre volan şi, în lumina lanternei, deschise un capac mascat.

Punem marfă aici.

Rezervorul de benzină, de sub scaun era fals. Redrick luă sacul şi îl băgă înăuntru, auzind cum sună şi se rosto­goleşte ceva.

N-am voie să risc, mormăi. Nu am dreptul.

Aranjă la loc capacul, aruncă deasupra nişte cîrpe şi un pic de gunoi şi puse scaunul la loc. Barbridge icnea, ofta, insista pe un ton plîngăreţ ca să meargă totul mai repede şi iar începu să promită Globul de Aur, în timp ce se foia mereu pe scaun, uitîndu-se cu grijă în întune­ricul care se dilua continuu. Redrick însă nu-i mai dădea atenţie. Tăie sacul de plastic plin cu apă şi peşti, vărsă apa deasupra năvodului aruncat pe platforma din spate, iar peştele care se zbătea îl puse într-un sac imperme­abil. Sacul de plastic îl împături şi îl puse în buzunarul canadienei. Acum totul era în regulă: pescarii se întor­ceau fără să fi avut prea mare noroc. Se aşeză la volan şi porni maşina.

Pînă la cotitură, au mers fără să aprindă luminile. La stînga se întindea zidul solid, înalt de trei metri, care înconjura Zona, iar în dreapta erau tufişurile şi păduricea, nu prea rară, în care răsăreau din cînd în cînd vilişoare părăsite, cu feresterele bătute în scînduri şi cu pereţii co­jiţi. Redrick distingea foarte bine toate astea, obişnuin­du-se cu întunericul ce se destrăma. De altfel, ştia ce va urma şi, de aceea, cînd înaintea lor apăru silueta înco­voiată ce înainta ritmic, nici măcar nu micşoră viteza, aplecîndu-se doar deasupra volanului. Individul mergea chiar pe mijlocul şoselei, cum, de altfel, făceau toţi ceilalţi. Se-ndrepta spre oraş. Redrick îl ocoli, virînd spre stînga şi îl depăşi, apăsînd mai tare pe accelerator.

Maică precistă! bolborosi în spate Barbridge. Roşcatule, l-ai văzut?

Da.

Doamne-Dumnezeule. Numai asta ne lipsea, mor­măi Barbridge, şi deodată începu să se roage cu glas tare.

Închide gura! ţipă Redrick.

Cotitura trebuia să fie pe undeva pe aici şi Redrick micşoră viteza, cercetînd linia căsuţelor şi a gardurilor strîmbe care se întindeau pe partea dreaptă. Căsuţa veche a transformatorului... Stîlpul de telegraf cu rezemătoare... Un poduleţ putrezit peste un şanţ. Redrick viră brusc. Maşina sări peste un dîmb, scuturîndu-se puternic.

Pe unde dracu' o iei? urlă, nebuneşte, Barbridge.

Redrick se întoarse pentru o secundă şi-l lovi brusc, pe moş drept în faţă, simţind cu dosul palmei obrazul ţepos. Barbridge icni şi tăcu. Maşina se scutura şi roţile alune­cau în noroiul proaspăt. Redrick aprinse farurile. În lumina albă şi săltăreaţă ce dansa deasupra drumului vechi se vedea iarba abundentă, acoperită de băltoace imense, ră­săreau garduri putrezite şi dărîmate. Barbridge se plîn­gea, suspina şi-şi sufla nasul. Nu mai promitea nimic, se jelea şi ameninţa, dar nu prea tare şi cam nedesluşit. Re­drick auzea numai cuvinte separate. Ceva despre picioare, despre genunchi, despre frumosul Archie... Pe urmă, amuţi.

Drumul se întindea de-a lungul marginii de vest a oraşului. Cîndva, aici fuseseră vile, grădini, livezi şi reşedinţele de vară ale bogătanilor din oraş şi ale celor din conducerea uzinei. Locuri vesele, verzi, lacuri micuţe, ma­luri cu nisip curat, pădurici luminoase de mesteacăn, bălţî unde creşteau crapii. Mirosurile urîte şi norii de fum de la uzină nu ajungeau pînă aici şi nici canalizarea ora­şului, de altfel. Acum însă locurile erau părăsite şi în tot acest timp au văzut o singură casă locuită, cu o fereastră luminată şi perdeluţele trase. În curte, pe sfori, atîrnau rufele ude de ploaie. Un cîine uriaş, care aproape se îneca de ură, ţîşni dintr-o parte şi un timp fugi după maşină, în rafalele de noroi, care zburau de pe roţi.

Redrick trecu încet pe un poduleţ vechi şi strîmb şi, cînd văzu în faţă intersecţia cu şoseaua de vest, opri ma­şina şi stinse motorul. Pe urmă, ieşi din maşină băgînd înfrigurat mîinile în buzunarele ude ale combinezonului şi merse înainte, fără a se mai uita la Barbridge. Se crăpase de ziuă. În jur, totul era ud, liniştit, somnoros. Ajunse pînă la şosea şi scoase capul cu grijă dintr-un tufiş. Postul de poliţie se vedea foarte bine de aici: o căsuţă mică pe roţi, trei gemuleţe luminate, iar maşina patrulei stătea pustie la marginea drumului. Un timp, Redrick stătu şi se uită. La post nu era nici o mişcare; probabil că cei din patrulă îngheţaseră şi obosiseră în cursul nopţii, iar acum se încălzeau în căsuţă şi moţăiau cu ţigările lipite de buza de jos. "Broaşte rîioase", mur­mură Redrick. Pipăi în buzunar boxul, băgînd degetele prin orificii, strînse în pumn metalul rece şi ghemuin­du-se înfrigurat, fără a-şi scoate miinile din buzunar, plecă înapoi. Land Roverul stătea aplecat într-o parte printre tufişuri. Locul era părăsit, lăsat în paragină şi probabil că nimeni nu mai trecuse pe-aici de vreo zece ani. Cînd Redrick veni spre maşină, Barbridge se ridică un pic şi se uită atent la el, deschizînd gura. Acum arăta şi mai bătrîn ca de obicei, plin de riduri, chelos, faţa neîngrijită, plină de păr ţepos, dinţii putreziţi... Un timp se uitară tăcuţi unul la altul şi, dintr-o dată, Barbridge mormăi.

Îţi dau harta... Toate capcanele, toate... Ai să-l gă­seşti singur şi n-o să-ţi pară rău.

Redrick îl ascultă nemişcat, desfăcu degetele, lăsînd să alunece boxul în buzunar şi spuse:

Bine. Treaba ta e să stai leşinat. Ai înţeles? Să gemi şi să nu-i laşi să te pipăie.

Se aşeză la volan, porni motorul şi puse maşina în mişcare.

Totul a fost în regulă. Nimeni n-a ieşit din căsuţă atunci cînd Land Roverul a trecut încet, respectînd in­dicatoarele, mărind apoi treptat viteza, pînă cînd a ţîşnit spre oraş prin marginea de vest. Era şase dimineaţa, stră­zile erau pustii, iar asfaltul ud şi negru. Semafoarele au­tomate, singuratice şi deocamdată inutile, clipeau la in­tersecţii. Au trecut pe lîngă o brutărie cu geamuri înalte, puternic luminate şi Redrick simţi un val de miros cald şi foarte ispititor.

Vreau să halesc, spuse Redrick şi se întinse, îm­pingîndu-se cu mîinile în volan, încercînd astfel să-şi destindă muşchii obosiţi de atîta încordare.

Ce? sări, speriat, Barbridge.

Vreau să halesc... Unde să te duc? Acasă, sau di­rect la Măcelar?

La Măcelar, la Măcelar. Hai mai repede! începu să mormăie grăbit Barbridge, aplecîndu-se în faţă. Redrick simţea în ceafă răsuflarea lui fierbinte. Direct la el! Mi-e dator încă şapte sute de monezi. Hai, goneşte, goneşte o dată! Ce te tîrîi ca păduchii pe umezeală? Şi începu să înjure obosit, lipsit de putere, dar cu răutate, cu vorbe murdare, negre, stropind cu salivă şi înecîndu-se în crize de tuse.

Redrick nu-i mai răspundea. Nu avea nici timp, nici putere pentru a linişti un Sterviatnik dezlănţuit. Trebuia să termine cît mai repede cu toate astea. Măcar o oră, chiar o jumătate de oră să doarmă înainte de întîlnirea de la Metropol. Coti pe strada 16, străbătu două cartiere şi opri maşina în faţa unei vile gri cu două etaje. .

Îi deschise însuşi Măcelaru', probabil că tocmai atunci se sculase şi voia să facă baie. Era îmbrăcat îrîtr-un halat impunător, cu ciucuri de aur, iar într-o mînă ţinea pa­harul cu proteza dentară. Părul îi era răvăşit, iar sub gchii tulburi îi atîrnau săculeţi vineţii.

A! exclamă el. Roşcatu'. Şe mai jici?

Pune-ţi dinţii şi hai să intrăm.

Îhî, aprobă Măcelaru', şi îl invită în hol printr-o mişcare a capului. Se deplasă apoi cu o repeziciune uimi­toare, tîrşîihd papucii persani, şi dispăru în baie.

Cine? strigă el de-acolo.

Barbridge.

Ce-i cu el?

Picioarele.

În baie începu să curgă apa, se auzeau pufăituri şi plescăituri, apoi căzu ceva care se rostogoli pe jos, pe faianţă. Redrick se aşeză obosit în fotoliu, scoase o ţi­gară şi o aprinse uitîndu-se în jur. "Da, despre hol n-am ce zice". Măcelaru' nu se zgîrcea la bani. A fost un chi­rurg cu mare experienţă şi foarte la modă, steaua medicinii din oraş, ba chiar din stat. Bineînţeles că nu din cauza banilor făcea afaceri cu stalkerii. Îşi avea şi el partea lui din Zonă: plata în natură, cu diferite mărfuri pe care le folosea în medicina lui; plata în acumulare de noi cu­noştinţe, studiind, pe Stalkerii mutilaţi de Zonă, boli ne­cunoscute pînă acum, monstruozităţi şi defecte ale orga­nismului uman, plata pentru faima primului doctor de pe planetă, specialist în bolile extraterestre ale omului. Dar şi banii îi lua tot cu plăcere.

Ce-au picioarele? întrebă el, apărînd din baie cu un prosop uriaş pe umăr. Cu marginea prosopului îşi şter­gea atent degetele, lungi, nervoase.

S-a bălăcit în "piftie".

Măcelaru' fluieră de uimire.

Deci s-a terminat, cu Barbridge. Păcat. Era un stalker faimos.

Nu-i nimic, zise Redrick, tolănindu-se în fotoliu. Îi faci nişte proteze. O să zburde prin Zonă şi cu proteze.

Mda, mormăi Măcelaru'. Faţa lui luase o mină preocupată. Stai puţin să mă-mbrac.

Pînă s-a îmbrăcat, pînă a sunat undeva, probabil la clinica lui ca să pregătească totul pentru operaţie, Redrick stătu nemişcat în fotoliu şi fuma. Numai o singură dată se clinti, cînd scoase bidonaşul. Bău cu înghiţituri mici pentru că rămăsese numai un pic, pe fund. Încerca să nu se gîndească la nimic. Pur şi simplu aştepta.

Pe urmă, ieşiră împreună la maşină. Redrick se aşeză la volan, iar alături se trînti Măcelaru', care imediat se întoarse şi începu să pipăie peste spătar picioarele lui Barbridge. Acesta, gîrbovit, mai liniştit acum, bolborosea ceva smiorcăindu-se. Probabil că se jura că-l îngroapă în aur. Îşi amintea din nou de copii, de nevasta moartă şi îl implora să-i salveze măcar genunchii. Cînd au ajuns la clinică, Măcelaru' înjură, negăsind asistenţii la intrare. Sări din maşina care nici nu se oprise încă şi dispăru în clinică. Redrick aprinse ţigara din nou, iar Barbridge zise dintr-o dată, clar şi răspicat, de parcă s-ar fi liniştit de tot:

Ai vrut să mă omori. Şi-am să ţin minte asta.

Şi totuşi nu te-am omorît, zise Redrick, indiferent.

Da. Nu m-ai omorît. Bardridge tăcu un timp, după care zise: Nici asta n-am să uit.

Să nu uiţi, să nu uiţi, spuse Redrick. Bineînţeles că tu m-ai fi omorît. Se întoarse şi se uită la Barbridge. Moşu' se schimonosea, mişcînd tăcut buzele uscate. Pur şi simplu m-ai fi lăsat... M-ai fi părăsit în Zonă şi... nu te-am văzut, nu te-am auzit. Ca şi cu Ochelaristu'.

Ochelaristu' a murit singur, protestă mîhnit Bar­bridge. N-am nici o vină. S-a blocat singur.

Eşti un nemernic, spuse Redrick, rece, întorcînd capul cu dispreţ. Un Sterviatnik.

Pe uşă năvăliră asistenţii adormiţi, răvăşiţi de somn, îndreptîndu-se în fugă spre maşină şi desfăcînd targa.

Redrick, trăgînd din ţigară, privea îndemînarea cu care îl scoteau pe Barbridge, cum l-au pus apoi pe targă şi cum l-au dus spre intrare. Barbridge stătea nemişcat cu mîinile pe piept şi se uita la cer. Tălpile lui imense, mîncate sălbatic de "piftie", erau răsucite groaznic. A fost ultimul dintre stalkerii vechi, din rîndul acelora care au început să vîneze bogăţiile extraterestre, imediat după: Vizită. Atunci Zona nu se numea încă Zonă, nu erau nici institutele, nici zidul, nici forţele poliţiste ONU. Oraşul era paralizat de groază şi lumea întreagă chicotea auzind de noile minciuni gazetăreşti. Redrick avea pe atuncf zece ani, iar Barbridge era un bărbat puternic şi agil. Îî plăcea să bea pe socoteala altora, să se bată şi să înghe­suie în colţ cîte-o fată căscată. Copiii lui nu-l interesau deloc. Era un ticălos mărunt, ordinar. Cînd se pilea, o bătea pe nevastă-sa cu o plăcere respingătoare, zgomotos, ca să ştie toţi. Şi-a tot bătut-o pînă cînd, într-o zi, n-a mai avut pe cine.

Redrick întoarse Land Roverul şi, ignorînd semafoa­rele, începu să goneaseă spre casă, claxonînd puternic pietonii rari şi tăind colţurile pentru a scurta drumul.

Se opri în faţa garajului şi, cînd ieşi din maşină, îl văzu pe administrator. Acesta venea spre el din direcţia părculeţului şi, ca întotdeauna, era prost-dispus. Faţa şi­fonată cu ochii umflaţi, exprima un dezgust profund, de parcă n-ar fi mers pe pămînt, ci pe bălegar moale.

Bună-dimineaţa, îl salută Redrick, politicos.

Administratorul se opri la doi paşi şi îi arătă cu de­getul mare peste umăr:

A cui e chestia aia? bîigui el.

Se vedea că erau primele cuvinte pe care le rostea astăzi.

Despre ce e vorba?

Leagănul ăla... Dumneata l-ai pus?

Eu.

Pentru ce?

Redrick nu răspunse şi se îndrepta spre uşa garajului unde începu să descuie lacătul. Administratorul se apropie pînă ajunse lîngă el, în spate.

V-am întrebat pentru ce-aţi pus leagănul. Cine va rugat?

Fetiţa, îi răspunse Redrick liniştit, deschizînd poarta.

Nu vorbeam de fetiţă, ridică vocea administratorul. Fetiţa e o altă problemă. V-am întrebat cine v-a dat voie? Cine v-a permis să vă faceţi de cap în părculeţ?

Redrick se întoarse spre el şi, un timp, stătu nemişcat privindu-l drept la rădăcina nasului, albă şi brăzdată de vinişoare roşietice. Administratorul se dădu un pas înapoi şi zise, cu un ton mai jos:

Nici balconul nu l-aţi vopsit. De cîte ori eu...

Degeaba te străduieşti. Tot nu plec de aici.

Se întoarse în maşină şi porni motorul. Puse mîinile pe volan şi îl strînse puternic, observînd, în treacăt, cum i s-au albit încheieturile degetelor. Atunci scoase capul pe geam şi, fără nici o reţinere, îi strigă:

Şi dacă totuşi va trebui să plec, atunci roagă-te lui Dumnezeu, ticălosule!

Băgă maşina în garaj, aprinse lumina şi închise poarta. Scoase sacul din rezervorul de benzină fals, îl puse într-un coş vechi, iar deasupra aşternu năvodul, încă umed, cu frunze şi ierburi încîlcite în el. Peste năvod puse peştele pe care Barbridge îl cumpărase cu o seară înainte dintr-o prăvălie de la periferie. Cercetă încă o dată maşina din toate părţile, aşa cum obişnuia. În dreapta ei, pe o apă­rătoare de roată, se lipise un muc de ţigară strivit. Redrick îl luă. Ţigara era suedeză. Se gîndi puţin şi-o puse în cutia de chibrituri, unde mai erau trei mucuri.

Pe scară nu se întîlni cu nimeni. Se opri lîngă uşă, care se deschise înainte ca el să scoată cheia. Intră într-o parte, ţinînd coşul greu sub braţ, simţind căldura şi mi­rosurile cunoscute, ale casei sale. Guta i se agăţă de gît şi se lipi cu faţa de pieptul său, totul în tăcere. Simţea chiar prin combinezon şi prin cămaşa groasă, călduroasă, cum i se zbătea nebuneşte inima. O lăsă în pace. Aşteptă răbdător pînă cînd Guta îşi reveni, deşi simţea, în clipele acelea, cît era de obosit şi lipsit de puteri.

Ei, hai, zise ea cu voce joasă şi puţin răguşită. Se desprinse de el, aprinse lumina în hol şi, fără să -e uite, se duse la bucătărie. Acum e gata cafeaua, se auzi de-acolo.

Am adus peşte, zise plin de viaţă, voios, deşi cam forţat. Prăjeşte-l pe tot. Mi-e o foame de mă ia cu leşin.

Cînd se înapoie cu faţa ascunsă în părul despletit, el puse coşul jos, o ajută să scoată plasa cu peşti şi, împre­ună, o duseră la bucătărie şi puseră peştele în chiuveta.

Du-te şi spală-te, spuse ea. Pînă te speli, totul o să fie gata.

Ce face Maimuţica? întrebă, stînd jos şi scoţîndu-şi cizmele.

Nu i-a tăcut gura toată seara. Abia am reuşit s-o culc. Tot timpul: unde-i tata, unde-i tata? arată-i dacă poţi.

Se mişca prin bucătărie, îndemînatică, robustă şi bine făcută. Apa fierbea deja în cratiţa de pe aragaz iar solzii zburau în toate părţile de sub cuţit. Uleiul sfîrîia în ti­gaia cea mare şi începuse să miroasă îmbietor a cafea proaspătă.

Redrick se sculă şi, mergînd desculţ, se întoarse în hol, luă coşul şi îl duse în cămară. Pe urmă, băgă capul în dormitor. Maimuţica dormea liniştită, pătura căzuse pe podea, iar cămăşuţă i se ridicase: un animal micuţ, ce răsufla agitat. Nu rezistă tentaţiei şi-o mîngîie pe spafele acoperit de o blăniţă caldă, aurie. Şi pentru a nu ştiu cîtă oară, se miră cît de lungă şi mătăsoasă era blana.

Simţea o dorinţă nestăvilită s-o ia în braţe, dar îi era îrică să n-o trezească şi, pe lîngă asta, era murdar ca dracu', plin de Zonă şi de moarte. Se întoarse în bucătărie, se aşeză la masă şi. zise:

Pune-mi o ceşcuţa de cafea şi pe urmă o să mă duc să mă spăl.

Pe masă era presa de seară. "Ziarul Marmontului", revista "Atletul", "Playboy"-ul ― se strînsese deja un vraf de reviste. Într-o copertă groasă, stăteau Expu­nerile Institutului Internaţional de Cultură Extrateres­tră" numărul 56. Redrick luă cana cu cafea aburindă şi trase spre el "Expunerile". Mîzgăleli, tot felul de semne ciudate, desene tehnice... În fotografii, lucruri cunoscute, văzute în perspectivă din diferite poziţii. Descoperi încă un articol postmortem al lui Kirill: "Despre capacitatea neobişnuită a capcanelor magnetice de tipul 77-B". Nu­mele "Panov" era încadrat într-un chenar negru, iar jos, cu litere mici, scria: "Doctorul Kirill A. Panov. U.R.S.S. Dispărut tragic în timpul experimentelor din aprilie 19..". Redrick aruncă revista şi luă o gură de cafea, bineînţeles frigîndu-se. Apoi întrebă:

A fost careva?

Cremă-de-ghete, răspunse Guta, ezitînd puţin. Stă­tea lîngă aragaz şi se uita la el. Era beat mort şi atunci l-am dat afară.

Şi Maimuţica ce-a făuct?

Bineînţeles că n-a vrut să-l lase şi a început să plîngă. I-am spus însă că nenea Cremă-de-ghete nu se simte bine şi ea, înţelegînd, a întrebat: "Nenea Cremă-de-ghete iar a tras la măsea?".

Redrick surîse şi din nou luă o gură de cafea. Pe urmă, întrebă:

Vecinii ce mai zic?

Şi din nou Guta ezită un pic, înainte de a răspunde;

Ca de obicei.

Bine, nu-mi mai povesti.

Eh! exclamă ea, dînd din mînă cu dispreţ. Azi-noap­te, a bătut la uşă baborniţa aia de jos. Ochii erau uite-aşa şi avea spume la gură: "Ce tăiem în baie la mijlocul nopţii?"...

E clar, zise Redrick printre dinţi. Auzi, poate că-i mai bine să plecăm de-aici. Cumpărăm o casă la marginea oraşului unde nu locuieşte nimeni. O casă de-alea, pă­răsite.

Şi Maimuţica?

O, Doamne! Oare nu facem noi totul ca să-i fie cît mai bine?

Guta dădu din cap.

Îi plac copiii. Şi ei o iubesc. Nu sînt ei de vină că...

Da. Bineînţeles că nu sînt ei de vină.

Păi, ce să-ţi mai spun? A sunat unu' care nu s-a prezentat. I-am spus că eşti la pescuit.

Redrick puse cana pe masă şi se ridică.

Bine. Mă duc totuşi să mă spăl. Mai am încă o groază de treburi.

Se încuie în baie, aruncă îmbrăcămintea într-un ca­zan de rufe, iar boxul, piuliţele, ţigările şi alte mărun­ţişuri le puse pe o policioară. Se învîrti mult timp sub duş, sub o apă fierbinte, care parcă era clocotită. Oftînd şi gemînd, îşi frecă corpul cu o mănuşă din burete aspru pînă cînd pielea deveni roşie. Pe urmă închise apa, se aşe­ză pe marginea băii şi îşi aprinse o ţigară. Apa huruia prin ţevi.. Guta făcea zgomot cu vasele în bucătărie, de unde venea miros de peşte prăjit. Pe urmă, Guta bătu la uşă şi îi aduse lenjerie curată.

Hai mai repede. Se răceşte peştele.

Îşi reveni complet şi începu din nou să comande. Zîm­bind, Redrick se îmbrăcă şi se întoarse la bucătărie nu­mai în chiloţi şi maieu.

Uite-acum pot să şi mănînc, zise, aşezîndu-se pe scaun.

Boarfele le-ai pus în cazan?

Îhî, răspunse cu gura plină. Bun peştele.

Ai pus apă peste ele?

Nu... Sînt vinovat, sir. Promit că nu mai fac, sir. Da' mai lasă-le, că ai destul timp. Mai stai puţin!

O prin­se de mînă şi încercă s-o pună pe genunchi, dar ea se feri uşor şi se aşeză alături.

Va să zică îţi neglijezi bărbatul, zise Redrick, îndopîndu-se din nou. Deci mă dispreţuieşti.

Cel fel de bărbat oi fi acuma, nu ştiu! Un sac gol, nu bărbat. Stai să te umplu mai întîi.

Şi dacă?... Mai sînt minuni pe lumea asta.

Lasă, că n-am văzut minuni d-astea de la tine. Poate vrei să bei ceva?

Redrick se juca absent cu furculiţa.

Nu. Cred că nu. (Se uită la ceas şi se ridică.) O să plec acum, aşa că pregăteşte-mi costumul cel mai bun. Ştii tu: categoria extra. O cămăşuţă, cravată...

Se îndreptă spre cămară, lipăind cu picioarele goale şi curate pe pardoseala răcoroasă. Intră şi se încuie. Îşi puse şorţul de cauciuc, mănuşile de cauciuc lungi pînă la cot, şi începu să scoată pe masă tot ce era în sac. Două "biberoane", o cutie cu "ace de siguranţă", nouă "baterii", trei "brăţări" şi încă un cerc, tot ca o "brăţară", dar din­tr-un metal alb şi uşor, avînd un diametru mai mare cu vreo treizeci de milimetri. Şaisprezece bucăţi de "stropi ne­gri" în pachetul de polietilenă. Doi "bureţi" cît pumnul, foarte bine păstraţi. Trei "bîze". Un borcan cu "lut sifo­nat"... În sac mai rămăsese un container de porţelan greu, bine împachetat în vată de sticlă, dar Redrick nu puse mî­na pe el. Scoase ţigările şi îşi aprinse una, uitîndu-se la toată marfa de pe masă.

Pe urmă trase un sertar, scoase o foaie de hîrtie, un ciot de creion şi o numărătoare cu bile. Ţinînd ţigara în colţul gurii şi clipind din ochi din cauza fumului, scria cifră după cifră, înşirîndu-le pe trei coloane. Făcu to­talul primelor două coloane. Sumele erau destul de impu­nătoare. Stinse mucul de ţigară în scrumieră, deschise cu precauţie cutia şi răsturnă "acele de siguranţă" pe hîr­tie. În lumina electrică, acele păreau albăstrui şi numai cîteodată aruncau jerbe de culoare spectrală: roşu, gal­ben, verde. Luă unul dintre ele şi, cu grijă, ca să nu se înţepe, îl puse între degetul mare şi arătător. Pe urmă, stinse lumina şi mai aşteptă puţin ca să se obişnuiască cu întunericul. Acul "tăcea". Îl puse la o parte, pipăi altul şi îl prinse intre degete. Nimic. Apăsă mai tare, ris­cînd să se înţepe, şi acul începu să "vorbească". Izbuc­niră jerbe slab-roşietice, ce străbăteau rapid acul şi care se răriră dintr-o dată, schimbîndu-se în verde. Cîteva se­cunde, Redrick admiră acest joc straniu de artificii, care, aşa cum aflase din "Expuneri", trebuia să însemne ceva. Poate ceva foarte important. Pe urmă, punîndu-i sepa­rat pe primul, luă altul...

În total au fost şaptezeci şi trei de "ace de siguranţă", din care "vorbeau" douăsprezece. De altfel, şi celelalte trebuiau să "vorbească", dar pentru asta forţa degetelor nu era suficientă. Era nevoie de o maşină specială, mare cît masa. Redrick aprinse din nou lumina şi adăugă încă" două cifre la cele scrise. Şi numai după aceea se hotărî.

Băgă mîiniîfe în sac şi, ţinîndu-şi respiraţia, scoase şi puse pe masă un pachet moale. Îl privi un timp, îngîn­durat, frecîndu-şi bărbia cu dosul palmei. Pe urmă, luă creionul îl învîrti între degetele înmănuşate şi iar îl arun­că. Scoase o ţigară şi, privind mereu pachetul, o fuma toată.

Ce dracu', zise tare. Luă pachetul cu hotărîre şi îl băgă înapoi în sac. Şi cu asta, gata! Ajunge!

Răsturnă imediat "acele" înapoi în cutie şi se ridică. Era timpul să plece. Probabil că i-ar fi prins bine o jumă­tate de oră de somn ca să-şi limpezească gîndurile, dar, pe de altă parte, mult mai folositor era să ajungă la în­tîlnire mai devreme şi să vadă cum şi ce. Aruncă mănu­şile, atîrnă şorţul şi, fără să stingă lumina, ieşi din că­mară.

Costumul era deja pus pe pat şi Redrick începu să se îmbrace. Tocmai îşi făcea nodul la cravată în faţa oglin­zii, cînd în spate scîrţîi uşor parchetul şi auzi o răsuflare precipitată. Luă imediat o mină serioasă, ca să nu puf­nească în rîs.

Bau! se auzi lîngă el o voce subţire şi cineva îl prinse de picior.

Ah! ţipă Redrick, leşinînd pe pat.

Maimuţica, rî­zînd şi chicotind, se urcă imediat pe el. Îl călca, îl trăgea de păr şi îi înşira noutăţile:

Vecinul Willi a rupt piciorul păpuşii, la etajul trei a apărut un pisoi alb cu ochii roşii, probabil că nu a fost cuminte şi s-a dus în Zonă. Seara am mîncat griş cu lapte şi cu dulceaţă, nenea Cremă-de-ghete iar a tras la măsea, s-a îmbolnăvit şi a plîns. Da' de ce peştele nu se îneacă în apă? De ce mama n-a dormit noaptea? De ce sînt cinci degete, mîinile numai două şi nasul singur?

Redrick îmbrăţişă încet o vietate caldă, care se urca pe el şi îl privea cu ochii mari, negri şi lipsiţi de albul pupilelor. Se lipise de faţa lui cu obrăjorul moale, acoperit de un pufuşor auriu. Redrick repeta întruna.

Maimuţico... Ah! Maimuţico!

Deodată sună telefonul chiar lîngă urechea lui. Întinse mîna şi ridică receptorul.

Da.

În receptor tăcere.

Alo? Alo?

Nimeni nu răspunse. Pe urmă, se auzi un zgomot ca şi cum la celălalt capăt al firului s-ar fi închis telefonul. Apoi se auzi tonul. Redrick se ridică, o lăsă pe Maimu­ţică jos, deja n-o mai asculta, îşi puse pantalonii şi haina. Maimuţica vorbea fără întrerupere, în timp ce el zîmbea absent, astfel că, în scurtă vreme, auzi: "Tata şi-a muşcat limba şi a înghiţit-o". Pe urmă, îl lăsă în pace.

Se întoarse în cămară, puse într-o servietă tot ce era pe masă, fugi în baie după box, din nou se întoarse în cămară, luă servieta într-o mînă şi coşul cu sacul în cea­laltă, ieşi şi încuie meticulos uşa cămării, după care strigă la Guta: "Am plecat!".

Cînd te întorci? întrebă Guta, ieşind din bucătărie. Se pieptănase deja, se fardase şi nu mai avea pe ea ha­latul, ci o rochie de casă, care-i plăcea lui cel mai mult, de-un albastru strălucitor şi cu decolteul larg.

Te voi suna.

Se uită la ea, se apropie şi, aplecîn­du-se, o sărută pe decolteu.

Hai, du-te o dată, a zis încet Guta.

Da' eu? Şi pe mine? ciripi Maimuţica, strecurîn­du-se între ei.

Trebui să se aplece şi mai mult. Guta se uită la el nemişcată.

Fleacuri, spuse el. Nu te-ngrijora. O să te sun.

Pe scară, cu un etaj mai jos, Redrick văzu un individ corpolent, într-o pijama vărgată. Cotrobăia la yala uşii sale. Din adîncurile întunecoase ale apartamentului său, răzbătea un miros de acreală caldă. Redrick se opri şi îl salută:

Bună-ziua.

Grăsanul se uită cu teamă la el, peste umăru-i puternic şi mormăi ceva.

Soţia dumneavoastră a fost la noi azi-noapte, spuse Redrick. Zicea că tăiem ceva. E o neînţelegere.

Nu-mi pasă, bombăni omul în pijama.

Nevastă-mea a spălat rufe aseară, continuă Re­drick. Dacă v-a deranjat, vă rugăm să ne scuzaţi.

Da' eu n-am zis nimic. Vă rog...

Atunci mă bucur foarte mult.

Coborî, iar cînd ajunse în garaj, puse coşul împreună cu sacul într-un colţ, îl acoperi cu o bancă veche şi după ce se mai uită o dată peste tot ieşi în stradă.

Nu era mult de mers: două cartiere pînă la piaţă, apoi printr-un parc şi încă un cartier pînă la Bulevardul Central. În faţa Metropolului strălucea, ca-ntotdeauna, un şir multicolor de maşini, iar "boys" în scurte de culoarea zmeurei cărau geamantane. Nişte tipi solizi, ce păreau a fi străini, se strînseseră în grupuleţe de cîte doi sau trei, discutau şi fumau stînd pe scara de marmură. Redrick se hotărî să nu intre acolo deocamdată. Se aşeză sub o umbrelă în faţa unei cafenele mici de vizavi, comandă o cafea şi îşi aprinse o ţigară. La doi paşi de el stăteau la o măsuţă trei inşi din poliţia internaţională, îmbrăcaţi în civil. Erau grăbiţi şi mîncau în tăcere cîrnaţi prăjiţi "à la Marmont". Între timp băuseră bere neagră din halbe înal­te, de sticlă. Alături, la vreo zece paşi, un sergent mînca posomorît cartofi prăjiţi. Casca albastră zăcea răsturnată pe jos; alături, stătea atîrnată de spătarul scaunului cen­tura cu tocul pistolului. În afară de ei, la cafenea nu mai era nimeni. Ospătăriţa, o femeie în vîrstă, o necunoscută, stătea deoparte şi, din cînd în cînd, căsca, ducîndu-şi mîna delicat la buzele rujate. Era nouă fără douăzeci.

Redrick observă că din hotel iese Richard Nunan, ca­re-şi punea din mers pălăria moale. Cobora sprinten pe scară, micuţ, rotofei şi roz, iar pe faţă i se citea bună­starea. Era proaspăt, plin de viaţă şi părea cunvins că nu-l aşteptau nici un fel de neplăceri. Ferindu-şi faţa cu palma, se uită la Nunan cum se aşază la volan, preocupat şi gri­juliu, cum mută ceva de pe scaunul din faţă în spate, cum se apleacă şi-şi aranjează oglinda retrovizoare. Pe urmă, Peugeotul scoase un norişor de fum albăstrui, claxonă un african îmbrăcat în burnus şi ieşi voios pe stradă. Ju­decînd după toate, Nunan mergea la Institut şi asta în­semna că va trebui să ocolească fîntîna şi să treacă pe lîn­gă cafenea. Era prea tîrziu ca să se mai ridice şi să plece. Atunci, Redrick îşi ascunse faţa în palmă şi se aplecă deasupra ceştii. Inutil însă. Peugeotul claxona puternic, scrîşni din roţi şi se auzi vocea însufleţită a lui Nunan.

Hei, Schuhart! Red!

Înjurînd în gînd, Redrick îşi săltă capul. Nunan se îndrepta spre el, strălucind de amabilitate şi întinzînd mîna din mers.

Ce faci aici, aşa de devreme? întrebă el, apropi­indu-se. Mulţumesc, mămico, îi aruncă el ospătăriţei. N-am nevoie de nimic. Şi din nou spre Redrick: Nu te-am mai văzut de-o sută de ani? Pe unde te-ai mai ascuns? Cu ce te ocupi,?

Eh... şi tu, zise, fără plăcere, Redrick. Cu mărun­ţişuri.

Se uită cum Nunan, atent, dar hotărît, se aşeză alături pe un scaun şi dădu la o parte, cu mînuţele lui pu­foase, paharul cu şerveţele şi farfuria pe care fuseseră sandviciurile. Asculta cum Nunan pălăvrăgea prietenos.

Te-ai cam ofilit. Ce, nu dormi destul? Ştii, şi eu m-am cam încurcat în ultimul timp cu noua automatizare, dar de dormit... nu, frăţioare. Somnul e de bază la mine. N-are decît să se aleagă praful de automatizarea lor. (Deo­dată, se uită în jur.) Pardon, poate aştepţi pe cineva? Nu te deranjez?

Noo..., spuse Redrick indolent. Am avut puţin timp liber şi m-am gîndit să beau măcar o cafea...

N-am să te reţin prea mult, zise Dick, şi se uită la ceas. Ascultă, Red. Lasă mărunţişurile tale şi întoar­ce-te la Institut. Doar ştii că te primesc în orice moment. Dacă vrei, poţi să lucrezi iar cu un rus. A venit unu' de curînd.

Redrick dădu din cap.

Nu. Încă nu s-a născut un al doilea Kirill. Şi, de altfel, n-am ce face în Institutul vostru. La voi e numai automatică, acum în Zonă merg numai roboţi, şi pre­miile, după cum înţeleg, tot ei le primesc, iar salariul de laborant nu-mi ajunge nici pentru ţigări.

Lasă, că totul se poate aranja, îi replică Nunan.

Da' mie nu-mi place cînd s-aranjează ceva pentru mine. De cînd mă ştiu, m-am aranjat singur şi-am să mă descurc mai departe tot singur.

Ai devenit mîndru, zise Nunan dezaprobator.

Nu sînt mîndru deloc. Insă nu-mi place să soco­tesc fiecare bănuţ, asta e.

Poate că ai dreptate, zise Nunan cam absent. Se uită indiferent la servieta lui Redrick şi urmări cu dege­tele o monogramă de argint cu litere slavone. Aşa e, omul are nevoie de cît mai mulţi bani încît să nu se mai gîn­dească la ei... Kirill ţi-a făcut-o cadou? întrebă el, ară­tînd spre servietă.

Am moştenit-o... În ultima vreme nu prea te-am văzut în "Borj".

Poate pe tine nu te mai vede omul, protestă Nu­nan. Mănînc acolo aproape în fiecare zi. Aici, în "Metropol", pentru fiecare chifteluţă îţi ia şi pielea... Ascultă, zise dintr-o dată. Cum stai cu banii acum?

Ce, vrei să te-mprumut? întrebă Redrick.

Nu, invers.

Să mă împrumuţi, va să zică...

Am ceva de lucru.

O, Doamne exclamă Redrick. Şi tu?

Da' cine mai e? întrebă imediat Nunan.

Sînt mulţi ca tine. Rechinii.

Nunan parcă abia acum îl înţelese şi rîse.

Nu. Nu pentru specialitatea ta principală.

Da' pentru care?

Nunan se uită din nou la ceas.

Uite ce e, zise ridicîndu-se. Vino astăzi în "Borj", pe la prînz, în jur de două. O să discutăm mai pe-ndelete.

La două nu cred c-am să reuşesc.

Atunci seara, pe la vreo şase. De acord?

Să vedem, zise Redrick, şi se uită şi el la ceas. Era nouă fără cinci.

Nunan îi făcu cu mîna şi se "rostogoli" spre Peugeotul său. Redrick îl conduse cu privirea, chemă ospătăriţa şi îi ceru un pachet de "Lucky Strike", îl plăti şi, luînd ser­vieta, traversă strada fără grabă, spre hotel. Soarele deja încălzea destul de tare şi strada se umpluse de zăpuşeală umedă. Redrick simţi sub pleoape o usturime. Strînse din ochi cu putere, amintindu-şi cu necaz că nu reuşise să doarmă nici măcar o oră înainte de o afacere atît de importantă. Şi atunci se întîmplă.

Aşa ceva nu-l mai încercase niciodată în afara Zonei. Chiar şi-n Zonă numai de două, trei ori. Parcă picase, dintr-o dată în altă lume. Milioane de mirosuri se pră­buşiră peste el: aspre, dulci, metalice, moi, periculoase, alarmante, uriaşe cît casa, micuţe ca nişte fire de praf, grosolane ca nişte bolovani, fine şi complicate ca mecanismul unui ceas. Aerul deveni tare şi în el apărură su­prafeţe, muchii, colţuri. Parcă totul s-ar fi umplut cu imense bile zgrunţuroase, cu piramide alunecoase, cristale gigantice şi colţuroase şi prin astea trebuia să meargă ca-ntr-un vis, ca printr-o prăvălie întunecoasă, plină cu mobilă veche şi monstruoasă..., Dură numai o clipă. Des­chise ochii şi totul dispăru. Nu fusese altă lume însă aceeaşi lume cunoscută parcă s-ar fi întors spre el cu o faţă neştiută, se arătase pentru o clipă şi din nou se în­chise ermetic înainte ca el să înţeleagă ceva...

Îl curentă un claxonat puternic, nervos şi, dezmeticin­du-se, Redrick mări pasul, pe urmă fugi şi se opri abia lîngă peretele "Metropolului". Inima i se zbătea nebuneşte. Puse servieta pe asfalt, desfăcu rapid pachetul de ţigări şi îşi aprinse una. Trăgea tare din ea, odihnindu-se ca după o bătaie. Un policeman se opri alături şi îl întrebă grijuliu:

Pot să vă ajut, mister?

N-nu, scoase din el Redrick, tuşind. E zăpuşeală.

Poate vreţi să vă conduc?

Redrick se aplecă şi ridică servieta.

Gata. Totul e-n regulă, prietene. Mulţumesc.

Se îndreptă repede spre intrare, urcă treptele şi in­tră în hol. Aici era răcoare, întunecos, mohorît, cu ecouri largi. Ar fi trebuit să se-arunce într-unul din fotoliile imense de piele, ca să-şi tragă sufletul, dar şi-aşa întîr­ziase. Reuşi numai să termine ţigara, uitîndu-se în jur cu ochii întredeschişi, cercetînd lumea care forfotea în holul imens. Ciolănosu' era deja aici şi răsfoia cam ner­vos nişte reviste. Redrick aruncă mucul într-o scrumieră şi intră în lift.

Împreună cu el, se buluciră un grăsun cu suflu ast­matic, o damă puternic parfumată, cu un băieţel ce mînca nervos ciocolată, şi o bătrînă imensă, cam prost "bărbie­rită". Pe Redrick îl înghesuiră într-un colţ. Închise ochii ca să nu vadă faţa băieţelului, căruia îi curgea pe bărbie salivă amestecată cu ciocolată. Nu vroia s-o vadă pe mă­mica lui, cu pieptul plat, pe care atîrna un colier din "stropi negri" mari, montaţi în argint. Îi era silă de ochii bulbucaţi şi sclerozaţi ai grăsanului şi de negii înspăimîntâtori de pe faţa buhăită a bătrînei. Umflatul încercă să aprindă o ţigară, dar imediat baborniţa îl puse la punct şi continuă s-o facă pînă la etajul cinci, unde se prăvăli afară. Imediat, umflatu' îşi aprinse ţigara cu o bucurie nedisimulată, de parcă acum şi-ar fi cîştigat libertăţile sale civile. Începu însă să tuşească, să hîrîie, să se înece, scoţîndu-şi buzele ca o cămilă şi înghiontindu-l pe Re­drick...

Redrick ieşi din lift la etajul opt şi păşi pe covorul moale, întins de-a lungul coridorului luminat intim de becuri mascate. Mirosea a tutun scump, a parfum parizian, a piele naturală şi lucioasă de portmoneie doldora cu bani, a dame scumpe cu cinci sute de monezi pentru o noapte şi a portţigarete din aur masiv. Toate aceste nimicuri, mu­cegaiuri respingătoare, se înmulţiseră datorită Zonei, supseseră, dar înfulecaseră de la ea, îmbuibîndu-se neîncetat. Zonei însă nu-i păsa de nimic şi mai ales o durea-n cot dacă ăştia se vor sătura pînă-n gît sau nu. Nu se sin­chisea dacă tot ce era în ea va ajunge afară şi se va răs­pîndi în toată lumea., Redrick, fără să bată, deschise uşa cu numărul 874.

Răguşitu' stătea pe o masă lîngă geam şi învîrtea un trabuc. Era în pijama, avea părul rar şi umed, dar piep­tănat cu grijă, iar faţa umflată, nesănătoasă, era bine băr­bierită.

Aha, exclamă, fără să ridice privirea. Punctualitatea este politeţea regilor. Bună-ziua, băieţelul meu.

Termină de tăiat trabucul, îl luă cu ambele mîini şi, ducîndu-l la mustaţă, îşi plimbă nasul de-a lungul lui înainte şi înapoi.

Dar unde-i bunul şi bătrînul Barbridge? continuă Răguşitu', ridicîndu-şi privirea. Avea ochii limpezi şi al­baştri, îngereşti.

Redrick îşi puse servieta pe canapea, se aşeză şi îşi scoase ţigările.

Barbridge nu vine.

Bunul şi bătrînul Barbridge, zise Răguşitu', luînd trabucul cu două degete şi ducîndu-l cu grijă la gură. Bătrînul Barbridge nu stă prea bine cu nervii.

Se uită în continuare la Redrick cu ochii limpezi şi albaştri, fără să clipească. De altfel nu clipea niciodată. Uşa se întredeschise şi în cameră se strecură Ciolănosu'.

Cine a fost individul cu care ai vorbit? întrebă din prag.

Bună-ziua, îi răspunse Redrick.

Ciolănosu' îşi înfipse mîinile în buzunare, se apropie, păşind larg cu picioarele lui imense, răşchirate, şi se opri în faţa lui Redrick.

Ţi-am mai spus de o sută de ori, îl mustră el. Nici un contact înainte de întîlnire. Iar tu ce faci?

Ţi-am spus bună-ziua. Iar tu ce faci?

Răguşitu' rîse, iar Ciolănosu' zise nervos:

Bună-ziua, bună-ziua... Se opri ca să-l sfredelească pe Redrick cu o privire plină de reproş şi se aruncă ală­turi pe canapea. Nu e bine ce faci, îi zise. Înţelegi? Nu e voie!

Atunci să fixaţi întîlnirea unde n-am cunoscuţi, îi reproşă Redrick.

Băieţelul are dreptate, remarcă Răguşitu'. E gre­şeala noastră... Deci cine era tipu'?

Richard Nunan. Reprezintă nişte firme care aduc utilaje pentru Institut. Locuieşte aici la hotel.

Vezi cît e de simplu, spuse Răguşitu', uitîndu-se la Ciolănosu'. Apoi luă o brichetă formidabilă, reprezentînd statuia Libertăţii, o privi cu îndoială şi o puse înapoi.

Da' Barbridge unde e? întrebă Ciolănosu' deja pri­etenos.

S-a dat la fund, îl informă Redrick.

Cei doi schimbară repede priviri între ei.

Odihnească-se în pace, spuse Răguşitu' atent. Sau... poate e arestat?

Un timp Redrick tăcu, trăgînd încet din ţigară. Pe urmă, aruncă mucul pe jos şi zise:

Nu vă temeţi. E "curat". Zace-n spital.

Şi asta numeşti "curat"? sări Ciolănosu' nervos şi se duse spre geam. Care spital?

Nu-i purta de grijă. E acolo unde trebuie. Hai la treabă, că mi-e somn.

La care spital? întrebă iritat Ciolănosu'.

Stai că-ţi zic acum. Ne punem o dată pe treabă sau nu?

Ne punem, ne punem, băieţelul meu.

Cu o uşurinţă neaşteptată, Răguşitu' sări jos, împinse repede măsuţa spre Redrick şi, dintr-o singură mişcare, mătură tot ce era pe ea, aruncînd pe covor un vraf de re­viste şi ziare. Se aşeză vizavi, punîndu-şi mîinile păroase pe genunchi.

Aştept propuneri.

Redrick deschise servieta, scoase lista cu preţuri şi o puse pe măsuţă în faţa Răguşitului. Acesta se uită şi îm­pinse hîrtia într-o parte, cu unghia. Ciolănosu' era în spa­te şi se uita la listă peste umărul Răgusitului.

Ăsta-i preţul.

Văd, zise Răguşitu'. Hai, arată-ne, arată-ne!

Banii, ripostă Redrick.

Ce fel de. "inel"? întrebă Ciolănosu', neîncrezător, înfigînd degetu-n listă peste umărul Răgusitului.

Redrick tăcea. Ţinea servieta deschisă pe genunchi şi se uita nemişcat în ochii de-un albastru îngeresc. Răguşitu' zîmbi, în sfîrşit.

Oare de ce te iubesc aşa de mult, băieţelul meu? gînguri el. Şi se mai zice că nu există dragoste la prima vedere! (Oftă teatral.) Phill, prietene, cum se zice pe-aici, cîntăreşte-i "varza", răsfoieşte-i verzişorii... Şi dă-mi o dată chibritul! Vezi doar... Scutură trabucul pe care încă îl mai ţinea între degete.

Phill Ciolănosu' mormăi ceva neînţeles, îi aruncă cu­tia cu chibrituri şi intră în camera de alături, deschizînd o uşă mascată de nişte draperii. Se auzeau cam nedesluşit discuţii nervoase, parcă ceva despre o mîţă-n sac, şi în rest numai mormăieli neinteligibile. Răguşitu' îşi aprinse, în sfîrşit, trabucul şi începu să se uite fix la Redrick, cu un zîmbet absent aşternut pe buzele subţiri şi palide. Re­drick îşi rezemă bărbia de servietă, se uită, la rîndul lui, drept în ochii albaştri şi încercă să nu clipească, deşi pleoapele îi ardeau ca focul, iar ochii îi lăcrimau. Pe urmă, Ciolănosu' se înapoie, aruncă pe măsuţă două pachete sigilate de bancnote şi, bosumflîndu-se, se aşeză alături de Redrick. Acesta se întinse alene după bani. Răguşitu' îl opri cu un gest, rupse sigiliile de la fiecare pachet, le mototoli şi le băgă în buzunarul pijamalei.

Acum, te rog, zise el.

Redrick luă banii şi, fără să-i numere, îi băgă în bu­zunarele hainei. Pe urmă, începu să scoată marfa. O făcea încet, dîndu-le posibilitatea să vadă fiecare lucru şi să verifice după listă. În cameră era linişte şi numai Răgu­şitu' sufla greu. De după draperii se auzea un zgomot slab de parcă cineva ar fi amestecat cu o linguriţă într-un pahar.

Cînd Redrick închise servieta şi o încuie, Răguşitu' ridică privirea şi îl întrebă.

Şi cu principalul cum rămîne?

Nicicum, răspunse Redrick. Tăcu un timp şi adă­ugă: deocamdată.

Îmi place acest "deocamdată", spuse duios Răgu­şitu'. Ţie nu, Phill?

Le cam încurci, măi Schuhart, zise scîrbit Phill Ciolănosu'. Şi de ce le încurci, nu ştiu.

Asta-i specialitatea mea. Afacerile dubioase. Şi e o specialitate grea.

Bine, zise Răguşitu'. Unde-i aparatul de fotogra­fiat?

Drace, mormăi Redrick, frecîndu-şi obrazul şi sim­ţind cum începe să roşească. Sînt vinovat. Am uitat com­plet de el.

Acolo? Răguşitu' făcu o mişcare nedefinită cu ţi­gara.

Nu-mi aduc aminte. Probabil că acolo. Redrick în­chise ochii şi se lăsă pe spate. Nu, nu-mi aduc aminte deloc.

Păcat, zise Răguşitu'. Dar măcar ai văzut chestia aia?

Nu. Tocmai, asta e. N-am ajuns pînă la caupere. Barbridge s-a bălăcit într-o "piftie" şi a trebuit să ne în­toarcem imediat. Fiţi sigur că dacă o vedeam n-o uitam.

Ascultă, Hugh, şopti dintr-o dată speriat Ciolănosu'. Ce-i asta?

Stătea încordat şi se vedea cum în jurul degetului arătător de la mîna dreaptă se învîrtea singur "inelul" acela metalic, alb. Ciolănosu' holba ochii la el.

Nu se mai opreşte! aproape că ţipă Ciolănosu', mutându-şi privirea de la inel la Răguşitu' şi înapoi.

Cum adică nu se mai opreşte? întrebă precaut Ră­guşitu' şi se retrase un pic.

L-am pus pe deget şi l-am învîrtit o dată, aşa, pur şi simplu... Şi de un minut întreg nu se mai opreşte.

Ciolănosu' se sculă brusc şi ţinînd degetul în faţă fugi după draperii. Inelul, iradiind argintiu, se învîrtea în faţa lui ca o elice.

Ce ne-ai adus? întreba Răguşitu'.

Dracu ştie. Nici n-am crezut că... Dacă ştiam v-aş fi jupuit mai tare.

Răguşitu' se uită un moment la el, pe urmă se sculă şi dispăru după draperii. Imediat au început să mur­mure nişte voci. Redrick scoase o ţigară, o aprinse şi, ridicînd de jos o revistă, începu s-o răsfoiască absent. În revistă erau o mulţime de muieri cu fundu' tare, dar nu ştia de ce, acum îi era silă să le vadă. Aruncă revista şi se uită prin cameră, căutînd ceva de băut. Pe urmă, scoase din buzunar un teanc de bani şi îi numără. Totul era în regulă, dar ca să nu adoarmă îl controlă şi pe celălalt. Şi-n timp ce-l punea în buzunar, se înapoie şi Răguşitu'.

Ai noroc, băieţelul meu, îl anunţă pe Redrick, aşe­zîndu-se în faţa lui. Ştii ce-i un perpetuum mobile?

Nu. N-am învăţat aşa ceva.

Nici nu e nevoie, spuse Răguşitu', scoţînd încă un pachet de bancnote. Iată preţul primului exemplar, rosti el desigilîndu-l. Pentru fiecare "inel" în plus o să primeşti cîte două asemenea pachete. O să ţii minte, băieţelul meu? Cîte două. Cu o condiţie însă. În afară de noi doi, nimeni n-o să afle nimic, niciodată. Ne-am înţeles?

Redrick băgă banii în buzunar şi se ridică.

Am plecat. Cînd şi unde, data viitoare?

Răguşitu' se ridică şi el.

O să te sun. Aştepţi la telefon în fiecare vineri, între nouă şi nouă-jumătate, dimineaţa. O să primeşti sa­lutări din partea lui Phill şi Hugh şi o să ţi se fixeze o întîlnire.

Redrick dădu din cap şi se duse spre uşă. Răguşitu' îl conduse, punîndu-i mîna pe umăr.

Aş fi vrut să mă-nţelegi, continuă el. Pînă acum, totul a fost bine, foarte frumos ş.a.m.d., iar "inelul" este chiar minunat. Înainte de toate însă, avem nevoie de două lucruri: fotografiile şi containerul plin. Adu-ne aparatul de fotografiat, dar cu filmul făcut, şi containerul de por­ţelan plin şi n-o să mai trebuiască să mergi în Zonă niciodată.

Redrick îşi scutură umărul, aruncînd mîna de pe el, deschise uşa şi ieşi. Mergea din nou pe covorul moale, fără să se întoarcă măcar şi simţea tot timpul în ceafă privirea pătrunzătoare a ochilor de-un albastru îngeresc. Nu mai aşteptă liftul şi coborî opt etaje pe jos.

Ieşind din "Metropol", luă un taxi şi se duse la capă­tul celălalt al oraşului. Şoferul era un necunoscut, proas­păt angajat, un individ cu faţa plină de coşuri şi cu nasul mare. Era unul dintre cei care năvăleau în Marmont, mai ales în ultimii ani, care căutau aventuri zdrobitoare ce puteau să le aducă bogăţii şi nestemate, faima mondială.

Aşa cum năvăleau, aşa şi rămîneau: şoferi de taxi, chel­neri, muncitori în construcţii, gorile de restaurant, nişte hrăpăreţi chinuiţi de dorinţe nedefinite, nemulţumiţi de tot ce aveau, profund dezamăgiţi şi convinşi că au fost păcăliţi. Jumătate din ei se chinuiau o lună-două, apoi se întorceau acasă, blestemînd şi povestind decepţiile lor aproape tuturora. Îi numărai pe degete pe cei care ajun­geau stalkeri, dar aceştia mureau foarte repede, nemai­avînd timp să înţeleagă ceva. Unii reuşeau să intre la Institut, cei mai răsăriţi şi citiţi putînd să ocupe postul de preparator. Restul, îşi petreceau serile în bombe, se băteau din cauza neînţelegerilor în concepţii, din cauza fetelor sau, pur şi simplu, din beţie. Organizau din cînd în cînd manifestări cerînd cine ştie ce, tot felul de demonstraţii de protest, de greve ― stînd pe jos, în picioare sau chiar culcîndu-se. Pur şi simplu, exasperaseră poliţia oraşului, prefectura şi pe localnici. Însă, după un timp, se linişteau, se potoleau şi vroiau să ştie tot mai puţin de ce se află aici.

Şoferul mirosea a băutură, ochii îi erau înroşiţi ca ai unui iepure şi era foarte agitat. Începu imediat să-i po­vestească lui Redrick cum azi-dimineaţă a apărut pe strada lor un mort din cimitir. A venit la vechea lui casă, care fusese părăsită de mulţi ani. Plecaseră toţi de-acolo: vă­duva bătrînului şi fata, cu soţul şi nepoţii. Vecinii spu­neau că individul murise acum vreo treizeci de ani, încă înainte de Vizită, şi-acum, poftim! A apărut. A tot um­blat pe lîngă casă şi apoi a început să...

Stop, zise Redrick. Opreşte aici.

Se cotrobăi prin buzunare, nu găsi mărunţiş şi trebui să schimbe o bancnotă nouă. Pe urmă, aşteptă la poartă pînă plecă taxiul. Vila lui Sterviatnik nu era urîtă. Două etaje, alături un pavilion de sticlă pentru partidele de biliard. O grădină îngrijită, o seră şi un chioşc alb, as­cuns printre meri. Totul era îngrădit de un gard din fier forjat, vopsit în verde-deschis. Redrick sună de cîteva ori şi poarta se deschise încet, scîrţîind. Păşi încet, fără grabă, pe o alee presărată cu pietriş fin, de-a lungul căreia se aflau tufe de trandafiri. La intrarea în vilă, îl aştepta deja pe scară Popîndăul, gîrbovit, negru-roşcat, arzînd de ne­răbdare să fie folositor. Se răsuci într-o parte, pipăi cu un picior treapta de jos, tremurînd tot, se propti în el şi începu să tragă şi al doilea picior, în timp ce dădea mereu cu mîna sănătoasă spre Redrick: Acum, acum...

Hei, Roşcovane, se auzi din grădină vocea unei femei.

Redrick întoarse capul şi zări prin frunziş, alături de acoperişul alb şi dantelat al chioşcului, nişte umeri goi, bronzaţi, o gură de-un roşu aprins şi o mînă care îi făcea semne.

Îl salută pe Popîndău cu o mişcare scurtă din cap, se întoarse din drum şi se îndreptă spre chioşc, direct prin tufele de trandafiri, călcînd pe iarba verde, mătăsoasă.

Într-o poieniţă era aruncată o saltea imensă, roşie, pe care stătea lungită Dina Barbridge. Avea un pahar în mînă şi purta un costum de baie aproape invizibil. Ală­turi de saltea, stătea aruncată o carte cu coperte fistichii, iar în umbra unui tufiş era pusă o frapieră strălucitoare, din care răsărea gîtul subţire şi lung al unei sticle.

Hai noroc, Roşcovanule, zise Dina Barbridge, salutîndu-l cu paharul. Dar unde-i papa? Iar a dat de bucluc?

Redrick se apropie şi, ţinînd la spate servieta, o privi de sus. Da. Sterviatnik ceruse într-adevăr în Zonă nişte copii de minune. Dina era robustă, avea pielea ca de atlaz, fără nici un cusur, fără o cută măcar. O sută cincizeci de pfunzi de carne delicioasă: trupul unei tinere de douăzeci de ani. În plus de asta, avea ochii ca de smarald, ce scli­peau tainic, o gură mare, umedă, cu dinţii albi şi stră­lucitori, părul pana-corbului. Tot corpul îi lucea în soare: umeri, pîntece, coapse, doar cu o mică umbră între sînii aproape goi. Stătea şi o privea sincer, deschis, fără nici o reţinere, iar ea se uita la el de jos, zîmbind înţelegătoare. Pe urmă, duse paharul la gură şi înghiţi de cîteva ori:

Vrei? întrebă ea, lingîndu-şi buzele şi, aşteptînd atît cît trebuia ca dublul înţeles să ajungă la el, îi întinse paharul.

Redrick întoarse capul, căutînd, un loc unde să stea. Găsi un şezlong în umbră, se aruncă în el şi îşi întinse picioarele.

Barbridge e-n spital. Îi tăie picioarele.

Tot zîmbind, se uita la el numai cu un ochi, celălalt fiind acoperit de cascada de păr negru ce i se revărsa pe umăr. Zîmbetul îi îngheţă însă imediat ― un rînjet de zahăr pe faţa bron­zată. Pe urmă clătină paharul absentă, parcă ascultînd clinchetul gheţii ce se lovea de pereţi şi întrebă:

Amîndouă picioarele?

Da. Amîndouă. Poate de la genunchi, dar s-ar putea şi mai de sus.

Ea puse paharul jos şi îşi dădu părul la o parte. Nu mai zîmbea.

Păcat. Şi, va să zică tu...

Numai Dinei Barbridge i-ar fi putut povesti cum se întîmplase totul. Probabil că ar fi putut chiar să-i spună cum se întorsese la maşină, ţinînd boxul în pumn, cum îl implorase Barbridge şi îi promisese Globul de Aur. Şi n-o făcuse pentru el, ci pentru copii, pentru ea şi pentru Archie. Dar nu-i spuse. Băgă mîna în buzunar, scoase un pachet de bancnote şi, fără să spună un cuvînt, îl aruncă pe salteaua roşie, direct la picioarele lungi şi goale ale Dinei. Banii se desfăcură într-un evantai larg, din care Dina luă cîţiva. Absentă, începu să se uite lung la ei, de parcă ar fi văzut pentru prima dată aşa ceva.

Deci ăsta-i ultimul salariu, zise ea.

Redrick se întinse de la şezlong pînă la frapieră şi, scoţînd sticla, se uită la etichetă. De pe sticla neagră se prelingeau picături de apă şi atunci Redrick o ţinu într-o parte ca să nu-i ude pantalonii. Nu-i plăcea whiskyul scump, dar acum era bun şi ăsta. Vru să bea chiar din sticlă, dar îl opriră nişte sunete de protest din spate. În­toarse capul şi văzu că, în poieniţă, intră grăbit Popîndău', clătinîndu-se pe picioarele strîmbe. Ţinea în faţă, cu am­bele mîini, un pahar înalt cu o băutură transparentă. Se chinuia mult, transpiraţia îi curgea pe faţa neagră-roşcată şi ochii însîngeraţi aproape îi ieşiseră din orbite. Văzînd că Redrick se uită la el, întinse paharul cu disperare şi parcă mugi sau scînci, deschizînd larg gura ştirbă.

Aştept, aştept, zise Redrick şi băgă sticla înapoi în frapieră.

Popîndău' ajunse în sfîrşit, îi dădu paharul lui Red­rick şi, cu o familiaritate timidă, îl bătu uşor pe umăr cu mîna sa paralizată.

Mulţumesc, Dickson, spuse serios Redrick. Exact ce-mi lipsea acum. Ca-ntotdeauna eşti la înălţime, Dickson.

Şi, în timp ce Popîndău' dădea din cap bucuros şi se bătea cu mîna sănătoasă pe picior, Redrick ridică solemn paharul spre el, îl salută şi bău jumătate dintr-o înghi­ţitură. Pe urmă, se uită la Dina.

Vrei, întrebă, arătîndu-i paharul.

Nu-i răspunse. Împăturea o bancnotă pe jumătate, apoi încă o dată şi încă o dată.

Lasă, că n-o să mori, îi zise. Papa are...

Ea îl întrerupse.

Va să zică, l-ai scos. L-ai cărat în spinare ca prostu' prin toată Zona... Papă-lapte ce eşti! Ai scăpat aşa un prilej...

Redrick, uitînd de pahar, o privea perplex. Ea se ridică şi se apropie, călcînd banii împrăştiaţi. Se opri în faţa lui, înfigîndu-şi pumnişorii strînşi în şoldurile alunecoase, unduitoare, acoperindu-i tot universul cu corpul ei minu­nat ce mirosea a parfum şi a transpiraţie dulce.

Uite-aşa ar face cu voi în jurul degetului, idio­ţilor... Uite-aşa... pe oasele voastre, capete seci. Aşteaptă, aşteaptă mult şi bine. Chiar şi-n beţe o să umble pe tărtăcuţele voastre. O să vă arate încă ce înseamnă mila şi dragostea de frate! ţipa Dina. Harta şi capcanele, aşa-i? Dobitocule! După mutra ta pistruiată văd că ţi-a promis. Aşteaptă, că-ţi dă el hartă. Iartă, Doamne, sufletul tîmpit al roşcovanului Redrick Prostu'...

Atunci Redrick se ridică, fără grabă, şi îi trase o palmă cu putere. Tăcu brusc, căzînd ca secerată pe iarbă şi îşi îngropă faţa în palme:

Imbecilule... Roşcovane... mormăia neinteligibil. Să pierzi un aşa prilej... Aşa un prilej...

Redrick, privind-o, termină de băut din pahar şi fără să se întoarcă i-l pasă Popîndăului. Nu mai avea ce să discute aici. Într-adevăr, Zona îi dăduse lui Sterviatnik nişte copii excepţionali, iubitori şi respectuoşi. Ieşi pe stradă şi reuşind să prindă un taxi, îi spuse şoferului să-l ducă la "Borj".

Trebuia să termine cît mai repede toate treburile şi apoi să doarmă în neştire. Pica de somn, în faţa ochilor totul plutea, iar, pînă la urmă, cedînd, aţipi şi se lăsă cu tot corpul pe servietă. Se trezi numai atunci cînd şoferul îl scutură de umăr.

Am ajuns, mister.

Unde sîntem? întrebă buimac. Doar ţi-am spus să mă duci la bancă.

Nu, mister. Aţi vrut să mergeţi la "Borj"! Uite şi "Borjul".

Bine, bine, cedă Redrick. Oi fi visat ceva.

Plăti şi coborî cu greu, abia tîrîndu-şi picioarele amor­ţite. Asfaltul se încălzise deja şi se făcuse foarte cald. Redrick simţea că transpirase tot, gura îi era cleioasă şi parcă puţea, ochii îi lăcrimau. Înainte de a intra, se uită în jur. Strada era pustie la ora asta, ca de-obicei. Pră­văliile de peste drum nu se deschiseseră încă şi chiar "Borjul" era practic închis acum. Dar Ernest era la post. Ştergea paharele, uitîndu-se mohorît la trei tipi ce stăteau la un pahar de vin, la o măsuţă din colţ. Pe celelalte măsuţe, stăteau aruncate scaunele întoarse, iar un negru pe care nu-l cunoştea, în sacou alb, ştergea pe jos. Un alt negru se încovoia sub greutatea unor lăzi cu bere pe care le căra în spatele tejghelei. Redrick veni la tejghea, puse pe ea servieta şi salută: "Bună-ziua!". Ernest mor­măi ceva neprietenos.

Dă-mi bere, zise Redrick şi căscă.

Ernest trînti pe tejghea o halbă goală, scoase din fri­gider o sticlă, o deschise şi răsturnă conţinutul în hajbă. Redrick, căscînd şi acoperindu-şi gura cu palma, începu deodată să se uite fix la mîna lui Ernest. Tremura. Gîtul sticlei se ciocni de cîteva ori de halbă, în timp ce Redrick îşi ridică privirea mirată spre faţa lui Ernest. Pleoapele lui grele păreau complet coborîte, gura mică i se schimo­nosise, iar obrajii graşi îi atîrnau. Negrul cu mătura rîcîia sub taburet, pe lîngă picioarele lui Redrick, tipii din colţ se certau cu răutate şi patimă pentru nişte curse de cai. Negrul care căra lăzile îl îmbrînci cu fundu' pe Ernest aşa de tare încît acesta era gata-gata să se prăbuşească. "Coloratul" mormăi nişte scuze, iar Ernest întrebă cu o voce sugrumată.

Ai adus?

Ce s-aduc?

Redrick se uită peste umăr şi văzu cum unul dintre tipi se ridică molcom de la masă şi se îndreptă spre ieşire. Se opri în uşă şi îşi aprinse o ţigară.

Hai să vorbim, îl îndemnă Ernest.

Negrul cu mătura se oprise între Redrick şi uşă. Doar Cremă-de-ghete se putea compara cu un negru aşa de barosan, numai că acesta din urmă era de două ori mai lat.

Hai să mergem, zise Redrick şi luă servieta. Som­nul îi dispăruse şi ochii parcă i se mai limpeziră.

Se duse după tejghea, strecurîndu-se pe lîngă negrul cu lăzile de bere, care se lovise probabil la mînă pentru că îşi sugea degetul. Se uita la Redrick pe sub sprîncene. Şi ăsta era un negru vînjos, cu nasul rupt şi cu urechile tocate. Ernest intră în camera din spate şi Redrick îl urmă, pentru că acum toţi trei tipii stăteau la ieşire, iar negrul cu mătura se postase în faţa uşii depozitului din camera, din spate. Ernest se dădu la o parte şi, cocoşîn­du-se, se aşeză pe un scaun de lîngă perete. De la o masă, se sculă căpitanul Quarterblood, galben şi suferind, iar de undeva din stînga apăru un tip solid de la ONU, cu casca trasă pe ochi. Acesta din urmă îl pipăi cu palmele sale uriaşe peste tot corpul. Se opri, lîngă buzunarul drept, scoase boxul şi îl împinse încet spre căpitan. Red­rick se apropie de masă şi puse servieta pe ea.

Putoare! Ce-ai făcut, putoare? îl întrebă perplex pe Ernest.

Acesta mişcă din sprîncene, abătut, şi dădu din umeri. Totul era clar. În uşă, stăteau deja amîndoi negrii şi rîn­jeau. Nu mai era altă uşă, geamurile erau închise şi, colac peste pupăză, ferestrele aveau gratii groase şi solide.

Căpitanul Quarterblood, cu faţa schimonosită de dez­gust, scotoci în servietă cu ambele mîini şi aşeză pe masă două "biberoane" micuţe, nouă "baterii", şaisprezece "stropi negri" de diferite mărimi în pachetul de polietile­nă, doi "bureţi" în excelentă stare şi un borcan cu "lut sifonat".

În buzunare mai ai ceva? întrebă încet căpitanul Quarterblood. Hai, scoate!

Tîrîtură, scrîşni Redrick. Scîrnăvie.

Bagă mîna la piept şi azvîrli pe masă pachetul de bancnote. Acestea se răspîndiră în toate părţile.

Hait. Mai ai?

Ia-i, ia-i, urlă Redrick, smulgînd din buzunar al doilea teanc şi aruncîndu-l pe jos. Haleşte-i şi să-ţi stea-n gît!

Mda, foarte interesant, spuse calm căpitanul Quar­terblood. Acum ridică-i şi dă-mi-l.

Dumnezeu să ţi-i dea, îi răspunse, Redrick pu­nîndu-şi mîinile la spate. Să ţi-i strîngă slugoii tăi. Şi-n definitiv, ridică-i singur.

Adună banii, stalker, insistă Quarterblood, fără să ridice glasul. Îşi propti pumnii în masă şi se aplecă uşor înainte.

Au tăcut cîteva secunde, privindu-se drept în ochi, apoi Redrick, mormăind o înjurătură, se lăsă pe vine şi începu să strîngă în scîrbă banii. Negrii din spatele lui chicoteau, iar tipul de la ONU îi aprobă pufnind pe nas.

Nu mai pufni, bă, că-ţi zboară mucii, îi strigă Red­rick.

Se tîra deja în genunchi, culegea fiecare hîrtiuţă, apro­piindu-se tot mai mult de inelul din cupru înnegrit, ce stătea culcat într-o scobitură din parchet, plină de mur­dărie. Se răsuci într-o parte ca să-i vină mai uşor. Striga încontinuu înjurături murdare, toate pe care şi le amin­tea, şi dacă nu mai ştia le inventa pe loc. Cînd sosi mo­mentul, tăcu, se agăţă de inel şi opintindu-se îl trase în sus cu toată puterea. Nici nu se trînti bine capacul de podea, că Redrick deja sărise cu capul înainte, în pivniţa de vinuri, în întunericul umed şi rece.

Căzu în mîini, rostogolindu-se, sări apoi în picioare şi se năpusti înainte, deşi nu vedea nimic, bizuindu-se doar pe amintiri şi noroc. Gonea prin trecerea îngustă dintre stivele de lăzi, smulgîndu-le şi dărîmîndu-le în fugă, au­zind cum se prăbuşeau cu zgomot şi se îngrămădeau în urma lui. Aluneca mereu, fugind pe trepte nevăzute pînă cînd se aruncă cu tot corpul în uşa acoperită cu tablă ruginită. Aceasta sări din balamale cu un scrîşnet sinis­tru şi se pomeni în garajul lui Ernest. Tremura tot şi respira greu, avea ochii înecaţi în pete roşii, sîngerii, iar inima se zbătea greu, cu bătăi bolnăvicioase, stîndu-i parcă în gît şi înăbuşindu-l. Nu se opri însă nici o secundă, ci se repezi imediat într-un colţ îndepărtat, unde ză­cea un munte de vechituri. Îl dărîmă cu mîinile zdrelite şi scoase la iveală o spărtură în peretele garajului, acolo unde erau smulse cîteva scînduri. Se culcă pe burtă şi se tîrî prin gaură, auzind cum se rupe ceva din haina lui, dar deja nu-l mai interesa nimic. Era în curtea strîmtă ca un şanţ, plină cu lăzi de gunoaie. Se aruncă printre ele, îşi dădu jos haina care se rupsese şi îşi aruncă cra­vata. Apoi se cercetă în grabă să vadă cum arată, îşi scutură pantalonii şi sări în picioare. Străbătu în goană curtea şi se aruncă într-un tunel strîmt şi urît mirositor care dădea într-o curte vecină. Îşi încorda auzul în timp ce fugea, dar sirenele încă nu se auzeau şi atunci începu să fugă şi mai repede, speriind băieţii care se fereau din calea lui. Se strecura printre rufele întinse, se tîra prin spărturile gardurilor putrezite, vrînd să iasă cît mai re­pede din acest cartier, pînă cînd căpitanul Quarterblood nu-l va încercui. Cunoştea împrejurimile ca pe propriul buzunar. În copilărie, se jucase şi hoinărise prin toate aceste curţi, subsoluri, spălătorii părăsite şi depozite de cărbune. Avea aici cunoscuţi şi chiar prieteni, iar în alte împrejurări ar fi putut să se ascundă şi să stea chiar o săptămînă întreagă. Dar nu pentru asta "a evadat cu neruşinare de sub arest, cîştigînd dintr-o dată douăspre­zece luni în plus".

A avut mare noroc. Pe strada 7 se desfăşura, urlînd şi ridicînd praful, o demonstraţie a unei asociaţii oare­care ― vreo două sute de oameni la fel de ciufuliţi şi neîngrijiţi ca şi el, ba chiar şi mai rău, de parcă toţi s-ar fi strecurat abia acum prin spărturile din garduri şi ar fi răsturnat lăzile de gunoi, şi, în plus, ar fi petrecut înainte o noapte zbuciumată într-un depozit de cărbune. Răsări de sub un gard, se aruncă în mulţime şi, dînd din coate, călcînd în picioare, primind pumni după ceafă şî nerămînînd nici el dator, o străbătu pieziş, pînă ajunse de partea cealaltă a străzii. Acolo se strecură din nou pe sub un gard exact în momentul în care, în faţă, se auzi vuietul binecunoscut şi detestabil al patrulelor care îi obligă pe demonstranţi să se oprească şi să se strîngă ca o armonică. Dar acum ajunsese în alt cartier şi căpi­tanul Quarterblood nu putea şti în care anume.

Redrick ieşi spre garajul său în dreptul depozitului de aparate radio-TV, însă trebui să aştepte un timp pînă cînd muncitorii terminară de încărcat un camion cu tele­vizoare aflate în cutii mari de carton. Se cuibări în tufi­şurile pipernicite de liliac, în faţa peretelui înalt şi lipsit de ferestre al casei vecine, îşi trase sufletul puţin şi fumă o ţigară. Trăgea din ea cu sete, stînd pe vine şi reze­mîndu-se cu spatele de tencuiala aspră a brandmauerului. Din cînd în cînd, ducea mîna la obraz ca să-şi potolească tresăritul nervos, în timp ce se gîndea, se gîndea şi iar se gîndea. Cînd auzi claxonul camionului cu muncitori care tocmai se tîra după un gard, Redrick începu să rîdă şi spuse încet în urma camionului: "Mulţumesc, mă băieţi, că m-aţi oprit, prostul de mine, şi că mi-aţi dat timp de gîndire". Şi din acest moment începu să se mişte repede, dar calm şi îndemînatic de parcă lucra în Zonă.

Intră fără zgomot în garajul său, printr-o intrare se­cretă; dădu la o parte bancheta şi băgă mîna în coş. Scoase cu grijă pachetul din sac şi îl strecură la piept. Pe urmă, luă dintr-un cui o haină veche şi roasă, îşi îndesă pe cap o şapcă jegoasă şi unsuroasă pe care o găsi într-un colţ. Printre crăpăturile din poarta garajului se strecurau în semiîntunericul din garaj raze subţiri de lumină pline de praf strălucitor. În curte, copiii ţipau veseli şi cu patimă şi tocmai vroia să plece cînd recunoscu dintr-o dată vocea fetiţei sale. Atunci se apropie de cea mai mare crăpătură şi, un timp, se uită cum Maimuţica se agită ţinînd în fiecare mînă cîte un balon şi cum alerga în jurul leagă­nului nou. Trei baborniţe, vecinele lui, croşetau stînd pe bancă şi, uitîndu-se din cînd în cînd la Maimuţica, strîn­geau din buze cu răutate şi comentau de zor, cotoroanţele naibii, iar copiii... nimic. Se jucau cu ea ca şi cum totul ar fi fost în regulă. Nu degeaba le făcuse un tobogan de lemn, o căsuţă pentru păpuşi şi leagănul... Ba chiar şi banca asta pe care se răstigniseră cotoroanţele, tot el o făcuse. "Ei bine, lasă", murmură şi se îndepărtă de cră­pătură, privi pentru ultima oară garajul şi ieşi prin in­trarea secretă.

La marginea de sud-vest a oraşului, lîngă o benzină­rie părăsită, la capătul Străzii Minerilor, se afla o cabină telefonică. Numai Dumnezeu ştie cine o mai folosea acum, pentru că în jur erau numai case părăsite. Mai departe, spre sud, se întindea pînă la orizont terenul viran al fostei gropi de gunoi a oraşului. Redrick se aşeză în umbra cabinei, direct pe pămînt, şi strecură mîna în groapa de sub ea. Simţi mînerul pistolului prin hîrtia prăfuită şi unsuroasă. Cutia de zinc cu cartuşe era tot la locul ei, la fel şi săculeţul cu "brăţări" şi portofelul vechi, cu do­cumente false. Ascunzătoarea rămăsese nedescoperită. Pe urmă îşi dădu jos haina de piele şi şapca şi băgă mîna la piept. Stătu un minut întreg cîntărind în palmă capsula de porţelan ce conţinea o moarte sigură, inevitabilă, şi din nou simţi cum i s-a strîns şi a început să-i zvîcnească obrazul.

Măi, Schuhart, murmură fără să-şi audă vocea. Ce faci, canalie? Cu chestia asta or să ne sugrume pe toţi... Îşi apăsă cu putere obrazul ce tresărea violent, zadarnic însă. Ticăloşilor zise tare, gîndindu-se la muncitorii care încărcaseră camionul cu televizoare. Dacă nu mi-aţi fi stat în cale, o aruncam înapoi în Zonă şi nici dracu n-o mai vedea.

Se uită în jur cu tristeţe. Deasupra asfaltului crăpat tremura aerul fierbinte, geamurile caselor părăsite îl pri­veau parcă neprietenos, iar pe terenul viran alergau dră-cuşori de praf. Era singur. "Prostii, zise cu hotărîre. La urma-urmei fiecare pentru el, doar Dumnezeu e pentru toţi".

Grăbindu-se ca să nu se răzgîndească din nou, puse containerul în şapcă, pe care o înfăşură apoi în haina de piele. Pe urmă se ridică în genunchi, se sprijini cu tot corpul de cabină şi o aplecă puţin. Aşeză bine pachetul gros în groapă, în care mai rămăsese mult loc liber. Lăsă cabina încet la loc, o zgîlţîi cu ambele mîini, şi se ridică scuturîndu-şi palmele.

Şi cu asta, basta. Şi fără discuţii.

Intră apoi în căldura apăsătoare a cabinei, băgă o monedă în aparat şi formă un număr.

Guta, spuse el. Te rog, nu te-ngrijora. Iarăşi m-au prins. Auzi cum suspină şi atunci se grăbi să-i zică: Sînt fleacuri. Vreo şase-opt luni acolo... şi cu vizite... Trecem noi şi prin asta, iar fără bani n-o să rămîi. Îţi trimit eu... (Ea tot tăcea.) Mîine or să te cheme la poliţie şi acolo o să ne vedem. S-o aduci şi pe Maimuţica.

N-o să fie percheziţie? întrebă cu glas stins.

N-are decît să fie. Acasă totul e curat. Lasă, că totul o să fie bine. Ţine coada sus... Te-ai măritat cu un stalker, aşa că nu mai plînge. Deci ne vedem mîine... Şi ţine minte. Nu te-am sunat. Te-am pupat.

Aruncă receptorul şi cîteva secunde strînse din ochi cu toate puterile, scrîşnind din dinţi de-i ţiuiră urechile. Introduse altă monedă şi formă din nou un număr.

Vă ascult, zise Răguşitu'.

Schuhart la telefon. Ascultă-mă atent şi nu mă întrerupe.

Schuhart? se miră foarte natural Răguşitu'. Care Schuhart?.

Nu mă întrerupe, ţi-am mai zis. M-au prins, însă am reuşit să fug. Acum mă duc să mă predau. Primesc vreo doi ani jumătate sau trei şi soţia o să rămînă fără bani. Să aveţi grijă să nu sufere de nimic. Înţeles? Te mai întreb o dată: ai înţeles?... Nu departe de locul unde ne-am întîlnit prima dată este o cabină telefonică. E sin­gura pe-acolo, aşa că n-o să greşeşti. Porţelanul ăla stă sub ea. Dacă-l vreţi, îl luaţi. Nu-l vreţi, nu-l luaţi. Dar soţia mea să nu ducă lipsă de nimic. O să mai lucrăm împreună şi dacă mă-ntorc şi aflu că ai trişat... Nu te sfătuiesc. E clar?

Am înţeles totul. Mulţumesc. După o pauză, Răguşitu' întrebă: Poate vrei un avocat?

Nu. Toţi banii îi dai soţiei. Salut!

Puse receptorul jos, se uită în jur, ieşi din cabină, îşi vîrî mîinile adînc. În buzunarele pantalonilor şi plecă, fără grabă, în sus, pe Strada Minerilor, printre casele pustii şi cu uşile încuiate, bătute în scînduri.




CAPITOLUL III


RICHARD H. NUNAN, 51 DE ANI, REPREZENTANTUL

FURNIZORULUI DE ECHIPAMENT ELECTRONIC PE

LÎNGĂ FILIALA INSTITUTULUI INTERNAŢIONAL DE

CULTURĂ EXTRATERESTRĂ DIN MARMONT


RICHARD H. NUNAN stătea la masă în cabinetul său şi desena plictisit drăcuşori într-un enorm blocnotes pen­tru însemnările de afaceri. Zîmbea înţelegător, dulceag, şi aproba clătinînd capul, fără să-l asculte însă pe vizi­tator. Pur şi simplu aştepta să sune telefonul, în timp ce oaspetele, doctorul Pilmann, îl certa alene. Sau numai îşi închipuia că-l ceartă. Sau poate chiar voia să creadă că este certat.

Am să ţin cont de toate astea, Valentin, spuse, în sfîrşit, Nunan, isprăvind de desenat al zecilea drăcuşor pentru a rotunji socoteala. Închizînd blocnotesul, continuă: E într-adevăr revoltător...

Valentin, întinse mîna fină şi scutură cu distincţie ţigara într-o scrumieră.

Şi de ce anume o să ţii cont? se interesă el.

De tot... De tot ce-ai spus, răspunse vesel Nunan, lăsîndu-se pe spate în fotoliu. Pînă la ultimul cuvînt.

Şi ce-am spus?

N-are importanţă, rosti Nunan. Indiferent ce-ai spus, totul se va lua în considerare.

Valentin (doctorul Valentin Pilmann, laureat al Pre­miului Nobel ş.a.m.d.), micuţ, elegant, îmbrăcat cu gust, stătea în faţa lui, într-un fotoliu adînc. Purta o scurtă de piele fără nici o pată, o cămaşă de-ţi lua ochii, cravata clasică uni, pantofi sclipitori, iar pe pantalonii uşor ri­dicaţi nu se observa nici o cută. Ochii se ascundeau în spatele unor ochelari negri, uriaşi, pe buzele palide şi fine se aşternuse un zîmbet caustic, răutăcios, iar deasupra frunţii late şi joase răsărea părul negru şi ţepos de parcă avea un arici pe cap.

Am impresia că primeşti degeaba salariul acela fan­tastic, spuse el. Şi-n afară de asta cred că eşti şi sabotor, Dick.

Ssst, şuieră Nunan. Pentru Dumnezeu, nu aşa de tare.

Într-adevăr, continuă Valentin. Te urmăresc de mult timp şi, după părerea mea, nu lucrezi deloc...

Un moment, îl întrerupse Nunan, şi ridică un deget grăsuţ, trandafiriu. Cum adică nu lucrez? Oare a rămas vreo singură reclamaţie nerezolvată?

Nu ştiu, spuse Valentin, şi scutură din nou scru­mul. Primim cînd echipament bun, cînd echipament prost. E-adevărat că pe cel bun îl căpătăm mai des, dar ce amestec ai în toată treaba asta, nu ştiu.

Dar dacă nu eram eu, îi replică Nunan, pe cel bun l-aţi fi primit din an în Paşti. În afară de asta, voi, sa­vanţii, paradiţi tot timpul instalaţiile, pe urmă faceţi re­clamaţii şi atunci... cine vă protejează? Uite, de exemplu...

Brusc, Nunan uită de Valentin, pentru că sună tele­fonul. Smulse receptorul şi auzi:

Mister Nunan? întrebă secretara. Din nou e dom­nul Lemhen.

Fă-mi legătura.

Valentin se ridică şi puse mucul stins în scrumieră, îşi luă rămas-bun, ducîndu-şi două degete la tîmplă, şi ieşi drept, micuţ, dar bine făcut.

Mister Nunan? răsună în receptor vocea cunoscută şi tărăgănată.

Vă ascult.

Greu vă mai prinde omul la locul de muncă, mister Nunan.

A venit o nouă tranşă de ...

Da, am aflat deja. Mister Nunan, am sosit nu de mult, am nenumărate întrebări şi aş vrea să discutăm neapărat între patru ochi. Am în vedere ultimul contract "Mitsubishi Densi". Chestie juridică.

La ordinele dumneavoastră.

Atunci, dacă n-aveţi nimic împotrivă, peste vreo jumătate de oră în biroul filialei noastre. Vă convine?

Perfect. Peste treizeci de minute.

Richard Nunan puse receptorul in furcă, se sculă, îşi frecă bucuros mîinile durdulii şi porni să se plimbe prin cabinet. Chiar începu să fredoneze un oarecare şlagăr la modă, pînă cînd se încurcă, cîntă fals şi se opri rîzînd înţelegător. Pe urmă, îşi luă pălăria, îşi puse pe mînă im­permeabilul şi ieşi în anticameră.

Baby, îi spuse secretarei. Trebuie s-o zbughesc du­pă nişte clienţi. Rămîi să comanzi garnizoana sau, cum se zice, să aperi cetatea, iar cînd mă voi întoarce îţi voi aduce o ciocolăţică drept răsplată.

Secretara se îmbujoră. Nunan îi trimise o bezea şi se "rostogoli"' pe coridoarele Institutului. Unii încercară să-l prindă de poalele hainei, dar se strecură printre ei, răs­punzînd cu glume. Îi rugă să rămînă pe poziţii fără el, le recomandă să-şi cruţe rinichii şi să nu se agite. Şi-n sfîrşit, îl abandonară, nemaiputînd să-l prindă. Ţîşni din clădire fluturînd pe sub nasul portarului legitimaţia în­chisă, aşa cum obişnuia de altfel.

Deasupra oraşului atîrnau nori negri, doar să-ntinzi mîna şi să-i apuci, era zăpuşeală şi primele picături că­deau şovăitoare, desenînd steluţe negre pe asfalt. Arun­cînd ipermeabilul pe cap şi pe umeri, Nunan o luă la trap mărunt, de-a lungul şirului de maşini, pînă la Peugeotul său, se aruncă înăuntru şi, smulgîndu-şi balonzaidul, îl aruncă pe locurile din spate. Scoase din buzunarul la­teral al hainei un fel de beţişor negru, rotund: AV-ul, pe care îl introduse în acumulator, împingîndu-l cu de­getul mare pînă cînd se auzi: clic! Pe urmă, Richard se instală mai confortabil la volan, foindu-se ca o cloşcă, şi apăsă pe pedală. Peugeotul se urni fără zgomot pînă în mijlocul străzii şi demară puternic spre ieşirea din prezonă.

Ploaia izbucni brusc, ca şi cum din înaltul cerului s-ar fi răsturnat un bazin uriaş cu apă. Pavajul deveni alune­cos şi maşina derapa la toate virajele. Nunan porni ştergă­toarele şi micşoră viteza. "Deci s-a primit raportul, gîndea el. Acum o să ne ridice în slăvi. Ce să mai vorbim, eu sînt pentru. De ce să nu recunosc, îmi place cînd sînt lă­udat. Mai ales cînd o face domnul Lemhen. Ce lucru ciu­dat, totuşi! De ce ne place atît de mult cînd sîntem lă­udaţi? Că doar nu strîngi bani din asta. Poate glorie? Ce fel de glorie putem să avem nu ştiu. Am fost plin de glo­rie, iar acum ştiu numai trei despre mine. Hai să zicem, patru, dacă-l număr şi pe Balleys. Hazlie vietate mai e omul! Probabil că iubim laudele aşa cum sînt. La fel cum primesc copiii îngheţata. Un complex ca toate cele­lalte, asta-i. Numai că laudele deconectează celelalte com­plexe şi nu e bine. Cum o să mai cresc în ochii proprii?... Parcă nu ştiu şi singur cine sînt. Bătrînul grăsan Richard H. Nunan! Da' ce naiba o fi H? Fir-ar să fie! Şi nici măcar n-am pe cine să întreb... Doar n-o să-l întreb pe domnul Lemhen... A, mi-am amintit! Herbert. Richard Herbert Nunan. Of, că tare mai toarnă"...

Viră spre Bulevardul Central şi gîndi: "Cît de mult s-a extins orăşelul în ultimii ani... Ce de zgîrie-nori au mai răsărit şi au crescut... Uite încă unul acolo, cum ră­sare. Abia l-au început... Da' la noi ce-o să fie?... A, sigur că da, Luna-complex: cel mai bun jazz din lume, borde­luri, totul pentru garnizoana noastră eroică, pentru tu­riştii noştri neînfricaţi, în special pentru cei mai în vîrstă. Totul pentru distinşii cavaleri ai ştiinţei, iar periferiile se golesc... Cei care au ieşit din mormînt nu mai au unde să se întoarcă".

Drumurile spre locuinţele proprii sînt barate. De aceea, cei ieşiţi din morminte sînt trişti şi supăraţi, spuse cu voce tare.

"Ah, oare cum o să se termine toate astea? Acum zece ani, ştiam precis cum trebuie să se sfîrşească totul. Cordoane de netrecut. Un pustiu larg de cincizeci de ki­lometri care să înconjoare Zona. Savanţi, soldaţi şi nimeni altcineva. O plagă groaznică pe corpul planetei mele, blo­cată pentru totdeauna... Şi ce chestie! Parcă toţi credeau asta, nu numai eu. Cîte cuvîntări s-au ţinut, cîte proiecte de legi sau mai făcut... iar acum nici măcar nu ne mai amintim cum a ajuns această hotărîre de oţel o ciulama. Pe de o parte, nu se poate să nu recunoaştem, iar pe de alta să nu fim de acord. Totul a început, pare-mi-se, atunci cînd au scos din Zonă primele AV-uri. «Bateriile»... Da. Cred că de-aici a început totul. Mai ales cînd s-a desco­perit că se înmulţesc. Pe atunci, plaga nu era chiar atît de groaznică şi chiar nu putea fi numită plagă. Mai de­grabă o comoară... Iar acum nimeni nu mai ştie ce e asta... Plagă, comoară, ispitele iadului, cutia Pandorei, dracu', diavolul... Însă toţi profită cum pot. Douăzeci de ani s-au tot scremut, au tocat miliarde, dar furtul organizat, planificat, tot n-au fost în stare să-l pună la punct. Fiecare îşi aranjează businessul său mic, în timp ce savanţii frunte-lată continuă să vorbească cu grandoare, cu o străluci­toare prestanţă: "Pe de o parte, nu putem să nu recu­noaştem, iar pe de alta să nu fim de acord, pentru că obiectul cutare fiind iradiat cu raze Roentgen sub un unghi de 18° elimină cvasitermoelectroni sub un unghi de 22°... La dracu'! Şi aşa n-am să mai apuc să trăiesc să văd sfîrşitul".

Maşina trecu pe lîngă vila lui Sterviatnik Barbridge. Toate geamurile erau încă luminate, probabil din cauza ploii torenţiale. La etajul doi, în camerele Dinei, se vedea cum se mişcă perechi în dans. "Ori au luat-o de dimi­neaţă, ori n-au reuşit să termine de ieri. Aşa e moda prin oraş: zi şi noaple, încontinuu. Am crescut un tineret pu­ternic, rezistent şi tenace în intenţiile sale"...

Nunan opri maşina în faţa clădirii cu aspect comun, ba chiar neaspectuos, ce-şi afişa o firmă ştearsă: "Oficiul juridic Corsh & Simak". Scoase şi ascunse în buzunar "ba­teria", îşi aruncă pe cap impermeabilul, înşfăcă pălăria şi o rupse la fugă cît îl ţineau picioarele spre intrare. Fugi pe lîngă un portar cu nasu-n ziar, pe o scară acoperită cu un covor tocit şi tropăi pe coridorul întunecat al etajului doi. Un coridor plin de mirosuri specifice, a căror proveni­enţă degeaba se chinuise de-atîtea ori să o descopere. Des­chise larg uşa de la capătul coridorului şi intră în anti­cameră.

În locul secretarei, văzu un tînăr puternic, bronzat, pe care nu-l cunoştea. Era fără costum, iar mînecile că­măşii erau suflecate. Cotrobăia în "maţele" unei maşini electronice complicate, aşezată pe măsuţă, în locul maşinii de scris. Richard Nunan îşi atîrnă impermeabilul şi pă­lăria de un cui, îşi aranjă cu amîndouă mîinile rămăşiţele de păr de după urechi şi se uită întrebător la tînăr, care clătină din cap. Atunci, Nunan deschise uşa de la cabinet.

Domnul Lemhen se ridică greoi dintr-un fotoliu uriaş de piele, ce era aşezat lîngă fereastra acoperită de o dra­perie şi îi veni în întîmpinare. Faţa lui dreptunghiulară era scofîlcită şi asta putea, foarte bine să-nsemne ori un zîmbet prietenos, ori o tristeţe provocată de timpul urît, ori poate o abţinere dificilă de a strănuta.

În sfîrşit şi dumneata, zise el tărăgănat. Intră şi fă-te comod.

Nunan căută un loc unde să se facă comod, dar nu găsi nimic altceva în afară de un scaun tare, cu spătarul drept, pitit după masă. Atunci se aşeză pe colţul mesei. Dispoziţia lui veselă începuse să dispară şi nici el nu în­ţelegea de ce. Însă realiză dintr-o dată că n-o să fie lă­udat. Mai degrabă, invers. "Ziua Mîniei", filozofă şi se pregăti pentru mai rău.

Poţi să fumezi, îi propuse domnul Lemhen, aşezîn­du-se din nou în fotoliu.

Mulţumesc, nu fumez.

Domnul Lemhen clătină din cap, luînd o asemenea mină de parcă i s-ar fi confirmat cele mai urîte presupu­neri, îşi împreună în dreptul ochilor vîrfurile degetelor de la mîini şi, un timp, se uită foarte atent la figura pe care o alcătuise.

Consider că n-o să discutăm acum problemele ju­ridice ale firmei,"Mitsubishi Densi".

Era evident o glumă. Richard Nunan îi răspunse ime­diat cu un zîmbet bine studiat.

Cum doriţi.

Era al dracului de neplăcut să stea pe masă, picioa­rele nu-i ajungeau pînă la podea şi-l durea fundul.

Cu regret, trebuie să-ţi comunic că raportul dumi­tale a produs, acolo sus, o impresie extraordinară, foarte favorabilă.

Hm... mormăi Nunan. "Începe", se gîndi.

Eşti chiar propus pentru o decoraţie, continuă dom­nul Lemhen, deşi le-am sugerat că poate ar fi bine să mai aştepte. Şi bine am făcut. (Îşi desprinse privirea de pe figura celor zece degete şi se încruntă la Nunan.) Mă vei întreba, probabil, de ce dau dovadă de prudenţă exa­gerată?

Probabil, aveţi un motiv, spuse, plictisit, Nunan.

Da, am. Ce reiese din raportul tău, Richard? Gru­pul "Metropol" lichidat. Datorită eforturilor tale. Grupul "Florile verzi" a fost prins în flagrant delict în totalitate. Superbă lucrătură. Şi tot a ta. Grupările "Evantaiul", "Quasimodo", "Muzicanţii ambulanţi" ş.a.m.d., nu-mi mai amintesc cum le cheamă pe toate, de asemenea autolichidate înţelegînd că azi-mîine vor fi prinse. De fapt, toate astea, aşa au şi fost, toate informaţiile încrucişate s-au con­firmat. Cîmpul de luptă s-a curăţat şi a rămas numai pen­tru tine, Richard. Concurenţii au rupt-o la fugă în dezor­dine şi cu mari pierderi. Am redat bine situaţia?

În orice caz, zise Nunan cu precauţie, în ultimile trei luni, scurgerea materialelor din Zonă prin Marmont s-a oprit... Din cîte ştiu..., adăugă el.

Duşmanul s-a retras, nu-i aşa?

Dacă insistaţi tocmai pentru expresia asta... Aşa e.

Nu-i aşa! Duşmanul nu se retrage niciodată. Ştiu sigur asta. Grăbindu-te cu acest raport victorios, ai de­monstrat de fapt lipsă de experienţă. Tocmai de aceea am propus să se mai aştepte cu decoraţiile alea.

"Să le ia naiba de decoraţii, gîndea Nunan, clătinînd piciorul şi uitîndu-se ursuz la vîrful pantofului. Bune de agăţat prin pod. S-a găsit moralistul, educatorul! Ştiu şi fără tine cu cine am de-a face. N-am nevoie de mo­rală, îmi cunosc duşmanii. Spune simplu şl clar: unde, cum şi ce-am scăpat din vedere?... Ce-or mai fi făcut ne­trebnicii ăştia? Unde, cum şi cel fel de fisuri or fi gă­sit?... Şi fără introduceri pompoase, nu se putea? Nu sînt un mucos jegos. Am trecut de cincizeci de ani şi nu stau aici pentru decoraţiile tale"...

Ce-ai auzit despre Globul de Aur? întrebă dintr-o dată domnul Lemjien.

"Doamne! se enervă Nunan. Ce mai caută şi. Globul de Aur pe aici? La dracu' cu stilul tău de-a vorbi"...

Globul de Aur este o legendă. O maşinărie mitolo­gică ce s-ar găsi în Zonă şi ar avea forma şi înfăţişarea unui glob de aur. Îndeplineşte dorinţele omeneşti.

Orice?

Conform textelor canonice ale legendelor, orice. Există totuşi şi nişte variante...

Aşa, aşa. Dar ce-ai auzit de "lampa morţii"?

Acum opt ani, începu obosit şi plictisit Nunan, un stalker cu numele de Stephan Norman, poreclit Ochelaristu', a scos din Zonă un obiect care se asemăna, după cîte ştiu, cu un sistem radiant ce acţionează mortal asupra organismelor terestre. Acest Ochelarist a vrut să-l vîndă Institutului. Nu s-au înţeles însă la preţ şi atunci a luat aparatul şi a plecat înapoi în Zonă, de unde nu s-a mai întors. Unde se află acest aparat, nu se mai ştie. La Institut, şi-acum îşi mai smulg părul din cap. Binecunos­cutul dumneavoastră Hugh din "Metropol" a propus pen­tru acest aparat orice sumă care încape pe foaia cecului.

Asta-i tot? întrebă domnul Lemhen.

Tot.

Începu să studieze demonstrativ camera, o încăpere plictisitoare în care nu aveai la ce să te uiţi.

Bine, zise domnul Lemhen. Dar despre "ochiul ra­cului"?

Al cui?

Al racului. Rac, ştii doar... Domnul Lemhen ciopîrţi aerul cu două degete... Ăla cu cleşti.

Aud pentru prima oară.

Dar ce ştii despre "şerveţelele fulminante"?

Nunan coborî de pe masă şi se propti în faţa lui Lem­hen, înfundîndu-şi mîinile în buzunare.

Nu ştiu nimic. Dar dumneavoastră?

Din păcate, nici eu nu ştiu. Nici despre "ochiul ra­cului" şi nici despre "şerveţelele fulminante". Şi totuşi ele există.

În zona mea? întrebă Nunan.

Stai jos, stai jos, te rog, zise domnul Lemhen, flu­turînd mîna: Conversaţia noastră abia începe. Ia loc.

Nunan ocoli masa şi se aşeză pe scaunul tare cu spă­tar înalt. "Unde naiba vrea să ajungă? se gîndea cu fe­brilitate. Ce-o mai fi şi cu noutăţile astea? Probabil că au încurcat-o prin alte Zone şi-acum îşi bate joc de mine, animalul. Niciodată nu m-a suferit tartorul ăsta bătrîn. N-a putut să uite epigrama aia..."

Să continuăm deci micul nostru examen, anunţă Lemhen. Se lăsă pe spătarul fotoliului şi, uitîndu-se în tavan, întrebă: Ce mai face bătrînul Barbridge?

Barbridge? Sterviatnik Barbridge este în atenţia noastră. Schilod, n-are nevoie de bani. A terminat-o cu Zona. Are patru baruri, o casă veselă, organizează picni­curi pentru ofiţerii garnizoanei şi pentru turişti. Fata, Di­na, duce o viaţă de petreceri. Băiatul, Arthur, abia a ter­minat facultatea de drept.

Domnul Lemhen aproba din cap, vădit satisfăcut:

E clar, foarte bine, îl lăudă. Dar ce mai face Kreon Maltezu'?

Unul dintre puţinii stalkeri care mai "funcţionează". A fost în legătură cu grupul "Quasimodo", iar acum vinde marfă Institutului prin mine. Deocamdată îl ţin în liber­tate. Apoi, cîndva, cineva îl va momi. E-adevărat că, în ultimul timp, bea mult şi mi-e teamă că n-o mai duce.

Contracte cu Barbridge?

"Se-nvîrte" pe lîngă Dina. Nu are însă succes.

Foarte bine, foarte bine, aprobă domnul Lemhen. Dar ce se mai aude de Schuhart Roşcatu'?

Acum o lună a ieşit din închisoare. N-are nevoie de bani. A încercat să părăsească oraşul, dar el... Nunan amuţi. Pe scurt, are neplăceri în familie. Nu-i mai arde de Zonă.

Asta-i tot?

Da.

Cam puţin. Cum o mai duce Carter Norocosu'?

De mulţi ani nu mai e stalker. Vinde maşini uzate şi are un atelier pentru adaptarea maşinilor la alimentarea cu "bateriile AV". Are patru copii, soţia i-a murit acum un an, mai e şi soacra.

Lemhen clătină iar din cap.

Pe cine am mai uitat din cei bătrîni? întrebă, bi­nevoitor.

Aţi uitat de Jonathan Milles, poreclit Cactus. Acum e în spital. Moare de cancer. Ah! Şi l-aţi mai uitat pe Cremă-de-ghete.

Da, da? Cremă-de-ghete...

Cremă-de-ghete nu s-a schimbat. Are un grup de trei oameni şi stau săptămîni întregi în Zonă. Tot ce gă­sesc distrug pe loc. Iar societatea lui "Îngerii răzbunării" s-a destrămat.

De ce?

Dacă mai ţineţi minte, se ocupau de cumpărarea mărfii, iar Cremă-de-ghete o ducea înapoi în Zonă. "Ce-i al diavolului să rămînă al diavolului". Acum nu mai are ce să cumpere şi-n afară de asta noul director al filialei a pus poliţia pe urmele lor.

Înţeleg. Iar cei tineri?

Ce-i cu tinerii?... Vin şi pleacă. Sînt vreo cinci-şase oameni cu oarecare experienţă, dar, în ultimul timp, neavînd cui să vînd marfa, au renunţat. Încet-încet, i-am dresat. Consider, şefule, că în Zona mea practic am ter­minat cu stalkerii. Bătrînii s-au dus, tinerii nu ştiu să facă nimic, iar prestigiul meseriei nu mai e acelaşi cum era odată. Vine tehnica, au apărut stalkerii-roboţi.

Da, da, am auzit ceva şi despre asta. Dar aceşti roboţi nu acoperă cheltuielile de energie consumată. Sau greşesc?

Este o chestiune de timp. În curînd, încep să re­cupereze.

Cît de Curînd?

Peste vreo cinci-şase ani...

Apropo, ştii că şi concurenţii au început să folo­sească stalkerii-roboţi?

În Zona mea? întrebă Nunan, devenind dintr-o dată atent.

Şi în a dumitale la fel! Au baza la Reksopolis. Aduc instalaţiile cu elicopterele prin munţi în Canionul Şar­pelui, la Lacul Negru, la baza munţilor Bolder-Pinck.

Păi, asta-i la periferie, spuse Nunan neîncrezător. Acolo-i pustiu. Ce naiba pot găsi acolo?

Puţin. Foarte puţin. Dar găsesc. De altfel, ţi-am spus numai ca să ştii. Asta de fapt nu te priveşte... Să rezu­măm, în Marmont, aproape că n-au mai rămas stalkeri profesionişti. Cei care au rămas nu mai au legătură cu Zona. Tineretul e pierdut şi se află în procesul de îmblînzire. Concurenţii sînt înfrînţi, aruncaţi, zac pe undeva şi îşi ling rănile. Marfa nu mai este, iar cînd apare n-o ia nimeni. Scurgerea ilegală a materialelor din Zona Marmontului s-a oprit deja de trei luni. Aşa e?

Nunan tăcea. "Acum, se gîndea el, mă va zdrobi. Dar unde am greşit? Şi simt că necazul e mare de tot... Hai, zi o dată, morcov bătrîn! Nu-mi mai măcina sufletul!"

Nu aud răspunsul, zise Lemhen, ducîndu-şi palma pîlnie la urechea plină de riduri şi păr.

Gata şefule, se decise Nunan. Ajunge! M-aţi fiert, m-aţi fript, acum puneţi-mă şi la masă.

Domnul Lemhen mormăi nedecis:

Nici măcar n-ai ce să-mi spui, se posomorî el, pe neaşteptate. Stai aici şi dai din urechi în faţa şefului. Dar mie cum mi-a fost cînd, alaltăieri... (Se opri brusc, se ri­dică şi se îndreptă spre seif)... Ce s-o mai lungim. În ul­timele două luni, numai din ceea ce ştim ― reţine! ―, adversarii noştri au primit mai mult de şase mii de bucăţi de materiale din diferite părţi ale Zonei. Se opri lîngă seif, îl mîngîie pe una din laturi şi se întoarse brusc spre Nunan. Să nu-ţi faci iluzii că totul merge ca pe roate! ţipă el. Amprentele sînt ale lui Barbridge! Amprentele Maltezului! Amprentele lui Ben-Gullevy Năsosu', despre care nici n-ai considerat necesar să-mi aminteşti. Ampren­tele lui Geresch Fonfăitu' şi ale lui Tzmîga Piticu'. Deci aşa îmblînziţi tineretul vostru? "Brăţări!", "ace", "titi­reze albe"! Şi, mai mult decît atît, tot felul de "ochiul... racului" sau mai ştiu eu cum i-o zice, dracu să-l ia de rac, tot felul de "zornete cîntătoare" şi "şerveţele fulmi­nante", naiba să le ia pe toate.

Se opri brusc, se întoarse în fotoliu, îşi împreună iar degetele şi întrebă respectuos, parcă împăcat cu soarta:

Ce părere ai despre asta, Richard?

Nunan îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă gîtul şi ceafa.

N-am nici o părere, recunoscu el cinstit. Iertare, boss, în prezent, eu, în general... Uff! Lăsaţi-mă să res­pir... Barbridge! Da' Barbridge n-are nici o legătură cu Zona! Îi cunosc fiecare pas! Îşi aranjează chefurile şi picnicurile pe malul lacurilor, greblează bani cu ghiotura, şi pur şi simplu, nu mai are nevoie... Iertaţi-mă, bineînţeles că spun prostii, dar vă asigur că nu l-am scăpat din ochi pe Barbridge de cînd a ieşit din spital...

Nu te mai reţin, îi replică Lemhen, îţi dau un ter­men de o săptămînă. Să-mi aduci dovezi despre felul în care materialele din Zona ta ajung în mîinile lui Bar­bridge... Barbridge... şi restul. La revedere.

Nunan se ridică, salută stingherit profilul domnului Lemhen şi, continuînd să-şi şteargă cu batista gîtul trans­pirat, ieşi în anticameră. Tînărul bronzat fuma şi se uita gînditor în măruntaiele electronice ale unei maşini. Se uită în treacăt spre Nunan, dar ochii îi erau inexpresivi, goi, cu privirile pierdute.

Richard îşi puse pălăria pe cap cum se nimeri, îşi arun­că impermeabilul pe braţ şi ieşi afară. "Nu mi s-a mai întîmplat aşa ceva, se gîndea el, complet derutat. Ca să vezi... Ben Gullevy Năsosu'! Piciu'... Nu, toate astea... nu-s chiar aşa... Of, animalule, vită oloagă... Sterviatnik... Cum m-ai dus de nas... Ca atunci în Singapore... ăsta, cum îi zice... Cu mutra de masă şi cu ceafa de perete...".

Se sui în automobil şi, un timp, fără să mai înţeleagă nimic, căută absent cheia de contact. De pe pălărie îi pi­cura apă pe genunchi şi atunci o scoase şi, fără să se mai uite, o aruncă în spate. Parbrizul era înecat în ploaie şi Richard Nunan avea impresia, nici el nu ştia de ce, că tocmai din cauza ei nu poate să înţeleagă ce să facă mai departe. Dezmeticindu-se, îşi trase un pumn în chelie. Se calmase dintr-o dată. Îşi aminti că nu avea cheia de con­tact la el şi nici nu va putea s-o aibă vreodată pentru că o înlocuise cu AV-ul: acumulatorul veşnic. Trebuia să-l scoată din buzunar, fir'ar al dracului, şi să-l pună în orificiul de recepţie. Şi abia atunci va putea s-o şteargă de aici, cît mai departe de casa asta blestemată, de unde îl privea, asta mai mult ea sigur, gulia aia bătrînă. ..

Mîna lui Nunan care ţinea AV-ul se opri la jumătatea drumului. "Aşa. Bine că măcar ştiu cu cine să încep. Cu el trebuie să încep... Oho!... Şi să vezi cum am s-o fac. Nimeni, niciodată, n-a mai început astfel, aşa cum o voi face eu cu el... Şi cu ce plăcere!" Porni ştergătoarele şi puse în mişcare maşina de-a lungul bulevardului. Nu se vedea aproape nimic în faţă, dar începu, încetul cu înce­tul, să se liniştească. "Nu-i nimic. Fie ca la Singapore. La urma-urmei, totul s-a terminat cu bine acolo.. Ei şi ce? Am dat şi eu o dată cu mutra de masă. Putea să se ter­mine şi mai rău: să nu fie cu mutra şi să nu mă lovesc de masă. Dacă dădeam de ceva plin de cuie?... În sfîrşit, să nu divagăm... Pe unde naiba mai e şi castelul meu? Nu se vede nici pe "dracu... Aha! Uite-l!".

Timpul era oribil, dar localul "Cinci minute" era lumi­nat puternic, ca la "Metropol". Scuturîndu-se ca un cîine ud pe malul apei, Richard Nunan intră în holul luminos. Mirosea a tutun, parfum şi şampanie trezită. Bătrînul Bennie, încă fără livrea, stătea după tejghea în diagonală faţă de intrare şi înfuleca ceva, ţinînd o furculiţă în mî­nă, în faţa lui, aşternîndu-şi printre paharele goale bustul enorm, se înălţa Madame, care se uita gînditoare la el cum mănîncă. În hol, încă nu se făcuse curat după ziua de ieri. Cînd intră Nunan, Madame îşi întoarse brusc faţa lată şi parcă zugrăvită, întîi nervoasă, dar afişînd imediat un zîmbet profesional.

Oho-ho! grohăi ea. Oare e chiar domnul Nunan în persoană? I s-a făcut dor de fetiţe?

Bennie continua să mănînce. Era surd ca un butuc,

Salut, bătrînico! zise Nunan. E nevoie de fetiţe cînd am în faţă o femeie adevărată?

Bennie îl observă în sfîrşit. O mască groaznică, plină de cicatrici albastre şi roşii se schimonosi într-un zîmbet binevoitor,

Bună-ziua, Stăpîne, hîrîi el. Aţi intrat să vă uscaţi?

Nunan îi zîmbi şi îl salută cu mîna. Nu-i plăcea să vorbească cu Bennie pentru că trebuia să urle tot timpul.

Unde-i administratorul meu, băieţi?

La el, răspunse Madame. Mîine trebuie să plăteas­că impozitele.

Of! Impozitele astea... Madame, vă rog s-o pregă­tiţi pe favorita mea... Mă-ntorc repede.

Păşind pe covorul gros, sintetic, străbătu coridorul şi coti spre o intrare ascunsă. Fără să bată, deschise uşa capitonată cu piele.

Kanascha-Ciolanu' stătea semeţ la o masă impună­toare, cercetîndu-şi într-o oglindă o bubă de pe nas, şi nici capul nu-l durea că mîine trebuie să plătească im­pozitele. Pe masa complet goală din faţa lui se găseau o cutie cu alifie, precum şi un pahar cu un lichid transpa­rent. Ciolanu'-Kanascha ridică ochii injectaţi şi, văzîndu-l pe Nunan, tresări, scăpînd oglinda. Fără nici un cuvînt, Nunan se aşeză în fotoliul de vizavi şi un timp îl cercetă în tăcere pe acest nemernic, ascultîndu-l cum bolboroseşte ceva despre nenorocita de ploaie şi despre reumatism. Pe urmă, spuse:

Încuie uşa, puişorule!

Legănîndu-se pe picioroangele lui deformate pe platfus, Ciolanu' fugi spre uşă, întoarse cheia în broască şi se înapoie la masă. Se înălţa ca un munte păros în faţa lui Nunan şi se uita direct în gura lui cu devotament. Nunan tot îl mai cerceta cu ochii mijiţi. Îşi aminti brusc, nu ştia el de ce, că numele real al lui Ciolanu'-Kanascha este Rafael. Porecla "Ciolanu"' se datora pumnilor enormi, osoşi, de culoare roşu-vineţie, complet lipsiţi de păr, ce răsăreau din blana deasă care-i acoperea mîinile ca din nişte manşete. Numele de Kanascha şi-l pusese singur, fiind convins că era un nume de tradiţie al împăraţilor mongoli. Rafael. "Ei bine, Rafael, începem?"

Ce mai faci? întrebă Nunan, duios.

Totul e OK boss, răspunse grăbit Rafael, "Ciolanu"'.

Ai aranjat scandalul acela cu poliţia?

Am dat o sută cincizeci. Toţi sînt mulţumiţi.

Ai dat o sută cincizeci de la tine. Vina este a ta, puiule. Trebuia să ai grijă.

Ciolanu' luă o mină nefericită şi îşi aruncă în lături palmele enorme, în semn de supunere.

Parchetul din hol trebuie schimbat, zise Nunan.

Se face.

Nunan tăcu şi îşi ţuguie buzele.

Marfă? şopti ei.

Cam puţină.

Arată-mi.

Ciolanu' se repezi la seif, scoase de-acolo un pachet şi îl puse pe masă în faţa lui Nunan, dezvelindu-i. Richard, îl răvăşi cu un singur deget: "stropi negri" şi o "brăţară" pe care o cercetă pe toate feţele, după care o puse la loc.

Asta-i tot?

Păi, dacă nu aduc, se plînse Ciolanu'.

Nu aduc, repetă Nunan.

Îl sfredeli cu privirea şi îl lovi brusc în gambă puternic, cu vîrful bocancului. Ciolanu' oftă, se aple­că să-şi pipăie locul lovit, dar imediat se ridică în poziţie de drepţi. Atunci Nunan sări de parcă l-ar fi înţepat ci­neva în fund, îl prinse pe "Ciolan" de gulerul cămăşii şi începu să dea cu picioarele, bulbucîndu-şi ochii. Ciolanu' oftînd, gemînd şi întorcînd capul ca un cal speriat, se re­trase mereu, pînă cînd se prăbuşi pe canapea.

Lucrezi la doi stăpîni, puişorule, scrîşni Nunan, uitîndu-se direct în ochii lui albi de frică şi de groază. Sterviatnik se scaldă-n marfă, iar mie-mi arăţi mărgeluţe-n hîrtiuţe? (Îşi făcu vînt şi îl lovi în plină figură, de parcă ar fi urmărit să-i spargă buba de pe nas.) O să putrezeşti în închisoare! O să te-ndopi numai cu băle­gar... O să-ţi pară*rău că te-ai născut pe lumea asta... Şi din nou, cu avînt, cu pumnul peste bubă. De unde are Barbridge marfă? De ce lui îi aduce şi ţie nu? Cine îi aduce? De ce nu ştiu nimic? Pentru cine lucrezi? Cio­lanu' închidea şi deschidea gura fără să scoată un sunet. Nunan îl lăsă, se întoarse în fotoliu şi îşi aruncă picioarele pe masă. Ei?

Ciolanu' îşi trase sîngele pe nas, se smiorcăi şi îngăi­mă:

Zău, boss... De ce? Ce fel de marfă are Sterviatnik? N-are nici un fel de marfă. Astăzi, nimeni nu mai are marfă...

Mă contrazici? întrebă, ameninţător, Nunan, cobo­rîndu-şi picioarele de pe birou.

Nu, boss. Nu... Zău! se grăbi Ciolanu'. Să-mi sară ochii! Cum o să vă contrazic? Nici gînd...

Las' că te zbor eu de-aici, se posomorî Nunan, Nu ştii să lucrezi. Din ăştia ca tine culeg zece cu un pol. Am nevoie de un afacerist adevărat.

Staţi un pic, boss, zise Ciolanu' supus, mînjindu-şi mutra cu sînge. De ce aşa, dintr-o dată? Haideţi să ne înţelegem. (Îşi pipăi grijuliu buba cu vîrful degetelor.) Spuneţi că Barbridge are multă marfă. Nu ştiu. Bineîn­ţeles, vă cer iertare, dar cineva v-a minţit. Astăzi nimeni nu mai are marfă. În Zonă merg numai mucoşii şi nu, se mai întorc. Nu, boss. Cineva v-a înşirat verzi şi uscate.

Nunan îl urmărea pieziş. Se părea că Ciolanu' nu ştia, într-adevăr, nimic, mai ales că nu avea de cîştigat dacă minţea. De la Sterviatnik nu prea cîştigai.

Afacerea cu picnicuri este o treabă bănoasă?

Picnicuri? Nu prea. Nu poţi să aduni cu lopata... Dar acum în oraş nici nu prea au mai rămas afaceri bă­noase.

Unde se organizează picnicurile?

Unde se organizează? Păi, în diferite locuri. Lîngă Muntele Alb, la Izvoarele Calde, lîngă Lacurile Curcubeului.

Şi clientelă?

Clientelă? Ciolanu' îşi pipăi din nou buba, se uită la degete şi zise cu sinceritate: Dacă dumneavoastră, boss, vreţi să vă apucaţi singur de această afacere, eu nu vă sfătuiesc. Contra lui Sterviatnik n-o să rezistaţi.

De ce nu?

Sterviatnik are clientelă. Căştile bleu, unu. (Cio­lanu' începu să-şi îndoaie degetele.) Ofiţerii din coman­dament, doi. Turiştii de la "Metropol", de la "Crinul Alb" şi de la "Extratereştri", trei. Pe urmă, are deja reclamă. Pînă şi localnicii merg la el. Zău, boss, nu merită să te iei de el.

Localnicii... Şi ei merg la el?

În general, tineretul.

Şi ce face acolo, la picnicuri?

Ce se face acolo? Mergem în autocare, nu? Iar acolo sînt deja cortuleţe, un bufeţel, nişte melodiuţe... Şi fiecare se distrează cum vrea. Ofiţerii mai mult cu feti­ţele, turiştii se bulucesc să privească Zona... Dacă e lîngă Izvoarele Calde, de-acolo pînă la Zonă nu mai e decît o palmă de loc, chiar dincolo de Canionul Sulfului. Ster­viatnik a aruncat acolo nişte oase de cal, iar ei stau şi cască ochii prin binocluri...

Dar localnicii?

Localnicii? Asta, bineînţeles, nu prezintă interes pentru ei... Păi, fiecare se distrează cum poate.

Şi Barbridge?

Păi, ce-i cu Barbridge? Cum e cu toţi, aşa-i cu Barbridge.

Şi tu?

Şi eu ce? La fel şi cu mine. Mă uit şi eu, ca să nu le necăjesc pe fetiţe, şi cu asta... Eh, acolo, ce pică...

Şi cît durează totul?

Păi, de la caz la caz. De obicei, trei zile, dar se întîmplă să fie şi toată săptămîna.

Şi cît costă această distracţie? întrebă Nunan, deja gîndindu-se la altceva.

Ciolanu' răspunse ceva, Nunan însă nu-l mai auzi. "Ui­te, aici e fisura, se gîndea el. Cîteva zile... Cîteva nopţi... În condiţiile astea este imposibil să-l urmăreşti pe Barbridge. Chiar dacă ţii cu tot dinadinsul s-o faci... Şi totuşi, nu e clar. Doar e fără picioare. Şi acolo mai e şi Ca­nionul. E ceva putred aici..."

Care dintre localnici merge permanent?

Dintre localnici? Doar v-am spus, mai mult tine­retul. Gullevy, Gudgba... Tzappfa Puişorul... Ăăă. Tzmîga şi Maltezu' mai vin. O companie călduţă. Ei numesc afa­cerea asta "şcoala duminicală". Aşa discută între ei: "Ce ziceţi, spun ei, vizităm «şcoala duminicală?»". Se cîştigă binişor, îndeosebi cu "baborniţele". Vine o oarecare bă­trînica din Europa...

"Şcoala duminicală", repetă îngîndurat Nunan.

O idee stranie îi trecu dintr-o dată prin cap: şcoală. Se ridică.

Ei bine, zise. Lasă-i în plata Domnului, cu picnicul lor cu tot. Asta nu-i de noi... Dar, ia aminte, Sterviatnik are marfă şi asta deja este treaba noastră, puişorule. Pur şi simplu nu putem lăsa totul aşa. Caută, măi Ciolane, caută. Altfel zbori de aici, puiuţule. De unde ia marfă, cine i-o aduce, clarifici totul şi îmi aduci cu douăzeci la sută mai mult decît el. S-a-nţeles?

Am înţeles, boss. Ciolanu' stătea deja şi el în picioa­re, cu mîinile lipite de corp, iar pe mutra murdară i se citea devotamentul.

Hai, mişcă-te o dată! Frămîntă-ţi creierii, vită, iz­bucni Nunan, apoi ieşi.

În hol, lîngă tejghea, îşi bău aperitivul alene, discută cu Madame despre decăderea moravurilor şi lăsă de în­ţeles că în viitorul apropiat intenţionează extinderea "ins­tituţiei". Coborînd vocea, mai mult pentru a-şi da impor­tanţă, se sfătui cu privire la Benny: îmbătrînise, nici nu mai auzea, reflexele deja nu-i mai erau ca-nainte şi nu mai făcea faţă...

Era deja ora şase, i se făcuse foame, iar în minte îl sfredelea şi se tot învîrtea un gînduleţ neaş­teptat, care nu mai avea legătură cu nimic, dar, în ace­laşi timp, explica multe. De altfel, se mai lămurise cîte ceva. Dispăruse din această afacere aura de misticism care deranja şi înspăimînta şi nu rămăsese decît ciuda pe sine însuşi că nu se gîndise mai înainte la această posibilitate. Nu ăsta era însă principalul. Important era gînduleţul aceia care i se tot învîrtea în cap şi îl rodea, nedîndu-i pace..

Luîndu-şi rămas-bun de la Madame şi strîngîndu-i mîna lui Benny, Nunan se repezi direct la "Borj". "Tot necazul este că nu observăm cum trec anii, se gîndea el. Scuipi pe anii ăştia şi nu observi cum se schimbă totul, încă din copilărie ne învaţă că totul se transformă. Am văzut asta de mai multe ori, dar, în acelaşi timp, sîntem complet incapabili să «prindem» acel moment cînd se pro­duce transformarea. Sau o căutăm acolo unde nu trebuie. Aşa au apărut şi stalkerii noi, dotaţi cu cibernetică. Stallkerul vechi era un om ursuz, murdar, care, cu o tenaci­tate animalică, se tîra pe burtă, milimetru cu milimetru, prin Zonă, cîştigîndu-şi suma. Stalkerul nou ― un fante cu cravată, inginer ― stă undeva la vreun kilometru de Zonă, cu ţigara înfiptă între buze, cu un pahar de coktail înviorător lîngă cot, stă şi se uită la ecranele din faţa lui. Gentleman cu salariu. De altfel, o imagine foarte logică. În aşa hal de logică încît restul posibilităţilor dis­par din minte. Deşi mai sînt şi altele. «Şcoala duminicală», de exemplu.

Şi deodată, netam-nesam, simte disperarea. Totul era în zadar. Totul era fără rost. "Doamne, nu mai putem face nimic! Nici de ţinut, nici de oprit. Nici o forţă nu va fi destul de puternică să ţină în vas acest ferment în­grozitor, se gîndea înspăimîntat. Şi nu pentru că lucrăm prost. Şi nici pentru că sînt mai şmecheri şi mai şireţi decît noi. Pur şi simplu, aşa e lumea. Aşa e omul. Dacă n-ar fi fost Vizita, ar fi fost altceva..."

În "Borj" era lumină multă şi mirosea foarte îmbietor. Se schimbase şi el ― nici beţie, nici veselie. Cremă-de-ghete nu mai venea pe-aici, îi era scîrbă; Redrick Schuhart îşi băgase şi el nasul pistruiat, se strîmbase şi ple­case, Ernest tot mai era în închisoare, iar toate treburile le rezolva bătrînica lui. Ce mai, se ajunsese: clientelă so­lidă şi permanentă ― tot Institutul vine aici la masă, ba chiar şi ofiţerii superiori ―, separeuri intime, se găteşte gustos, nu e scump, berea e întotdeauna proaspătă. "Bu­nul şi vechiul nostru birt".

Într-unul din separeuri, Nunan îl zări pe Valentin Pilmann. Laureatul stătea cu o ceşcuţă de cafea în faţă şi citea o revistă îndoită pe jumătate. Nunan se apropie.

Îmi permiţi să-ţi fiu vecin? întrebă el.

Valentin ridică spre el lentilele fumurii.

Hm? mormăi. Te rog!

Imediat. Numai să mă spăl pe mîini, zise Nunan, aducîndu-şi aminte de bubă.

Aici era bine cunoscut. Cînd se întoarse şi se aşeză vizavi de Valentin, pe masă erau deja un mic "grătărel", cu un "şirasco" aburind, precum şi o halbă cu bere, nici prea rece, nici prea caldă, aşa cum îi plăcea. Valentin puse revista deoparte şi gustă cafeaua.

Ascultă, Valentin, zise Nunan, în timp ce tăia o bucăţică de carne. Ce părere ai? Cum se vor termina toate astea?

Despre ce e vorba?

Vizita, Zonele, stalkerii, complexele militaro-industriale. În general, toată grămada asta... Cum se poate termina?

Valentin se uită lung la el prin lentilele negre, oarbe. Pe urmă îşi aprinse o ţigară şi zise:

Pentru cine? Dacă se poate concret.

Să zicem pentru omenire în general.

Depinde, dacă o să-avem sau nu noroc, zise Va­lentin. Pînă în prezent, ştim că pentru omenire Vizita n-a avut urmări prea deosebite. Pentru omenire totul va trece fără să lase urme. Bineînţeles că sînt şi excepţii, pentru că, scoţînd castanele din acest foc cum se nime­reşte, noi, în fond, putem scoate ceva de asemenea na­tură încît viaţa pe planetă să devină, pur şi simplu, im­posibilă. Asta ne va fi ghinionul. Totuşi cred că eşti de acord că acest ghinion a ameninţat omenirea dintotdeauna. (Vîntură cu palma fumul de ţigară şi surîse.) Cum să-ţi spun, m-am dezobişnuit de mult să mă gîndesc la ome­nire în totalitate. Omenirea este un sistem prea staţionar, pe care nu-l clinteşti cu nimic.

Aşa consideri? întrebă, decepţionat, Nunan. Poate. O fi şi-aşa.

Spune-mi cinstit, Richard, zise Valentin, amuzîn­du-se evident. Pentru dumneata, ca om de afaceri, ce s-a schimbat în urma Vizitei? Ai aflat că în Univers există cel puţin încă o raţiune pe lîngă cea omenească? Şi ce-i cu asta?

Ei, cum să-ţi spun? mormăi Nunan. Deja îi părea rău că pornise această conversaţie; Aici n-avea ce să mai vorbească. Ce s-a schimbat pentru mine? Uite. De exem­plu, de mai mulţi ani simt o oarecare lipsă de confort. E foarte bine că au venit şi că imediat au şi plecat. Dar dacă vin iar şi li se năzare să rămînă? Pentru mine, omul de afaceri, asta nu mai e o întrebare în vînt. "Cine sînt ei? Cum trăiesc? Ce le trebuie?". În funcţie de varianta iniţială, sînt nevoit să mă gîndesc cum să schimb datele afacerii. Trebuie să fiu pregătit. Dacă rămîn de prisos în sistemul lor? (Se înviorase.) Dar dacă toţi vom rămîne de prisos? Ascultă, Valentin, există măcar un răs­puns la aceste întrebări: "Cine sînt ei?, "Ce le trebuie?", "Se întorc sau nu?".

Răspunsuri există, zîmbi Valentin. Sînt chiar prea multe. Poţi să-l alegi pe care vrei.

Dar care e părerea ta?

Vorbind sincer, nu mi-am permis niciodată să mă gîndesc serios la asta. Pentru mine, Vizita este în primul rînd o întîmplare unică, care ne dă posibilitatea să sărim dintr-o dată cîteva trepte în procesul cunoaşterii. Ceva asemănător călătoriei în viitorul tehnologiei. Sau ca şi cum în laboratorul lui Isaac Newton ar fi apărut un ge­nerator cuantic contemporan...

Newton n-ar fi înţeles nimic.

Cred că grăşeşti. Newton era un clarvăzător.

Da? Ei bine, Dumnezeu să-l ierte! Dar cum in­terpretezi totuşi Vizita? Chiar dacă ţi se pare neserios...

Bine. Am să-ţi spun. Numai că trebuie să te previn, Richard, că întrebarea ta este de competenţa pseudoştiinţei numită xenologie. Xenologia este o amestecătură artificială ştiinţifico-fantastică cu logică formală. Baza me­todei ei este un procedeu defectuos: impunerea raţiunii extraterestre psihologiei omeneşti.

De ce defectuos? întrebă Nunan.

Pentru că şi biologii, la timpul lor, au păţit-o cînd au încercat să transpună psihologia omului la animale. Animale terestre, reţine asta.

Dă-mi voie, interveni Nunan. Asta-i cu totul alt­ceva. Doar vorbim despre psihologia fiinţelor raţionale...

Da. Şi totul ar fi foarte bine, dacă am şti ce în­seamnă raţiunea.

Chiar nu ştim? se miră Nunan.

Închipuieşte-ţi că nu. De obicei, totul porneşte de la o foarte plată definiţie: "Raţiunea este proprietatea omului care deosebeşte activitatea lui de activitatea ani­malelor". Ştii, un fel de încercare de a detaşa, stăpînul, de cîinele care înţelege totul, dar nu poate vorbi. De alt­fel, din această definiţie plată izvorăsc altele mai inge­nioase. Ele se bazează pe observaţii amare despre sus­menţionata activitate a omului. De exemplu: "Raţiunea este capacitatea fiinţei vii de a se comporta iraţional şi anormal".

Da. Asta-i despre noi, concluzionă Nunan.

Din păcate. Sau să zicem definiţia-ipoteză. Raţiunea este un instinct complex care încă nu s-a format. Se are în vedere că activitatea instinctivă este întotdeauna ra­ţională şi firească. Vor trece un milion de ani, instinctul se va forma treptat şi vom înceta să mai facem greşeli, care probabil sînt proprietatea inalienabilă a raţiunii. Şi atunci, dacă în Univers se va schimba ceva şi vom muri, o să dispărem fericiţi pentru că ne-am dezvăţat să mai greşim, cu alte cuvinte, nu vom mai încerca diferite va­riante neprevăzute în programele rigide.

Bine, dar din tot ce-ai spus rezultă ceva... înjositor.

Mă rog. Atunci, încă o definiţie foarte înălţătoare şi distinsă: "Raţiunea este capacitatea de a folosi forţele lumii înconjurătoare fără distrugerea acestei lumi".

Nunan se schimonosi şi clătină din cap dezaprobator.

Nu. E prea de tot... Dar cum rămîne cu omul, care, spre deosebire de animale, este o fiinţă cu o necesitate nemărginită de a cunoaşte tot mai mult? Am citit undeva despre asta.

Şi eu. Dar toată nenorocirea este că omul, în orice caz omul de rînd, depăşeşte uşor această necesitate de a cunoaşte. După mine, asemenea necesităţi nici nu există. Poate doar necesitatea de a înţelege, iar pentru asta nici nu e nevoie de cunoştinţe. Ipoteza despre Dumnezeu, de exemplu, dă o posibilitate inegalabilă de a înţelege ab­solut totul, fără a cunoaşte nimic... Dă-i omului un sistem simplificat al lumii şi poţi să-i explici orice pe baza: acestui model. O asemenea concepţie nu necesită nici un fel de cunoştinţe. Cîteva formule învăţate, plus aşa-numita intuiţie, aşa-numita îndemînare practică, precum şi bunul-simţ.

Stai un pic. (Nunan termină berea şi trînti halba pe masă.) Nu te abate. Hai s-o luăm aşa. Omul s-a întîlnit cu o fiinţă extraterestră. Cum o să afle ei, unul despre altul, că amîndoi sînt fiinţe raţionale?

Habar n-am, îi răspunse Valentin, vesel. Tot ce am citit în privinţa asta nimereşte într-un cerc vicios. Dacă sînt capabili de a stabili contactul, înseamnă că sînt raţionali. Şi invers. Dacă sînt raţionali, sînt capabili de a stabili contactul. Şi, în general, dacă o fiinţă extrate­restră are onoarea de a fi înzestrată cu psihologie umană, înseamnă că este o fiinţă raţională. Uite-aşa.

Hai, că-mi place! exclamă Nunan. Şi eu am crezut că la tine toate sînt puse pe rafturi, în ordine...

Să pună pe rafturi poate şi maimuţa, remarcă Va­lentin.

Nu, stai un pic, protestă Nunan. Nu ştia de ce, dar se simţea păcălit. Dar dacă nici tu nu cunoşti lucruri aşa de simple ...în sfîrşit, dă-o-ncolo de raţiune. Dar în privinţa Vizitei? Totuşi, ce părere ai de Vizită?

Mă rog, zise Valentin. Imaginează-ţi un picnic...

Nunan tresări.

Cum ai spus?

Un picnic. Închipuieşte-ţi o pădure, un drum, o poieniţă. De pe drum vine o maşină şi se opreşte în poie­niţă. Din maşină ies tineri; apar sticle, coşuri cu mîncare, fete, tranzistori, foto şi cineaparate. Se face un foc, se pun corturile, se dă drumul la muzică, iar dimineaţa o întind. Animalele, păsările, insectele, care toată noaptea au privit cu groază la tot ce s-a petrecut, ies din adăpostu­rile lor. Şi ce văd? Pe iarbă s-a scurs ulei de motor, benzină vărsată, bujii şi filtre de ulei aruncate ici-colo. Peste tot zac cîrpe, becuri arse, cineva a uitat o cheie. De pe apărătoarele de protecţie ale roţilor s-a scurs mur­dăria, care s-a lipit de prin cine ştie ce mlaştini... Şi, bineînţeles, urme de foc, cotoare de mere, hîrtii de la bomboane, cutii de conserve, sticle goale, o batistă, poate vreun briceag, ziare vechi şi rupte, eventual şi nişte mo­nezi, flori veştejite din alte poieniţe...

Am înţeles, zise Nunan. Un picnic la marginea drumului.

Exact, Un picnic la marginea unui oarecare drum cosmic. Şi mă mai întrebi dacă se vor întoarce sau nu?

Dă-mi o ţigară. Nu ştiu cum, dar parcă îmi ima­ginam altfel.

E dreptul tău.

Deci nici măcar nu ne-au observat?

De ce să nu ne observe?

Adică, nu ne-au dat nici cea mai mică atenţie...

Ştii, eu în locul tău nici nu m-aş supăra, îl sfătui Valentin.

Nunan trase din ţigară, începu să tuşească şi o aruncă.

Tot un drac, se încăpăţînă el. Nu se poate... Naiba să vă ia de savanţi! De unde aveţi atîta dispreţ faţă de om? De ce vreţi tot timpul să-i înjosiţi?...

Stai un pic. Ascultă-mă. "O să mă întrebaţi de ce este măreţ omul? cită el. Pentru că a creat o a doua natură? Pentru că a descătuşat puteri aproape cosmice? Pentru că într-un timp extrem de scurt a stăpînit pla­neta şi şi-a făcut o fereastră spre Univers? Nu! Este măreţ pentru că a rezistat şi are intenţia să reziste şi mai departe".

Se aşternu tăcerea. Nunan era îngîndurat.

Se prea poate... ezită el. Bineînţeles, că din punctul ăsta de vedere...

Nu trebuie să te superi, zise Valentin binevoitor. Picnicul este doar ipoteza mea. Şi nu este practic o ipo­teză, ci doar aşa, o imagine... Aşa-zişii xenologi serioşi în­cearcă să emită nişte versiuni mult mai solide şi mai plăcute pentru amorul propriu al omenirii. De exemplu, că nu a fost nici o Vizită, ea urmînd să aibă loc mai tîrziu. O oarecare raţiune superioară ne-a aruncat pe Pămînt nişte containere cu eşantioanele culturii sale ma­teriale. Se aşteaptă ca noi să studiem aceste eşantioane pentru a face saltul tehnologic necesar trimiterii semna­lului de răspuns. Iar asta va însemna că sîntem pregătiţi pentru un contact real. Ei, ce zici?

Ei, aşa-i mult mai bine, zise Nunan. Văd că printre savanţi mai sînt şi oameni cinstiţi.

Dacă mai vrei încă una... Vizita a avut loc într-a­devăr, dar ea nu s-a terminat. Practic ne aflăm încă în starea de contact, numai că nu bănuim asta. Extratereştrii s-au cuibărit în Zone şi ne studiază meticulos, în acelaşi timp pregătindu-ne pentru "minunile cumplite ale viitorului".

Aşa am zis şi eu, se bucură Nunan. Aşa cel puţin se explică zgomotele misterioase ce se produc în ruinele uzinei. Apropo, picnicul tău nu explică hărmălaia de-acolo.

Păi, de ce nu-l explică? îl contrazise Valentin. Poate că una din fete a uitat în poieniţă vreun ursuleţ mecanic...

Hai, lasă-te de-astea, protestă Nunan. N-am ce zice ...ursuleţ. Se cutremură pămîntul, nu alta... Dar s-ar pu­tea să fie şi-un ursuleţ... Bere vrei? Rozalia! Hei, bătrînico! Două beri la domnii xenologi... Şi totuşi e foarte plăcută discuţia noastră, îi zise lui Valentin. Ca un fel de spălare a creierelor. Parcă mi-aş fi pus sare amară sub ţeastă. Uite-aşa, munceşti şi iar munceşti, dar pentru ce, de ce, ce-o să se întîmple, ce va fi, cu ce se-mpacă inima...

Veni şi berea. Nunan sorbi, privind pe deasupra berii cum Valentin, cu o expresie de îndoială şi dezgust, îşi cercetează halba.

Ce, nu-ţi place? întrebă, lingîndu-şi buzele.

Păi, eu nu prea beau, zise Valentin.

Chiar aşa? se miră Nunan.

Şi ce-i cu asta? Trebuie să existe în lumea asta măcar un singur om care să nu bea. (Şi împinse halba hotărît). Dacă-i aşa, mai bine comandă-mi un coniac.

Rozalia! urlă imediat Nunan, complet înveselit.

Cînd veni şi coniacul, zise:

Şi totuşi nu se poate aşa. Nu mă refer doar la pic­nicul tău. Chiar dacă acceptăm versiunea că Vizita este un preludiu la un contact, tot nu e bine. Am înţeles: "brăţări", "biberoane"... Dar "piftia vrăjitorului" pentru ce? Dar "chelia ţînţarului"? Sau "puful" ăla respingător...

Scuză-mă, îl întrerupse Valentin, luînd o felioară de lămîie. Nu prea înţeleg terminologia asta. Iartă-mă, ce "chelie"?

Nunan rîse.

Ăsta e folclorul, explică el. Jargonul de lucru al stalkerilor. "Chelia ţînţarului" este zona gravitaţiei uriaşe.

A! Concentratorii gravitaţionali. Deci gravitaţia di­recţionată. Aş fi discutat despre asta cu cea mai mare, plăcere, dar n-o să înţelegi nimic.

De ce să nu înţeleg nimic? Sînt totuşi inginer.

Pentru că nici eu nu înţeleg. Am un sistem de ecuaţii, dar habar n-am cum să-l explic. Iar "piftia vră­jitorului" este probabil gazul coloidal?

El este. Ai auzit probabil de catastrofa din labora­toarele Kerrygan.

Am auzit cîte ceva, confirmă, fără chef, Valentin.

Deştepţii ăia au pus containerul de porţelan ce conţinea "piftia" într-o cameră perfect izolată... adică aşa au crezut, că izolarea este totală... dar, cînd au deschis containerul cu un manipulator, "piftia" s-a revărsat, a trecut prin metal şi plastic ca apa prin sugativă, a ieşit afară şi tot ce-a atins s-a transformat de asemenea în "piftie". Au pierit treizeci şi cinci de oameni, au fost mai mult de o sută de mutilaţi, iar în laborator n-a mai rămas nimic întreg. Trebuie să fi fost pe-acolo măcar o singură dată. Era o construcţie minunată! Dar acum "piftia" s-a scurs la etajele inferioare şi în subsoluri... Iată preludiul contactului.

Valentin se strîmbă.

Da. Ştiu toate astea. Totuşi eşti de acord, Richard, că extratereştrii n-au nici un amestec. De unde să ştie ei despre existenţa complexelor industrial-militare?

Ar fi trebuit să ştie, zise Nunan sfătos.

Şi ţi-ar fi răspuns: "Trebuia să distrugeţi de mult aceste complexe industrial-militare".

Adevărat, aprobă Nunan. Dar dacă sînt atît de pu­ternici, n-ar fi fost mai bine să se ocupe ei de asta?

Adică propui amestecul în treburile interne ale omenirii?

Hm! Bineînţeles că aşa putem ajunge departe. Dar, hai mai bine să revenim de unde am plecat. Cum se vor termina toate astea? Uite, de pildă, voi savanţii. Nu spe­raţi să primiţi din Zonă ceva fundamental, care să fie într-adevăr capabil să răstoarne ştiinţa, tehnologia şi mo­dul de viaţă?

Valentin goli paharul şi dădu din umeri.

N-ai nimerit adresa, Richard. Mie nu-mi place să visez la cai verzi pe pereţi. Cînd e vorba despre lucruri atît de serioase, prefer scepticismul prudent. Dacă. avem în vedere ceea ce am obţinut deja, înaintea noastră se desfăşoară un spectru întreg de posibilităţi, dar nu putem spune nimic sigur.

Rozalia! încă un rînd de coniac, strigă Nunan. Bine. Atunci hai s-o luăm din alt punct de vedere. După părerea ta, ce aţi obţinut deja?

Poate o să ţi se pară amuzant, dar cam puţin. Noi am descoperit destule minuni. Uneori am învăţat să le folosim pentru necesităţile noastre. Chiar ne-am obiş­nuit cu ele... Maimuţa apasă pe un buton roşu, primeşte o banană, apasă pe un buton alb, primeşte o portocală, dar cum să capete bananele şi portocalele fără butoane, nu ştie. Şi ce legătură au butoanele cu bananele şi porto­calele, ea, de asemenea, nu înţelegea. Să luăm de exemplu "bateriile" AV. Am învăţat să le folosim. Am descoperit chiar condiţiile în care se înmulţesc prin divizare, dar nici pînă acum n-am reuşit să fabricăm măcar una. Nu le înţelegeam structura şi, judecînd după toate, nici n-o s-o cunoaştem prea curînd... Mai este un aspect. Obiec­tele cărora le-am găsit utilitatea. Le folosim, deşi e aproape sigur că nu procedăm la fel ca extratereştrii. Sînt absolut sigur că în majoritatea cazurilor batem cuie cu microscoape.. Şi totuşi folosim AV-uri, "brăţări" care stimulează procesele vitale... deferite tipuri de mase cvasi-biologice care au revoluţionat medicina... Să numim aceas­tă grupă de lucruri obiecte utile. Putem să spunem că, într-o oarecare măsură, omenirea a fost copleşită de ele, deşi niciodată nu trebuie să uităm că în lumea noastră euclidiană orice băţ are două capete.

Îngrăşămintele chimice! se băgă Nunan.

Valentin sorbi un pic din pahar şi aprobă, dînd din cap.

Chiar aşa. Ne-am făcut de rîs cu îngrăşămintele-astea chimice. Sau folosirea AV-urilor în industria mi­litară... Dar nu mă refer numai la asta. Consecinţele fo­losirii fiecărui obiect util sînt mai mult sau mai puţin cercetate şi explicate. Acum e treaba tehnologiei. Poate peste vreo cincizeci de ani vom învăţa să ne fabricăm singuri sigiliile regale şi atunci vom putea să spargem nuci pe săturate. Mai complicat este cu o altă grupă de obiecte, tocmai pentru că nu le găsim nici o între­buinţare. Calităţile lor sînt complet inexplicabile în ca­drul imaginaţiei noastre actuale. De exemplu, capcanele magnetice de diferite tipuri. Ştim ce este o capcană mag­netică. Kirill Panov ne-a lăsat o demonstraţie foarte ele­gantă. Dar nu înţelegem care este sursa acestui cîmp magnetic puternic, cauza stabilităţii lui extreme... nu în­ţelegem nimic. Putem doar să lansăm ipoteze fantastice referitoare la asemenea proprietăţi spaţiale pe care înainte nici nu le-am bănuit. Sau K-23... Cum numiţi voi biluţele acelea negre, frumoase, care sînt folosite ca bijuterii?

"Stropi negri".

Aşa, aşa. "Stropi negri"... Frumoasă denumire. Dar, ai auzit probabil de proprietăţile lor. Dacă trecem o rază de lumină printr-o asemenea biluţă, atunci lumina iese din ea cu întîrziere şi această întîrziere depinde de greuta­tea biluţei, de mărimea ei şi de încă nişte parametri. Frec­venţa luminii ieşite este întotdeauna mai mică decît cea a luminii intrate... Ce-nseamnă asta? De ce? ...Există o idee nebunească, conform căreia aceşti "stropi negri" sînt regiuni gigantice spaţiale cu alte proprietăţi decît cele ale spaţiului nostru şi care au luat asemenea formă com­pactă sub influenţa spaţiului nostru... (Valentin scoase o ţigară şi o aprinse.) Pe scurt vorbind, obiectele acestei grupe sînt cu desăvîrşire inutilizabile pentru practica ome­nească, deşi din punct de vedere pur ştiinţific au o im­portanţă fundamentală. Ele sînt răspunsuri căzute din cer la întrebări pe care nici măcar nu ştim să le punem. Sus­menţionatul sir Isaac poate că n-ar fi înţeles laserul, dar, în orice caz, ar fi înţeles că aşa ceva este posibil şi asta poate că ar fi influenţat foarte puternic concepţia lui şti­inţifică. Nu mai intru în amănunte, dar existenţa unor asemenea obiecte, ca "inelul alb", "capcanele magnetice", K-23, a eliminat dintr-o dată un cîmp întreg de teorii în­floritoare şi a trezit la viaţă idei complet noi. Şi mai există şi o a treia grupă...

Da, se grăbi Nunan. "Piftia vrăjitorului" şi altele...

Nu, nu. Toate astea trebuie să le punem ori în prima, ori în a doua grupă. Am în vedere obiectele des­pre care ştim numai din auzite şi pe care niciodată nu le-am ţinut în mînă. Dick-"Vagabondu'", "fantomele ve­sele", "maşina dorinţelor".

O clipă, o clipă, se precipită Nunan. Ce mai e şi asta?

Valentin rîse.

Vezi... Şi noi avem jargonul nostru de lucru. Dick-"Vagabondul este acel ursuleţ mecanic ipotetic care-şi face de cap prin ruinele uzinei, iar "fantomele vesele" sînt nişte turbioane periculoase care se formează în cîteva regiuni ale Zonei.

E prima dată cînd aud de aşa ceva, zise Nunan, dar "maşina dorinţelor", înţeleg că este acel faimos Glob de Aur ...Dumneata crezi în Globul de Aur, domnule savant?

Valentin se îndreptă şi strînse din umeri.

Eu admit că undeva în Zonă există ceva rotund şi auriu. Admit că acel ceva captează biocurenţii noştri şi poate să îndeplinească dorinţele simple, să potolească foamea, setea... Un biotronist contemporan nu se mai miră de asemenea chestii..., dar nu-i vorba de asta... Înţelegi, Richard, că scormonim prin Zonă de două decenii, dar nu ştim nici a mia parte din tot ce conţine ea. Şi ce să mai vorbim de influenţa Zonei asupra omului... Apropo, va trebui să mai introducem în clasificarea noastră încă un grup: al patrulea. Dar nu de obiecte, ci de influenţe. Acest grup este cercetat revoltător de prost, deşi faptele s-au adunat, după părerea mea, mai mult decît suficient. Ştii, Richard, eu sînt fizician, şi deci sceptic. Dar şi pe mine mă trec fiorii cîteodată cînd mă gîndesc la toate astea.

"Cadavrele vii", murmură Nunan.

Da' de unde. "Cadavrele vii" sînt o enigmă, dar numai atît. Cum să-ţi spun... toate astea sînt imagina­bile... Dar cînd în jurul omului se întîmplă, dintr-o dată, tam-nesam, fenomene extrafizice şi extrabiologice...

Ah! Aveţi în vedere emigranţii...

Exact. Statistica matematică, ştii foarte bine, este o ştiinţă foarte exactă, deşi utilizează probabilităţile. Şi-n afară de asta, este o ştiinţă elocventă, foarte concretă...

Valentin se ameţise puţin, începuse să vorbească mai tare, obrajii i se înroşiseră, iar sprîncenele i se ridicaseră pe deasupra lentilelor negre, încreţindu-i fruntea ca o armonică.

Rozalia! urlă deodată. Încă un coniac! Dublu!

Îmi plac cei care nu beau, zise cu respect Nunan.

Nu te-abate, îl mustră Valentin sever. Ascultă ce-ţi povestesc. Este foarte straniu. Luă paharul şi, dintr-o sorbitura, îl goli pe jumătate, după care continuă. Nu ştim ce s-a întîmplat cu săracii marmontieni în momentul Vi­zitei. Dar unul dintre ei a vrut să se mute. Un oarecare, un locuitor obişnuit. Frizer. Fiul frizerului sau nepotul frizerului. Să zicem că se mută în Detroit. Deschide o frizerie şi începe un coşmar de neînchipuit. Mai mult de nouăzeci la sută dintre clienţii lui mor în cursul anului: în catastrofe rutiere, cad de la ferestre, sînt tăiaţi de gangsteri şi golani, se îneacă în locuri puţin adînci. Mai mult decît atît. Numărul catastrofelor naturale în Detroit şi în împrejurimile lui creşte. Izbucnesc incendii de două ori mai des, din cauza scurtcircuitelor electrice. Creşte de trei ori numărul accidentelor de maşină. Creşte de două ori mortalitatea în cazul epidemiilor de gripă. Mai mult decît atît. Creşte şi numărul catastrofelor naturale din Detroit şi din împrejurimile lui. Apar de undeva taifune, turbioane, care în locurile acestea n-au mai existat încă de prin 1700 şi nu se mai ştie cît. Se rup tăriile cerului şi lacul Michigan sau lacul Erie, mă rog, pe unde-o fi De­troit, iese din matcă... Şi numai de-astea... Şi asemenea cataclisme se produc în orice oraş şi-n orice loc în care se mută emigrantul din regiunea Vizitei, iar numărul acestor cataclisme este direct proporţional cu numărul emigranţilor care s-au mutat în acel loc. Dar asemenea influenţe apar numai la acei emigranţi care au suportat momentul Vizitei. Cei care s-au născut după Vizită nu au nici o influenţă asupra statisticii accidentelor. Trăieşti aici de zece ani, dar ai venit după Vizită şi poţi să te muţi fără nici un pericol, chiar şi-n Vatican. Cum se explică toate astea? Cine greşeşte aici? Statistica? Sau judecata sănătoasă? Valentin înşfacă paharul şi îl goli dintr-o suflare.

Richard Nunan se scărpină după ureche.

Mda, făcu el. În general, am auzit de chestiile astea, dar, vorbind cinstit, întotdeauna am crezut că totul este puţin cam exagerat. Într-adevăr, din punct de vedere al ştiinţei noastre pozitiviste şi puternice...

Sau hai să amintim de influenţa Zonei prin apa­riţia mutaţiilor genetice, îl întrerupse Valentin. Îşi dădu jos ochelarii şi îl fixă pe Nunan cu ochii săi negri, miopi. Toţi oamenii care au un contact îndelungat cu Zona su­portă transformări, atît fenotipice cît şi genotipice. Ştii ce fel de copii au stalkerii? Ştii ce se întîmplă chiar cu ei înşişi? De ce? Unde este factorul mutant? În Zonă nu există nici un fel de radiaţii. Structurile chimice, a aerului şi a solului, în Zonă, deşi au specificul lor, nu prezintă pericol de mutaţii genetice. Atunci ce să fac în aceste condiţii? Să încep să cred în vrăjitorii? În far­mece?

Eu, bineînţeles, te compătimesc, zise Nunan. Dar, sincer vorbind, aceste cadavre care au înviat mă zgîrie pe creier mult mai tare decît toate datele statistice. Cu atît mai mult cu cît datele statistice nu le-am văzut nici­odată, iar de cadavre m-am săturat pînă-n gît...

Valentin dadă din mînă, zeflemist.

Ah! Cadavrele voastre... Ştii ce, Richard? Nu ţi-e ruşine? În primul rînd nu sînt cadavre, sînt nişte mulaje... Nişte momîi... Sau, dacă-ţi place, poţi să le numeşti bioroboţi... Ciborgi... înţelegi? Pentru a avea o informaţie completă despre pămînteni, raţiunea ex­traterestră a creat roboţii-androizi executînd construcţia lor după schelete. Îţi place explicaţia asta?... Te asigur că din punct de vedere al principiilor fundamentale, aceste "cadavre vii" sînt la fel de minunate ca şi acu­mulatorii veşnici. AV-urile vin, pur şi simplu, în con­tradicţie cu primul principiu al termodinamicii, iar ca­davrele vii cu cel de-al doilea. Asta-i diferenţa. În fond, sîntem cu toţii nişte oameni ai peşterii: nu ne putem imagina ceva mai înfiorător decît fantoma sau vîrcolacul. Dar încălcarea principiului cauzalităţii este un lucru mult mai grav decît hoarde întregi de fantome.... sau de monştri ca Rubenstein?... sau Wallenstein?,..

Frankenstein.

Da, desigur, Frankenstein... Madame Shelley. So­ţia poetului. Sau fata lui. Rîse. Aceste cadavre au o proprietate curioasă: vitalitatea autonomă. De exemplu, poţi să-i tai un picior şi piciorul o să meargă în con­tinuare... adică n-o să meargă, bineînţeles... da' în ge­neral o să trăiască separat.

Piciorul mumiei, şopti Nunan, uitîndu-se la ceas. Ar cam fi timpul s-o ştergem acasă, Valentin. Nu? Iar eu oricum mai am încă o treabă importantă...

Hai să mergem, zise Valentin, încercînd în za­dar să-şi nimerească faţa în ochelari. Pfuu, m-ai cam îmbătat, Richard... (Luă ochelarii cu amîndouă mîinile şi, grijuliu, îi puse unde trebuia:) Ai maşină?

Da. Vă conduc.

Au plătit şi s-au îndreptat spre ieşire. Valentin se ţinea mai drept decît de obicei şi tot timpul, luîndu-şi avînt, îşi ducea degetul spre tîmplă, salutînd laboranţii cunoscuţi, care cu mirare şi curiozitate priveau "steaua" fizicii mondiale. Lîngă ieşire, încercînd să-l salute pe por­tarul care rînjea cu gura pînă la urechi, Valentin îşi lovi ochelarii şi toţi trei au sărit să-i prindă.

Pfuu, Richard, mormăi Valentin, urcîndu-se în Peugeot. M-ai îmbătat... cu ne-ru-şi-na-re. La dracu'... Nu se poate aşa... Nu-i frumos. Mîine am o experienţă. Ştii, e un lucru curios...

Şi a început să povestească despre experimentul de mîine, dar întrerupîndu-se, tot timpul, alternînd cu bancuri şi repetînd: "M-ai îmbătat... Ce mama dracului... Nu... Aşa nu..."

Nunan îl conduse pînă în orăşelul cer­cetătorilor şi îl predă soţiei, care se înfurie amuzată. Va­lentin însă îşi văzu de-ale lui:

Oo... Oooaspeţi?... Cine?... A, profesorul Boyd? Îmi pare bine? Acum noi cu el... Richard! Unde eşti, Richard?...

Toate astea, Nunan le auzi deja în timp ce fugea pe scări. "Şi lor le e frică, se gîndea, urcîndu-se în Peu­geot. Vă e frică? Şi vouă vă e frică, «frunţi-late»?... Lasă că aşa şi trebuie să fie. Trebuie să vă fie frică mai mult decît nouă tuturora luaţi la un loc. Dar noi, pur şi simplu, nu ştim nimic. Ei barem înţeleg că nu înţeleg nimic. Se uită în această prăpastie fără fund şi ştiu că trebuie neapărat să coboare acolo, inima li se zbate gata să sară din piept, dar trebuie să coboare. Iar principa­lul nu este cum s-o facă şi ce vor găsi acolo, jos. Totul este cum să iasă de-acolo... Iar noi păcătoşii, ne uităm, că să zic aşa, în altă parte... Dar, ia stai! Poate că aşa şi trebuie? Să lăsăm totul să meargă de la sine şi vom trăi oricum. Bine a mai zis cine-a zis: «Cea mai eroică faptă a omenirii este că ea există şi are de gînd să reziste şi mai departe...» Şi, totuşi, dracu să vă ia, se adresă el extratereştrilor. N-aţi putut să vă faceţi picnicul în altă parte? Pe Lună, de exemplu. Sau pe Marte... Şi voi sînteţi o gaşcă la fel de indiferentă ca toţi ceilalţi, chiar dacă aţi învăţat să coagulaţi spaţiul. Ce să spun, şi-au găsit să facă picnic. Picnic..."

"Mai bine m-aş gîndi cum să-mi aranjaz picnicurile mele, reflecta el, în timp ce conducea încet Peugeotul pe străzile ude, intens luminate. Cum să le învîrtesc pe toate astea cît mai abil? Bineînţeles că pe principiul minimei acţiuni. Ca-n mecanică. La ce dracu' mai am diploma de inginer, dacă nu sînt în stare să inventez ceva ca să pot strînge cu uşa hiena aia şontoroagă?"

Opri maşina în faţa clădirii unde locuia Redrick Schuhart şi zăbovi un pic la volan, făcîndu-şi un plan cum să înceapă discuţia. Pe urmă, scoase AV-ul, ieşi din maşină şi abia atunci observă că blocul pare pustiu. Aproape toate geamurile erau "oarbe", în părculeţ nu era nimeni şi chiar becurile erau stinse. Asta îi aminti de ce va vedea acum şi simţi cum îi îngheaţă spinarea. Chiar îi trecu prins cap că poate ar fi o soluţie să-l cheme pe Redrick la te­lefon şi să discute cu el în maşină sau într-o berărie oa­recare, liniştită. Dar alungă repede acest gînd. Erau o mulţime de motive. "Şi-n afară de asta, îşi zise el, hai să nu ne comparăm cu aceste făpturi jalnice care au fugit precum gîndacii opăriţi cu apă".

Intră în bloc şi urcă încet scările nemăturate de mult. În jur se aşternuse o linişte mormîntală, multe uşi ale apartamentelor erau întredeschise sau chiar date de perete, iar din holurile întunecoase te izbea mirosul stătut de praf şi mucegai. Se opri în faţa uşii apartamentului lui Redrick, îşi aranjă părul, respiră adînc şi apăsă butonul soneriei. După o vreme, scîrţîi uşor parchetul, se auziră zgomote la yală şi uşa se deschise încet.

În prag stătea Maimuţica, fiica lui Redrick Schuhart. Afară, pe hol, întunericul se destrămă şi, în prima secundă, Richard Nunan zări, în lumina puternică, doar o siluetă în­tunecată şi imediat se gîndi că-n ultimele luni fetiţa cres­cuse destul de mult. Dar pe urmă, cînd ea se retrase în interiorul holului şi îi văzu faţa, imediat i se puse un nod în gît.

Bună ziua, Maria, îi zise, străduindu-se să vorbească cît mai duios. Ce mai faci, Maimuţico?

Nu-i răspunse. Tăcută, se retrase complet, fără zgo­mot, spre uşa de la sufragerie, uitîndu-se la el încruntată. Probabil că nu-l recunoscuse. La drept-vorbind, nici el n-o mai recunoştea. "Zona, se gîndi. Ce porcărie..."

Cine-i acolo? întrebă Guta, scoţînd capul din bu­cătărie. Dumnezeule, Dick! Pe unde te-ai ascuns pînă acum? Ştii, Redrick s-a întors.

Se grăbi spre el, ştergîndu-şi mîinile cu un prosop, care-i atîrna pe umăr. Era tot atît de frumoasă, energică şi puternică, numai că ceva se schimbase: ori era trasă la faţă, ori ochii îi erau febrili.

O pupă pe obraz şi, dîndu-i impermeabilul şi pălăria, îi zise:

Am auzit, am auzit... dar tot n-am avut timp să trec. E acasă?

Acasă, răspunse Guta. E unul acolo cu el... În cu­rînd o să plece, pentru că stă de mult. Intră, Dick.

Făcu cîţiva paşi străbătînd holul şi se opri în uşa su­frageriei. Bătrînul stătea la masă singur, nemişcat şi pu­ţin adus într-o parte. Lumina roză de la abajur cădea pe faţa lui lată, întunecată, parcă cioplită dintr-un lemn ve­chi, luminîndu-i gura căzută şi ochii nemişcaţi, lipsiţi de viaţă...

Dacă vrei, trecem în bucătărie, zise repede Guta. Pregătesc cina şi-ntre timp o să vorbim.

Sigur, că da, se învioră Nunan. De cînd nu ne-am mai văzut...

Trecură în bucătărie, Guta deschise imediat frigiderul, iar Nunan se aşeză lîngă masă şi privi în jur. Ca-n tot­deauna, aici totul era curat, totul strălucea, iar deasupra cratiţelor se ridica aburul. Aragazul era nou, semiauto­mat, şi asta însemna că în casă erau bani.

Şi el cum e? întrebă Nunan.

Tot aşa. A slăbit în închisoare, dar acum şi-a mai revenit.

Roşcovan?

Şi încă cum!

Rău?

Şi încă cum! Răutatea asta o s-o ducă şi-n groapă.

Guta puse în faţa lui un pahar de "Bloody Mary", un strat transparent de vodcă ce părea suspendat deasupra sucului de roşii.

Nu-i prea mult? îl întrebă ea.

Tocmai bine. Nunan trase aer în piept, Închise ochii şi bău încet acest cocktail. Se simţea bine. Îşi aduse aminte că, pentru prima dată în această zi, băuse ceva mai sub­stanţial. Asta-i altceva, zise. Acum se mai poate trăi

La tine totul e bine? întrebă Guta. De ce n-ai mai venit de atîta timp?

Treburi blestemate, se plînse Nunan, în fiecare săptămînă aveam de gînd să vin sau măcar să vă dau un telefon, dar, mai întîi, a trebuit să dau o fugă pînă la Rocksopolis, pe urmă am avut un scandal, după. aceea am auzit: "S-a întors Redrick", dar m-am gîndit că n-are rost să vă deranjez... În general, m-am cam încurcat cu treburi, Guta. Cîteodată, mă întreb pentru ce ne zbatem atîta? Ca să cîştigăm bani? Dar pentru ce dracu' ne tre­buie banii, dacă nu facem altceva decît să ne agităm?

Guta făcu zgomot ridicînd capacele de la crătiţi, apoi luă de pe o policioară un pachet de ţigări şi se aşeză la masă alături de Nunan. Se uită în jos. Nunan scoase gră­bit bricheta şi îi aprinse ţigara. Şi din nou, pentru a doua oară în viaţă, observă cum îi tremurau degetele la fel ca atunci, cînd Redrick fusese închis, iar Nunan ve­nise la ea să-i dea bani. La început rămăsese fără nici un ban şi nici un ticălos din bloc nu o împrumutase. Pe urmă apăruseră şi banii, şi, judecînd după toate, erau destui. Nunan îşi dăduse seama cam de unde provin, dar con­tinuă să vină, aducîndu-i Maimuţichi dulciuri şi jucării şi stînd seri întregi cu Guta la cafea, făcînd împreună pla­nuri pentru viitorul lui Redrick. După ce ascultă tot ce povestea ea, mai mergea şi pe la vecini, încercînd să vor­bească cu ei şi să le explice situaţia, după care, pierzîn­du-şi răbdarea, ameninţa: "O să se întoarcă Roşcovanul şi o să vă rupă el oasele". Însă nu rezolva nimic.

Ce-ţi mai face prietena? întrebă Guta.

Care?

Cea cu care ai venit atunci. Blonda aia...

Păi, ce era prietena mea? Era stenografa. S-a mă­ritat şi şi-a dat demisia.

Trebuie să te-nsori, Dick, îl sfătui Guta. Vrei să-ţi găsesc o fată?

Nunan vru să răspundă ca de obicei: "O să crească Maimuţica..." Dar se opri la timp. Acum asta suna cu to­tul altfel.

Stenografă îmi trebuie, nu nevastă, mormăi el. La­să-l pe diavolul tău roşcovan şi vino la mine ca steno­grafă. Doar ai fost o stenografă minunată. Bătrînul Har­ris chiar şi-acum îşi mai aduce aminte...

Pe neauzite, intră Maimuţica, privi cratiţele şi se uită la Richard, pe urmă se apropie de maică-sa şi se lipi ele ea, întorcîndu-şi faţa.

Hei, Maimuţieo, zise Richard Nunan, vesel, vrei o ciocolată?

Băgă mîna în buzunar, scoase un automobil de cioco­lată, protejat de un înveliş transparent, şi îl întinse fe­tiţei. Ea nu se mişcă. Guta luă ciocolata şi-o puse pe masă. Dintr-o dată, i se albiră buzele...

Da, Guta, zise la fel de vesel Nunan. Ştii, vreau să mă mut. M-am săturat să stau mereu la hotel. În pri­mul rînd e prea departe de Institut...

Deja nu mai înţelege aproape nimic, şopti Guta, şi el amuţi brusc, luă paharul cu ambele mîini şi începu să-l învîrtă între degete fără rost.

Nu ne întrebi cum stăm, continuă ea, şi foarte bine faci. Doar eşti prietenul nostru vechi, Dick, şi n-avem ce să-ţi ascundem. De altfel, nici nu se poate.

Aţi fost la doctor? întrebă Nunan, fără să ridice privirea.

Da. Nici unul nu poate face nimic, iar unul dintre ei a spus...

Guta tăcu.

Tăcu şi el. Nu avea ce să mai spună şi nici n-ar fi vrut să se gîndească la asta, dar îl înfioră un gînd si­nistru: "Este o invazie. Nu este un picnic la marginea dru­mului şi nici o chemare de contact. Este o invazie." Nu ne pot schimba, dar vor pătrunde în corpurile copiilor noştri, transformîndu-i după chipul şi asemănarea lor". Brusc i se făcu frig, dar îşi aminti că citise ceva asemă­nător într-un pocket-book cu coperte stridente, lucioase, şi la gîndul ăsta parcă se mai linişti. Poţi născoci tot ce-ţi trece prin cap, dar în realitate nu e niciodată aşa cum născoceşti.

Iar unul dintre ei a spus că deja nu mai este om, continuă Guta.

Prostii, zise Nunan cu voce joasă. Mergeţi la un specialist adevărat. De exemplu, la James Cutterfield. Vreţi să vorbesc cu el? Vă aranjez eu intrarea...

La Măcelar? rîse ea nervos. Nu-i nevoie, Dick. Mulţumesc. Chiar el a zis asta. Probabil că asta ne e soarta.

Cînd Nunan îndrăzni să-şi ridice din nou privirea, Maimutica deja plecase, iar Guta stătea nemişcată, cu gura întredeschisă şi privirile în gol; ţigara pe care o ţinea între degete se transformase într-un beţişor lung şi strîmb de scrum cenuşiu. Atunci împinse paharul spre ea şi zise:

Mai fă-mi unul, baby... Şi pentru tine unul. Şi să bem.

Scrumul căzu, ea căută un loc unde să arunce mucul, apoi îl azvîrli în chiuvetă.

Pentru ce? întrebă ea. Nu înţeleg. Ce-am făcut noi? Totuşi nu sîntem cei mai răi din oraşul ăsta.

Nunan se aşteptă ca ea să izbucnească în plîns, dar se înşelă. Guta deschise frigiderul, scoase vodca, sucul şi luă de pe poliţă al doilea pahar.

Totuşi, nu te pierde cu firea, o încurajă Nunan. Nimic nu există pe lume care să nu se repare. Şi să mă crezi, Guta, am legături foarte mari... Şi am să fac tot ce-mi va sta în putinţă...

Acum chiar credea tot ce vorbea, începuseră deja să-i treacă prin minte nume de persoane, legături, oraşe şi i se părea că mai auzise undeva ceva asemănător acestor cazuri. Şi parcă acolo totul se terminase cu bine şi tre­buia doar să-şi mai aducă aminte unde se întîmplase şi cine făcea tratamentul. Îşi aminti brusc pentru ce venise aici, îşi aminti de domnul Lemhen şi de ce se împriete­nise cu Guta şi refuză să se mai gîndească la ceva. Îşi alungă toate gîndurile despre aranjamentele lui, se aşeză mai comod, se destinse şi începu să aştepte băutura.

În acest timp, din hol se auziră nişte paşi tîrşiţi, nişte bocănituri, precum şi vocea fonfăită, dezgustătoare, mai ales acum, a lui Sterviatnik Barbridge. "Hei, Roşcovanule! Pe la muierea ta se vede treaba că a trecut unul, măi papă-lapte. Să fi fost în locul tău n-aş fi lăsat aşa..."

Şi vocea lui Redrick: "Mai bine ai grijă de proteze, Sterviatnik. Muşcă-ţi limba. Uşa-i acolo şi ai grijă să nu uiţi să pleci, iar pentru mine a venit timpul să mai şi mănînc".

Iar Barbridge: "Ptiu, drace! Nici să glumesc n-am voie!"

Şi Redrick: "Între noi nu mai e loc de glume. Şi cu asta, basta. Hai şterge-o. Şi fă-o mai repede!".

Se auzi pocnetul yalei, vocile se estompară, probabil că amîndoi ieşiseră pe scară. Barbridge şopti ceva şi Re­drick răspunse: "Gata, gata. Doar ne-am înţeles!" Din nou bolboroseala lui Barbridge şi vocea tăioasă a lui Red­rick: "Am zis gata!" Se trînti uşa, răsunară paşi repezi în hol şi-n pragul bucătăriei apăru Redrick Schuhart. Nunan se ridică în întîmpinare, şi-atunci îşi strînseră mîinile tare, bărbăteşte.

Am ştiut că tu eşti, zise Redrick, privindu-l cu ochii verzi, vioi, pe Nunan. Ohh! Da' te-ai cam umflat, măi grăsanule! Îţi îngroşi ceafa prin baruri. Ehe! Da' văd că petreceţi aici, nu glumă! Guta, bătrînico, fă-mi şi mie unul, că doar trebuie să vă ajung din urmă...

Dar nici n-am început încă. Am vrut doar. Pot să scap eu de tine?

Redrick rîse strident şi trînti un pumn în umărul lui Nunan.

Vedem noi acum, cine pe cine ajunge şi care pe care întrece! Io, frate, doi ani am postit. Ca să te ajung din urmă, ar trebui să beau o cisternă... Hai să mergem, să mergem. Ce stăm aici în bucătărie? Hai, Guta, adu cina...

Se "cufundă" în frigider şi apăru din nou, ţinînd în fiecare mînă cîte două sticle cu diferite etichete.

O să chefuim, în cinstea celui mai bun prieten, Richard Nunan, care nu-şi lasă prietenii la necaz! Deşi nu are nici un cîştig din asta. Ce păcat că nu-l avem şl pe Cremă-de-ghete...

Dă-i un telefon, propuse Nunan.

Redrick Roşcatu' clătină din cap.

Acolo unde este, încă nu i-au pus telefon. Hai să: mergem, să mergem.

Intră primul în sufragerie şi trînti sticlele pe masă.

O să chefuim, tăticule! se adresă bătrînului ne­mişcat. Asta e Richard Nunan, prietenul nostru Dick, ăsta este tăticul meu, Schuhart-senior...

Richard Nunan se încordă, se ghemui ca un arici, căscă, gura pînă la urechi şi, fluturînd cu palma prin aer, spuse:

Încîntat, domnule Schuhart. Ce mai faceţi?... Noi ne cunoaştem, Red, îl informă el pe Schuhart-jr., care co­trobăia prin bar. Ne-am văzut o dată, e-adevărat numai în treacăt...

Stai jos, îi zise Redrick, arătîndu-i un scaun aflat lîngă bătrîn. Dacă vrei să-i vorbeşti, o faci mai tare: n-aude nici pe dracu'.

Puse paharele, desihise repede sticlele şi îl îndemnă pe Nunan:

Toarnă. Nu prea mult, lu' tăticu, numai un piculeţ acolo, pe fundul paharului...

Nunan începu să toarne fără grabă. Bătrînul, stînd în aceeaşi poziţie, privea peretele. Nu reacţionă deloc cînd Nunan îi întinse paharul. Iar Nunan se obişnuise deja cît noua situaţie. Era un joc sinistru şi jalnic, dirijat de Redrick, şi intrase în acest joc aşa cum toată viaţa intrase în jocurile altora... şi sinistre, şi jalnice, şi ruşinoase, şi sălbatice, şi chiar mai periculoase decît acestea. Redrick, ridicîndu-şi paharul, rosti: "Ce ziceţi, îi dăm drumu'?" iar Nunan, complet natural, se uită întrebător la bătrîn. Red ciocni însă nerăbdător paharul lui Nunan: "Hai mai repede. Hai să-i dăm drumul odată. Nu-i purta de grijă, că nu scapă ocazia..." Atunci Nunan, tot atît de natural, dădu din cap şi băură.

Redrick gemu şi, în timp ce ochii îi luceau, începu să vorbească pe un ton puţin nenatural şi febril:

Gata, prietene! Nu mă mai vede închisoarea. Dacă ai şti, dragul meu, cît de bine e acasă... Bani am şi mi-am pus în plan o vilişoară frumuşică, cu grădină. N-o să fie mai rău decît la Sterviatnik... Tu nu ştii, dar am vrut să plec, şi încă din închisoare mă hotărîsem: "Pentru ce, mă gîndeam să mai stau în orăşelul ăsta? Să se aleagă praful, mă gîndeam, de toate astea!" Şi cînd mă-ntorc de-acolo, poftim! Nu mai avem voie să plecăm! Păi, ce, am devenit ciumaţi în ăştia doi ani?

Vorbea şi vorbea, iar Nunan aproba dînd din cap, sorbea din whisky, strecura înjurături de compasiune şi întrebări retorice, iar pe urmă începu să-l întrebe despre vilă: ce fel de vilă, unde, ce preţ? Şi de aici au început să se certe. Nunan demonstra că vila este scumpă şi că se află într-un loc nepotrivit, îşi scoase carneţelul, începu să-l răsfoiască şi să citească adresele vilelor părăsite care puteau fi vîndute pe un preţ de nimic; reparaţia o să coste o nimica toată dacă mai depui şi o cerere pentru plecarea din oraş, iar dacă autorităţile refuză, poţi să mai ceri şi despăgubiri.

Văd că te ocupi deja şi de bunuri imobiliare, zise Redrick.

Păi, mă cam ocup de toate cîte un pic, răspunse Nunan, şi îi făcu cu ochiul.

Ştiu, ştiu. Am auzit de businessurile tale.

Nunan holbă ochii, duse degetul la buze şi făcu din cap spre bucătărie.

Hai, lasă că ştie toată lumea, zise Redrick. Banii n-au miros. Acum am înţeles asta perfect... Dar că ţi l-ai luat ca administrator pe Ciolanu'... m-a durut burta de atîta rîs! Înţelegi? Ai dat drumul la ţap în grădina cu varză... Păi ăla-i psihopat, îl cunosc încă din copilărie!

În acest moment, bătrînul, cu o mişcare rigidă ca a unei păpuşi imense, îşi ridică încet mîna de pe genunchi şi o izbi de masă, cu un sunet sec, alături de paharul lui. Mîna era întunecată, cu reflexele albăstrui, cu degetele încovoiate, asemănătoare ghearelor de găină. Redrick tă­cu şi se uită la el. Nunan observă cu uimire cum pe faţa lui Redrick tresări ceva şi fizionomia pistruiată şi prădalnică luă expresia unei dragoste adevărate şi a unei tan­dreţi sincere.

Bea tăticule, bea, zise duios Redrick. Ai voie un pic. Să fii sănătos... Nu-i nimic, îi spuse lui Nunan cu jumătate de glas şi îi făcu cu ochiul conspirativ. Nu scapă el păhărelul ăsta, fii liniştit...

Privindu-l, Nunan îşi aduse aminte cum a fost cu la­boranţii de la Boyd atunci cînd au venit aici după acest cadavru. Erau doi, amîndoi băieţi puternici, sportivi, plus un doctor de la spitalul orăşenesc cu doi sanitari: oameni, zdraveni şi brutali, obişnuiţi să care targa şi să liniştească nebunii violenţi. Mai tîrziu, unul din laboranţi a povestit cum acest "Roşcovan" mai întîi parcă n-a înţeles despre ce este vorba, le-a dat drumul în apartament, i-a lăsat să-l examineze pe taică-su şi probabil că, pînă la urmă, l-ar fi luat pe bătrîn, Redrick închipuindu-şi că o să-l ducă la spital pentru un tratament profilactic. Dar aceşti sanitari tîmpiţi, care în cursul discuţiilor au stat în hol şi s-au uitat după Guta cum spală în bucătărie, cînd au fost chemaţi, l-au înşfăcat pe bătrîn ca pe-un butuc, l-au smucit şi l-au scăpat pe jos. Redrick turbase de mînie şi, colac peste pupăză, boul de doctor începuse să-i explice amănunţit ce, unde şi pentru ce. Redrick îl ascultase un minut sau două, iar pe urmă, fără să-l prevină, explo­dase ca o bombă cu hidrogen. Laborantul care povestise toate astea nici nu-şi mai aducea aminte cum ieşise din apartament. Diavolul roşcovan îi aruncase pe scări pe toţi şi nici unuia nu-i dăduse voie să plece pe propriile picioare. Toţi, după cum spunea loborantul, au zburat din uşa blocului, precum ghiulelele din tunuri. Doi au rămas în stradă leşinaţi, iar pe restul îi fugărise Redrick pe străzi, prin vreo patru cartiere, apoi se întorsese la maşina lor şi le spărsese toate geamurile. Şoferul, nici nu mai era acolo, dispăruse în direcţia opusă...

Aici, într-un bar, mi-au preparat un cocktail nou, spuse Redrick, turnîndu-şi whisky. Se numeşte "piftia vră­jitorului". Am să ţi-l fac pe urmă, după ce vom mînca. Frăţioare, asta-i o băutură mortală pe stomacul gol. Nu­mai de la o doză îţi amorţesc şi picioarele, şi mîinile. Vrei, nu vrei, dar astăzi te-mbăt. Şi pe tine, şi pe mine. O să. ne-aducem aminte de vremurile de altădată. De cele vechi şi bune, de "Borj". Săracu' Ernie, şi-acum mai e acolo, ştii? Băut, îşi şterse buzele cu dosul palmei şi întrebă nepăsător: "Şi ce mai e pe-acolo, prin Institut? N-au apucat încă să studieze »piftia vrâjitorului«? Ştii, am cam rămas puţin în urmă cu ştiinţa...".

Nunan înţelese imediat de ce Redrick începuse discu­ţia pe tema asta. Gesticulă şi zise:

Vai de mine, prietene! Ştii ce s-a-ntîmplat cu această "piftie"? Ai auzit cumva de laboratoarele Kerrygan?... Ei, un fel de prăvălioară particulară... deci aşa... Şi-au făcut rost de o porţie din "piftie" şi...

A povestit despre catastrofă, despre scandal, că nici pînă acum nu i-au găsit pe cei care au adus "piftia" şi că nu s-au găsit explicaţii. Redrick asculta parcă neatent: dădea din cap, ţîţîia aprobator sau dezaprobator, iar pe urmă turnă cu hotărîre whisky în pahare.

Aşa le trebuie. Paraziţii! Să crape...

Băură. Redrick se uită la "tăticu" şi din nou tresări ceva pe faţa lui, întinse mîna şi mută paharul mai aproa­pe de degetele încovoiate şi, dintr-o dată, degetele se des­făcură şi iar se încleştară prinzînd paharul.

Uite-aşa treaba o să meargă mai repede, explică Redrick. Guta! ţipă el. Mult ne mai ţii înfometaţi?... Pen­tru tine se străduieşte, îi explică lui Nunan. Pregăteşte salata ta preferată de moluşte. A făcut rost de ele mai de­mult, am văzut eu... Dar, în general, cum mai merg tre­burile la voi în Institut? Aţi găsit ceva nou? Se zice că la voi lucrează acum întruna automatele, dar obţin cam puţin.

Nunan începu să povestească de treburile din Institut, şi, în timp ce vorbea, lîngă masă, alături de bătrîn, apăru pe neauzite Maimuţica, stătu puţin, punîndu-şi pe masă lăbuţele păroase, şi dintr-o dată, printr-o mişcare complet copilărească, se lipi de cadavru şi îşi puse capul pe umă­rul lui. Nunan, continuînd să pălăvrăgească, se gîndea, uitîndu-se la aceste două plăsmuiri groaznice ale Zonei: "Dumnezeule, ce mai poate fi? Ce trebuie şă mai facem ca omenirea să înţeleagă în sfîrşit? Oare numai astea do­uă nu sînt de-ajuns?" Ştia că este puţin. Ştia că mili­arde şi miliarde nu ştiu nimic şi nici nu vor să ştie, iar dacă vor afla se vor văita vreo zece minute şi iar se vor întoarce la ale lor. "Mă îmbăt, se înfurie. La dracu' şi cu Barbridge, dă-i dracului şi pe Lemhen... familia asta bles­temată de Dumnezeu, la dracu' şi cu ea. Mă îmbăt".

Ce te holbezi aşa la ei? întrebă Redrick încet. Nu-l purta de grijă, asta nu-i dăunează. Ba chiar invers. Se zice că din el izvorăşte sănătatea.

Da, ştiu asta, zise Nunan şi goli paharul.

Intră Guta, îi ordonă lui Redrick să aşeze farfuriile şi puse pe masă un platou mare de argint cu salata pre­ferată a lui Nunan. Şi aici, bătrînul, de parcă cineva l-ar fi trezit şi l-ar fi tras de nişte sforicele, ridică paharul dintr-o mişcare spre gura care se deschise.

Măi, băieţi, se bucură Redrick, acum o să tragem un chef pe cinste.




CAPITOLUL IV


REDRICK SCHUHART, 31 DE ANI


PESTE NOAPTE, valea se răcise, iar în zori se făcuse frig de-a binelea. Mergeau pe terasament păşind pe tra­versele putrezite, între şinele ruginite, şi Redrick se uita cum lucesc picăturile de ceaţă condensată pe scurta de piele a lui Arthur Barbridge. Băiatul păşea uşor, vesel, de parcă nu ar fi avut în spate o noapte chinuitoare, de­rulată într-o tensiune stînjenitoare. Şi acum îi mai tre­mura fiecare fibră a corpului, după două ore sinistre de aţipeală extenuantă petrecute pe creasta umedă a dealului pleşuv, lipiţi unul de altul, spate în spate, pentru a-şi păstra căldura şi aşteptînd "şuvoiul verzişoarei" să oco­lească dealul şi să dispară în rîpă.

De fiecare parte a terasamentului se aşternea o ceaţă deasă. Din cînd în cînd se revărsa peste şine în şuvoaie grele, cenuşii, obligîndu-i, în aceste locuri, să umble scufundaţi pînă la genunchi în drojdia şerpuitoare. Mirosea a rugină umedă, iar dintr-o mlaştină, aflată în dreapta terasamentului, te trăsnea duhoarea de mortăciune. În jur nu se vedea absolut nimic decît ceaţa, dar Redrick ştia că, în împrejurimi, se întinde o zonă aluvionară cu mult pietriş şi că după această cîmpie se află munţii ascunşi în pîclă. Mai ştia că atunci cînd va apărea soarele şi ceaţa se va înrouri, va trebui să vadă undeva, la stînga, rămă­şiţele unui elicopter distrus, iar în faţă un şir de vagonete. Şi abia atunci se putea spune că treaba începea cu ade­vărat.

Redrick strecură palma între spate şi rucsac şi, fără să se oprească, îl ridică astfel încît marginea balonului cu heliu să nu-i taie spatele. "E greu afurisitul, cum o să mă tîrăsc cu el? Un kilometru şi jumătate, pe puţin... Lasă stalker, nu te mai văicări. Ştiai pentru ce mergi. La sfîrşitul drumului, or să te aştepte oricum cinci sute de mii de monezi, aşa că poţi să mai şi transpiri. Cinci sute de mii... O bucăţică grasă, ce zici? Să fiu al naibii dacă îi las mai ieftin de cinci sute de mii. Şi dracu' să mă ia dacă o să-i dau lui Sterviatnik mai mult de treizeci, iar mucosului ăstuia... Mucosului nimic... Dacă măcar ju­mătate din ce-a zis tartorul ăla bătrîn este adevărat, atunci mucosului... nimic".

Privi din nou spatele lui Arthur şi, un timp, se uită cu ochii mijiţi cum mergea uşor, păşind peste două tra­verse deodată. Arthur avea umerii laţi, şoldurile înguste, iar părul lung şi negru ca pana-corbului, la fel ca al soră-si, se clătina în ritmul paşilor. "Singur m-a rugat, se gîndea Red morocănos. Singur. Şi de ce m-o fi rugat cu disperare? Tremura tot, lacrimi în ochi: «Luaţi-mă, mis­ter Schuhart! Mi-au propus-o diferiţi oameni, dar aş fi vrut numai cu dumneavoastră. Nici unul nu-i bun de nimic! Tata, eh..." Dar acum el nu mai poate»". Redrick întrerupse cu un efort de voinţă această amintire. Îi era scîrbă să se mai gîndească la sora lui Arthur. "Pur şi sim­plu e de neconceput: aşa o femeie superbă ai iubi-o o viaţă-ntreagă, dar în realitate nu poţi iubi o asemenea nulitate, o păpuşă moartă. E toată doar o minciună, nu şi femeie". Parcă şi-acum îşi amintea de nasturii de la bluza mamei, aurii; semitransparenţi, de chihlimbar, care parcă te îmbiau să-i bagi în gură şi să-i sugi, aşteptînd să simţi o dulceaţă neobişnuită. Şi îi lua în gură, îi sugea şi, de fiecare dată, era profund dezamăgit însă mereu uita această deziluzie, adică nu o uita, dar, pur şi simplu, re­fuza s-o creadă.

"Dar poate, că mi l-a trimis papahen, se gîndi el la Arthur. Ia uite ce armă are în buzunarul de la spate... Nu, nu cred. Sterviatnik doar mă ştie. Sterviatnik ştie că nu e de glumit cu mine. Şi ştie cum sînt în Zonă. Nu, toate astea-s fleacuri. Nu este nici primul care m-a rugat, nici primul care a vărsat lacrimi. Alţii se tîrau şi-n genunchi... Iar armele... Toţi le poartă cînd merg pentru prima dată. Prima şi ultima... oare ultima?... Ehe, e ultima dată, măi băieţel! Ai văzut ce-a ieşit din Sterviatnik? Ultima dată. Da, papahen. Să fi ştiut ce trăsnaie i-a trecut prin cap băiatului tău, l-ai fi trosnit cu cîrjele pînă rămînea lat. Băiatul tău, rodul Zonei..." Şi, dintr-o dată, simţi că în faţă este ceva, nu prea departe, la vreo treizeei-patruzeci de metri.

Stai, îi zise lui Arthur.

Băiatul împietri. Avea reflexe bune: rămăsese ca o statuie, cu piciorul ridicat, iar apoi, încet şi cu pre­cauţie, şi-l puse pe pămînt. Redrick se opri alături de el. Linia de cale ferată cobora aici şi se pierdea complet în ceaţă, iar acolo, în pîclă, era ceva. Ceva mare şi nemişcat. Nu era periculos. Redrick trase precaut aerul prin nări. Da, nu era periculos.

Dă-i drumul înainte, zise, şi aşteptă ca Arthur să facă un pas, apoi îl urmă. Cu coada ochiului, vedea fa­ţa lui Arthur, profilul lui perfect, pielea curată a obra­zului şi buzele strînse cu înverşunare sub mustăcioara subţire.

Se scufundară în ceaţă, întîi pînă la brîu, apoi pînă la gît, iar după cîteva secunde se zări în faţă silueta defor­mată a vagonetului.

Gata, hotărî Redrick, şi începu să-şi dea jos rucsa­cul. Stai jos, unde eşti acum. Odihnă şi fumat.

Arthur îl ajută să-şi scoată rucsacul, apoi se aşeză alături, pe şina ruginită. Redrick desfăcu unul din bu­zunarele rucsacului, scoase un pachet cu mîncare şi ter­mosul cu cafea; în timp ce Arthur desfăcea pacheţelul şi punea sandviciurile pe rucsac, scoase de la piept bido-naşul, deşurubă căpăcelul şi, închizînd ochii, trase cîteva înghiţituri, savurîndu-le.

Vrei şi tu? îi oferi, ştergînd cu palma gîtul bido-naşului. Pentru curaj...

Arthur refuză, îmbufnat.

Pentru curaj n-am nevoie, mister Schuhart. Mai bine o cafea, dacă-mi daţi voie. Aici e foarte umed, nu-i aşa?

Umed, acceptă Redrick. (Strecură bidonaşul la loc, alese un sandvici şi începu să mestece.) Cînd ceaţa se va destrăma, o să vezi că pe aici, primprejur, sînt doar mlaş­tini. Cîndva, prin locurile astea au fost ţînţari, ceva de groază.

Tăcu brusc şi turnă cafea. Era fierbinte, vîscoasă, dul­ce şi era mai plăcut s-o bei acum în loc de alcool. Aroma ei îl purta cu gîndul acasă. Ba Guta. Şi nu pur şi simplu la Guta, ci la Guta în capoţel, somnoroasă, păstrînd încă o cută de la pernă pe obraz.

"M-am băgat ca musca-n lapte. Cinci sute de mii... Ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Ce, vreau să-mi cumpăr un bar? Banii sînt necesari ca să nu te gîndeşti la ei. Asta, cam aşa e. Aici a zis bine Dick, dar, în ultimul timp, nu prea m-am gîndit la ei. La ce naiba mi-or fi trebuind banii ăştia? Casă am, grădină am, şomer nu, ajung în Marmont... Totuşi, m-a urnit Sterviatnik. M-a învîrtit ca pe un tinerel..."

Mister Schuhart, zise, pe neaşteptate, Arthur, ui­tîndu-se într-o parte. Dumneavoastră credeţi cu adevărat că această chestie îndeplineşte dorinţele?

Prostii, zise Redrick neatent şi se opri imediat, ţi­nînd în mînă păhărelul care-l ducea la gură. Da' de unde ştii tu pentru care chestie mergem?

Arthur rîse jenat, îşi trecu mîna prin părul negru ca pana-corbului, se scărpină şi zise.

Uite aşa... Mi-am dat seama... Nici nu mai ştiu ce anume m-a determinat să ajung la ideea asta... În primul rînd, tata. Înainte, bombănea tot timpul despre acest Glob de Aur, dar în ultima vreme încetase s-o mai facă, şi-n plus de asta venea mereu pe la dumneavoastră. Dar ştiu că nu sînteţi prieten cu el, chiar dacă îndruga vrute şi nevrute... În al doilea rînd, în ultimul timp, era aşa... cam ciudat. (Arthur rîse din nou şi îşi scutură capul amin­tindu-şi ceva.) Dar am înţeles totul, în sfîrşit, cînd aţi încercat împreună acest dirijabil mic pe maidan... (Dădu cu palma în rucsac, unde era rulat strîns învelişul balo­nului.) La drept-vorbind, v-am urmărit atunci, şi cînd am văzut că ridicaţi sacul cu pietre şi-l purtaţi deasupra pămîntului, totul mi s-a limpezit. După părerea mea, în Zonă, în afară de Globul de Aur, nu a mai rămas nimic greu. Muşcă din sandvici şi zise îngîndurat, cu gura plină: Numai că nu înţeleg cum o să-l agăţaţi, pentru că, pro­babil, este neted...

Redrick îl privi în tot acest timp pe deasupra pă­hărelului, gîndind cît de diferiţi sînt ei. Tatăl şi fiul. N-au nimic comun. Nici faţa, nici vocea, nici sufletul. Sterviat­nik are vocea libidinoasă, răguşită, ticăloasă. Doar atunci cînd povestea despre asta vorbea frumos şi nu se putea să nu-l asculţi. "Roşcovanule, zicea atunci, aplecîndu-se deasupra mesei. Numai noi doi am mai rămas, iar pentru amîndoi avem doar două picioare. Şi ambele ale tale... Asta este poate cel mai valoros lucru existent în Zonă! Cui îi rămîne, dacă nu ţie, hmm? Acestor simandicoşi cu maşinile lor la scară? Doar eu l-am găsit. Eu! Cîţi de-ai noştri n-au pierit pe drum? Dar eu l-am găsit! Şi l-am păstrat pentru mine! Şi poate că nici acum nu l-aş fi dat nimănui, dar, vezi bine, nu mai am mîinile aşa de lungi. Şi-n afară de tine, n-a mai rămas nimeni. Pe cîţi ţîngăi nu i-am învăţat? O şcoală întreagă am des­chis pentru ei. Dar ei nu pot. Au alt sînge... Ei bine, nu mă crezi. Nu mă crezi, şi nici nu trebuie. Pentru tine, banii. Mie-mi dai cît vrei şi sînt sigur că n-o să rămîn nemulţumit... Iar eu voi avea din nou picioare. Picioarele să mi le iau înapoi, mă-nţelegi? Doar Zona mi le-a luat şi poate că tot Zona o să mi le dea înapoi...

Ce? se dezmetici Redrick.

Am întrebat dacă pot să fumez, mister Schuhart.

Da... fumează, fumează... Şi eu am să fumez...

Bău restul de cafea, scoase o ţigară şi, răsucind-o, privi ceaţa care se rărea. "Psihopat, se gîndi. Dement. Vrea picioare... Lindina".

Din discuţiile acelea îi rămăsese în suflet o senzaţie neplăcută care nu se dizolvase în timp, se tot strîngea şi iar se strîngea. Nu pricepea ce-ar fi putut să fie asta, dar îl deranja, de parcă s-ar fi molipsit cu ceva de la Sterviatnik, dar nu cu o porcărie, ci, invers, cu o forţă. Oare cu o putere?... Nu, nu cu putere. Da' atunci cu ce? "În sfîrşit, dă-le dracu'! Dar hai să zicem şi-aşa. Să pre­supunem că n-aş fi intrat încă în Zonă. Că eram gata să plec, că mi-am făcut chiar şi rucsacul, dar s-a întîmplat ceva... De exemplu, că m-au înhăţat. Ar fi fost rău?... Bi­neînţeles că da. Păi de ce? Aş fi pierdut cumva banii?... Da de unde. Nu-i vorba de bani... Pentru că acest obiect va cădea în mîna «broaştelor rîioase» sau a lui Răguşitu' şi Ciolănosu'?... Ei, asta da. E ceva. Mi-ar fi fost şi mie necaz... Dar ce-am cu toate astea? În fond tot lor le pică".

Brrr!... (Arthur se scutură.) Te pătrunde pînă la oase. Mister Schuhart, poate îmi daţi acum şi mie o gură.

Redrick scoase bidonasul în tăcere şi i-l întinse. "Dar n-am fost de acord chiar de la început. De douăzeci de ori l-am trimis pe Sterviatnik undeva, iar a douăzeci şi una oară am acceptat. Mă cuprinsese parcă o moleşeală, iar ultima discuţie a fost scurtă şi concisă: «Hai noroc, Roşcovane. Ţi-am promis o hartă. Poate te uiţi totuşi pe ea!» Şi m-am uitat în ochii lui, erau ca doi furunculi, galbeni, cu punctişorul negru la mijloc, şi i-am zis: «Dă-mi-o». Şi gata. Mi-aduc aminte că eram beat atunci, o săptămînă întreagă băusem, şi-n suflet nu mai era ni­mic... Ei, drace, tot una e! Am mers şi am tot mers. De ce tărăgănez lucrurile? Ce, mi-o fi frică?..."

Tresări. Un geamăt prelung şi jalnic se porni brusc din ceaţă. Redrick sări în sus ca ars şi tot aşa făcu şi Arthur. Dar se aşternuse deja liniştea; se auzea numai foşnetul pietrişului mărunt care curgea de pe terasament, de sub picioarele lor.

Probabil că s-au aşezat rocile, şopti cu greutate Arthur. Vagonetele cu rocă... stau de mult...

Redrick privea drept în faţă şi nu vedea nimic. Îşi aduse aminte. Asta fusese într-o noapte. Se trezise ca dintr-un coşmar din cauza aceluiaşi sunet lung şi trist. Numai că ăsta nu mai era un coşmar. Maimuţica ţipa stînd în patul ei de lîngă geam, iar din celălalt capăt al casei îi răspundea tăticu cam la fel, tot aşa de lung şi scîrţîitor, numai că un pic mai gîlgîitor. Şi aşa, s-au tot chemat reciproc în întuneric, o sută de ani şi încă o sută de ani. Guta se trezise şi ea şi-l apucase pe Redrick de mînă. Simţea umărul ei acoperit brusc de o sudoare rece şi aşa au stat toţi aceşti o sută de ani şi încă o sută de ani ascultînd, iar cînd Maimuţica tăcu şi se culcă, el mai aşteptă un pic, pe urmă se sculă, coborî la bucătărie şi bău cu sete o jumătate de sticlă de coniac. Şi din noaptea aceea începu să bea...

Roca, zise Arthur. Ştiţi... ea cu timpul se lasă... De la umezeală şi din alte motive...

Redrick se uită la faţa lui palidă şi din nou se aşeză. Ţigara dintre degetele lui căzuse pe undeva şi atunci îşi aprinse alta nouă. Arthur mai zăbovi în picioare, uitîn­du-se în toate părţile cu teamă, pe urmă se aşeză şi el şi rîse încet:

Eu ştiu, mi-a povestit cineva, că în Zonă s-ar putea să mai locuiască cineva. Nişte oameni, acolo... Nu, nu ex­tratereştri. Chiar oameni. De parcă Vizita i-ar fi prins aici şi i-ar fi transformat în mutanţi... S-au adaptat la noile condiţii. Aţi auzit ceva despre asta, mister Schuhart?

Da, zise Redrick. Numai că nu aici. Undeva în munţi, la nord-vest. Nişte ciobani.

"Cu ce m-oi fi molipsit de la el? Cu nebunia lui, de­sigur. Deci, iată de ce sînt aici. Iată ce caut pe-aici..."

O senzaţie stranie şi foarte nouă îl umplea încet. Îşi dădea seama că de fapt nu este deloc nouă, că îi rodea ficaţii mai de mult, dar ca numai acum începuse să în­ţeleagă şi să-i fie clar totul. Şi ceea ce părea înainte o prostie, o halucinaţie nebunească a boşorogului ieşit din minţi, se transformase într-o unică speranţă, într-un sin­gur sens al vieţii, pentru că numai acum îi era clar: sin­gurul lucru care-i rămăsese pe lumea asta, singurul pen­tru care trăise în ultimele luni era speranţa într-o minune. Iar el, prostul şi tîmpitul, respingea această speranţă, o călca în picioare, îşi bătea joc de ea şi o îneca în băutură, pentru că aşa fusese obişnuit. Pentru că niciodată în viaţă, chiar şi-n copilărie, nu contase pe nimeni în afară de el însuşi şi pentru câ încă de-atunci această încredere în el însuşi nu se exprimase decît în cantitatea de "verzişori" pe care avea norocul s-o smulgă, s-o tragă cu dinţii din haosul indiferenţei care-l înconjura. Aşa a fost dintotdea­una şi aşa ar fi rămas şi mai departe, dacă n-ar fi nimerit într-un asemenea impas din care nu-l mai puteau scoate nici "verzişorii". Un impas în care încrederea în tine în­suţi era o absurditate... Şi acum această speranţă, care deja nu mai era o speranţă, ci o credinţă în minune îl umplea pînă-n creştetul capului şi se mira cum putuse trăi pînă acum într-o asemenea beznă nemărginită, fără o rază de lumină...

Rîse şi-l lovi pe Arthur în umăr...

Ei! Cum e, stalker? Te sfîşie? Ţi-e frică?... Odih­neşte-te, frăţioare. Nu te ruşina. Zona!

Arthur se uită la el mirat, zîmbind şovăielnic, iar Redrick făcu între timp un cocoloş din hîrtia unsuroasă de la sandviciuri, îl aruncă sub vagonet şi se culcă pe-un cot, sprijinindu-se de rucsac.

Bine, zise el. Presupunem că acest Glob de Aur, într-adevăr... Ce ţi-ai fi dorit?

Deci totuşi credeţi?

N-are importanţă... cred sau nu cred. Tu răspun­de-mi la întrebare.

Şi, brusc, deveni curios ce poate cere Globului de Aur un astfel de băiat, încă un papă-lapte, "liceanul" de ieri. Se uita cu o curiozitate amuzată cum Arthur se încruntă, mustăceşte, ridică ochii şi apoi îşi lăsă privirea în jos.

Bineînţeles, picioarele lui tata... rosti, în sfîrşit, Arthur. Ca să fie bine totul acasă.

Minţi, minţi, îl întrerupse cu blîndeţe. Bagă de sea­mă, frăţioare. Globul de Aur îndeplineşte numai dorinţele ascunse. Numai acelea pentru care ai fi în stare să-ţi bagi gîtu-n ştreang dacă nu s-ar îndeplini.

Arthur Barbridge roşi, ridică din nou privirea spre Redrick şi iar şi-o lăsă în jos, înroşindu-se ca para-focului, aproape să-i dea lacrimile.

Redrick zîmbi şi spuse duios:

Totul e clar, dar asta nu e treaba mea. Păstrează-ţi secretul... Şi, dintr-o dată, îşi aminti de pistol şi se gîndi că, pînă mai are timp, trebuie să ţină seamă de toate, pe cît posibil. Ce ai în buzunarul de la spate? întrebă nepă­sător.

Un pistol, mormăi Arthur, şi se muşcă de buză.

Pentru ce?

Ca să trag! răspunse Arthur provocator.

Hai, termină! se răsti Redrick şi se îndepărtă. Dă-mi-l! În Zonă n-ai în cine să tragi! Haide!

Arthur încercă să zică ceva, dar tăcu, duse mîna la spate, scoase Coltul militar şi, ţinîndu-l de ţeavă, i-l în­tinse. Redrick înşfăcă pistolul de mînerul cu striaţii, îl aruncă m sus, îl prinse şi întrebă:

Ai o batistă? Dă-mi-o ca să-l înfăşor...

Luă de la Arthur batista, curată şi mirosind a apă de colonie, înfăşură pistolul şi puse pachetul pe o bîrnă.

Deocamdată, lasă-l să stea aici, explică el. Dacă vrea Cel de Sus, ne întoarcem tot pe aici şi îl luăm. Poate că într-adevăr o să trebuiască să ne apărăm de patrulă... Deşi, frăţioare, ca să tragi în patrulă...

Arthur clătină din cap.

Nu de asta l-am luat, spuse înciudat. Acolo e numai un singur cartuş. Dacă se va întîmpla ceva, ca atunci cu tata,..

Ia uită-te la el, se miră Redrick, privindu-l fix. Să n-ai grijă de asta. Dacă se întîmplă ceva, cum a fost cu taică-tu, am să pot să te mai car... Uite că s-a crăpat de ziuă!

Ceaţa se topea văzînd cu ochii. Pe terasament dispă­ruse, iar jos şi în depărtare negura lăptoasă se aşternea şi se dizolva, prin ea întrezărindu-se crestele ovale şi pă­roase ale dealurilor. Între dealuri, pe ici, pe colo, apărea suprafaţa încreţită a mlaştinii oţetite, acoperită de răchitiş rar şi prăpădit, la orizont, după dealuri, piscurile munţilor se încălziseră, cu o lumină galben-deschisă, iar cerul de deasupra lor era senin şi albastru. Arthur privi înapoi peste umăr şi scoase un ţipăt de exaltare. Redrick se uită şi el înapoi. La răsărit, munţii păreau negri, iar deasupra lor pîlpîia şi sclipea binecunoscuta lumină de smarald. Zo­rii verzi ai Zonei... Redrick, desfăcîndu-şi cureaua, spuse:

Nu vrei să te uşurezi? Vezi că p-ormă n-o să ai nici unde şi nici timp...

Se duse după vagonet, se aşeză pe vine, pe terasament, şi, gemînd, privea cît de repede se topeşte lumina verde inundată de o boare roz, în timp ce, după un vîrf, o feliuţă de soare se chinuia să strălucească. Şi dintr-o dată dealurile aşternură umbre liliachii, totul deveni contrastant, reliefat, se vedea ca-n palmă, şi chiar în faţa lui, la vreo două sute de metri, Redrick zări elicopterul. Pesemne că nimerise în plin centrul unei "chelii a ţînţarului" şi tot fuselajul lui era turtit, semănînd cu o clătită uriaşă de fier. Numai coada rămăsese intactă: era numai un pic îndoită şi atîrna deasupra luminişului dintre dealuri ca un cîrlig enorm şi negru. Elicea de echilibrare rămăsese şi ea in­tactă, iar cînd adia vîntul se învîrtea cu un scîrţîit sinis­tru. "Chelia" probabil fusese extrem de puternică, din moment ce elicopterul nu apucase nici măcar să ardă. Pe fierul turtit se vedea clar emblema roşie-albastră a for­ţelor aeriene militare regale, semn pe care Redrick nici nu mai ţinea minte de cîţi ani nu-l mai văzuse. De fapt, uitase chiar cum mai arăta.

Terminîndu-şi treaba, Redrick se întoarse la rucsac, scoase harta şi o întinse pe roca topită din vagonet. Ca­riera nu se vedea de aici, era mascată de un deal, pe creasta căruia se afla un pom ars, înnegrit. Dealul trebuia ocolit prin dreapta, printr-o vîlcea aflată între acest deal şi un altul, care şi el era vizibil, complet pleşuv, ros de surpături, din care se scurseseră pietre brune pe tot po­vîrnişul.

Toate reperele corespundeau, dar Redrick nu se sim­ţea satisfăcut. Instinctul lui de stalker încercat refuza ca­tegoric ideea absurdă şi nenaturală de a duce o potecă printre două dealuri apropiate. "În sfîrşit. Las' că mai vedem noi. O să ne lămurim mai bine la faţa locului". Pînă la vîlcea, poteca trecea prin mlaştină, pe un loc des­chis şi neted, ce părea nepericulos de aici. Privindu-l însă mai atent, Redrick distinse, printre muşuroaiele uscate, o pată de culoare gri-închis. Se uită pe hartă. Acolo era desenată o cruciuliţă şi, cu litere strîmbe, era scris "Fantele". Linia roşie punctată a potecii era puţin mai la dreap­ta cruciuliţei. Porecla parcă îi era cunoscută, dar cine fu­sese "Fantele" ăsta, cum arăta şi cînd trecuse pe-aici, Re­drick nu-şi mai putea aminti. În schimb, îşi aminti de sala plină de fum a "Borjului", de mutrele feroce ale be­ţivilor, de labele lor imense şi roşii care strîngeau paha­rele, de hohotele ca de tunet izbucnite din boturile căs­cate, cu dinţii gălbejiţi. O turmă formidabilă de titani şi giganţi adunaţi la adăpat ― una din cele mai clare amin­tiri ale copilăriei: prima vizită la "Borj". "Ce-am adus atunci? Mi se pare că un »biberon«. Sosit direct din Zonă, ud leoarcă, înfometat şi complet buimăcit, am năvălit în «bombă» cu sacul pe umăr, am trîntit marfa pe tejghea în faţa lui Ernest şi m-am uitat de jur-împrejur rînjind ameninţător. Am suportat bombardamentul glumelor bat­jocoritoare, am aşteptat pînă cînd Ernest, pe atunci tînăr şi întotdeauna cu papion, mi-a numărat nişte verzişori... adică nu, pe atunci încă nu erau verzişori, erau pătrăţele regale, cu o gagică severă într-un balon şi cu o coroniţă pe cap... am aşteptat, am ascuns banii în buzunar şi, pe neaşteptate, chiar pentru mine, am înşfăcat de pe tejghea o halbă grea de bere, şi luîndu-mi avînt, am proiectat-o într-un rit din apropiere, care tot mai rînjea"... Redrick zîmbi şi se gîndi: "Poate ăla era «Fantele»?"

Se poate printre coline, domnule Schuhart? îl în­trebă Arthur încet, la ureche. Stătea alături şi se uita şi el pe hartă.

Vedem noi acolo, zise Redrick.

Pe hartă mai erau încă două cruciuliţe. Una pe coasta dealului cu pomul ars, iar cealaltă pe o suprafaţă a dea­lului vecin. Canişu' şi Ochelaristu'. Poteca trecea pe un­deva mai jos printre cruciuliţe.

Vedem noi acolo, repetă, împăturind harta şi bă­gînd-o în buzunar.

Îl privi pe Arthur şi îi ordonă:

Ajută-mă să-mi pun rucsacul pe spate... Procedăm ca mai înainte, zise scuturînd rucsacul şi aranjîndu-şi cu­relele mai comod. Ai să mergi înainte, ca să te văd în fiecare clipă. Nu priveşti înapoi şi-ţi destupi urechile. Ordinul meu e lege. Bagă de seamă că o să ne tîrîm mult timp, aşa că să nu-ţi fie frică de noroi, iar dacă-ţi ordon: mutra-n noroi... fără discuţii... Încheie-ţi scurta. Eşti gata?

Sînt gata, şopti Arthur. Era foarte nervos, iar ro­şeaţa din obraji îi dispăruse ca şi cum nu fusese nici­odată.

Uite şi prima direcţie. (Redrick indică cu mîna co­lina apropiată, la o sută de paşi de terasament.) E clar? Dă-i drumu'!

Arthur înghiţi în sec şi, păşind peste şină, începu să coboare terasamentul. Pietrişul se rostogolea cu zgomot sub paşii lui.

Mai uşor, mai uşor, îl temperă Redrick.

Începu să coboare după el cu precauţii, menţiriînd echilibrul rucs'acului, extrem de greu, numai din muşchii picioarelor. Cu coada ochiului, îl urmărea tot timpul pe Arthur. "Îi e cam frică. Foarte bine că îi e frică. Probabil că simte. Dacă are instinctul lui taică-su, atunci ar trebui să simtă... Dacă ai şti Sterviatnik că de data asta am să te ascult: «Şi uite aici, Roşcatule, sigur n-ai să poţi tre­ce. Vrei nu vrei, dar o să trebuiască să iei pe cineva cu tine. Pot să-ţi dau pe unul dintre elevii mei, de care să nu-mi pară rău». M-ai convins. Prima dată în viaţă am fost de acord să fac o treabă ca asta. Dar poate că o să iasă bine. Totuşi, pe mine nu mă cheamă Sterviatnik, poate născocim ceva..."

Stop, îi ordonă lui Arthur.

Băiatul se opri, stînd în apa ruginită pînă la glezne, şi pînă cobori Redrick, mlaştina îl trăsese deja pînă la genunchi.

Vezi piatra? întrebă Redrick. Uite-acolo, sub co­lină. Hai spre ea!

Arthur porni înainte. Redrick îl lăsă vreo zece paşi şi porni pe urmele lui. Mlaştina împuţită clefăia sub picioa­re. Era o mlaştină moartă: nu erau nici musculiţe, nici broaşte şi chiar răchitişul se ofilise şi putrezise. Redrick, ca de obicei, privea în jur, dar deocamdată totul părea li­niştit. Colina se apropia încet, ascunzînd soarele care era încă la orizont, şi care, pe urmă, acoperi toată zarea. Lîn­gă piatră, Redrick privi înapoi spre terasament. Terasa­mentul era scăldat în soare, acolo zăcea şi trenul cu zece vagonete. O parte dintre ele căzuseră de pe şine şi stăteau răsturnate. Terasamentul de dedesubt era îngropat sub roca roşcată ce căzuse din vagonete, iar mai departe, spre ca­rieră, la nord de tren, cerul de deasupra şinelor tremura şi se revărsa, iar din cînd în cînd izbucneau acolo curcu­bee mici. Redrick se uită la această vibrare, scuipă şi în­toarse capul.

Mai departe, zise, şi Arthur îşi întoarse spre el faţa încordată. Vezi cîrpele alea? Nu, nu acolo... Uită-te mai la dreapta...

Da, şopti Arthur.

Deci aşa. Astea le-a purtat cîndva un oarecare "Fante". Demult. Nu a ascultat de oamenii mai mari şi acum stă acolo, special ca să arate oamenilor deştepţi dru­mul. Ocoleşte-l cu două degete spre dreapta. Le-ai luat? Ţi-ai fixat punctul? Aproximativ pe-acolo pe unde răchitişul este mai des... Hai, mişcă-te!

Acum, mergeau paralel cu terasamentul. Cu fiecare pas, apa de sub picioare se micşora, şi-n curînd striveau muşuroaiele uscate şi elastice. "Pe hartă, peste tot în această porţiune, sînt numai mlaştini, se gîndi Redrick. S-a învechit harta. Barbridge n-a mai trecut de mult pe aici, tocmai d'aia s-a învechit. Şi asta-i prost. Bineînţeles că e mai uşor să mergi pe uscat, dar era mai bine dacă aici ar fi fost mlaştină... Ia uită-te la el cum merge. Par­că-i pe Bulevardul Central".

Arthur se înviorase probabil şi mergea acum cu paşi întregi. O mînă şi-o strecurase în buzunar, iar cealaltă o legăna vesel, de parcă era la plimbare. Atunci Redrick se scormoni prin buzunar, alese o piuliţă de vreo douăzeci de grame şi, ochindu-l, îl lovi în cap. Piuliţa îl nimeri pe Arthur direct în ceafă. Băiatul oftă, îşi prinse capul în mîini şi, încovoindu-se, se prăbuşi pe iarba uscată. Re­drick. se opri deasupra lui.

Aici aşa se întîmplă, dragă Archie, îi zise povăţuitor. Aici nu e bulevard. Şi nici n-ai ieşit cu mine la plim­bare.

Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din cap.

E clar? întrebă Redrick.

Arthur înghiţi cu noduri şi dădu din cap.

Foarte bine. Iar altă dată îţi mai trîntesc şi una în dinţi. Dacă o să mai rămîi viu. Hai, mişcă!

"Cred că din băiat putea să iasă un stalker... Şi, pro­babil, l-ar fi chemat «Chipeşul». «Chipeşul Archie». Am mai avut noi un Chipeş pe care-l chema Dickson, iar acum toţi îl strigă «Hîrciogul». Singurul stalker care a căzut în «maşina de tocat» şi care a scăpat. A avut noroc. Ca­raghiosul de el şi acum mai crede că Barbridge l-a scos din «maşina» aia. Pe dracu'! L-a scos din Zonă, asta e-adevărat... Şi uite-aşa a făcut Barbridge o faptă eroică... Numai să fi încercat să nu-l scoată! Încă de pe atunci, se cam plictisiseră toţi de găinăriile lui şi băieţii i-o spuseseră în faţă: «Mai bine să nu te întorci singur». Şi chiar atunci Barbridge a primit şi porecla de Sterviatnik. Pînă atunci purtase porecla «Gloaba»".

Redrick simţi dintr-o dată pe obrazul stîng o deplasare aproape imperceptibilă de aer şi, imediat, fără să se mai gîndească, strigă:

Opreşte-te!

Întinse apoi mîna în partea stîngă. Curentul de aer era mai puternic acolo. Undeva, între ei şi terasament, se instalase "chelia ţînţarului", poate chiar se deplasa pe terasament, că doar nu degeaba se răsturnau vagoneţii.

Arthur stătea nemişcat. Nici măcar nu întoarse capul.

Fă-o mai la dreapta. Aşa.

"Mda. Ar fi ieşit un stalker bun... Măi, Schuhart. Ţi-o fi milă de el? Asta-ţi mai lipsea. Da' de tine a avut ci­neva milă?... De altfel, da. A fost cineva. Lui Kirill i-a fost milă de mine. Şi lui Dick Nunan îi e milă de mine. Poate nu atît milă de mine cît poate se lipeşte de Guta, da' poate că îi e şi milă. La oamenii cinstiţi, una n-o îm­piedică pe cealaltă... Numai eu nu am pe nimeni de care să pot avea milă. Şi va trebui să aleg sau... sau..." Şi pentru prima dată îşi imagină cu clarviziune aceasta ale­gere: sau Archie, sau Maimuţica. Dar aici n-ai ce să alegi. Totul e foarte clar... "Numai dacă minunea este posibilă", zise o voce înlăuntrul lui şi el înnăbuşi această voce inte­rioară cu groază şi răutate.

Au trecut pe lîngă grămada de cîrpe cenuşii. Din "Fan­te" nu mai rămăsese nimic şi doar puţin mai departe, în iarba ofilită, zăcea un băţ lung, complet ruginit: căută­torul de mine. Pe atunci, mulţi foloseau "căutătoarele de mine", trăgeau speranţă în ajutorul lor ca în Dumnezeu, iar pe urmă, după ce au pierit doi stalkeri la rînd, la interval de cîteva zile, omorîţi de descărcările subterane, s-a terminat şi cu ele... "Da' cine naiba era Fantele ăsta? L-o fi adus Sterviatnik sau a venit singur pe-aici? Şi ce-i atrage pe toţi cariera asta? De ce n-am auzit nimic despre asta?... Drace, ce mai arde! Şi asta-i încă de dimineaţă. Ce-o să fie mai pe urmă!..."

Arthur, care mergea în faţa lui la vreo cinci paşi de­părtare, îşi ridică mîna şi îşi şterse transpiraţia de pe frunte. Redrick se uită la soare. Era încă jos. Şi, dintr-o dată, realiză că iarba uscată de sub picioare nu mai foş­neşte ca mai-nainte, parcă scîrţîie precum amidonul, şi nu mai este ţepoasă şi aspră ca-nainte, ci moale şi tremură­toare, mărunţindu-se sub cizme ca zdrenţele de cenuşă. Văzu clar urmele lui Arthur şi se aruncă la pămînt ur­lînd: "Culcat!"

Căzu cu faţa în iarbă, care-i sări în obraz ca un praf, şi scrîşni din dinţi cu răutate, că nu avusese noroc. Stătea culcat, nemişcat, sperînd că poate totuşi trece, deşi înţelegea că nimeriseră în capcană. Căldura se înteţise, îi învăluia tot corpul ca un cearceaf opărit, iar ochii îi erau plini de sudoare. Într-un tîrziu, ţipă la Arthur: "Nu te mişca. Rabdă!" Şi începu să rabde şi el. Ar fi răbdat şi totul ar fi fost în regulă, doar ar fi transpirat, dar Arthur nu mai rezistă. Ori nu auzise strigătul lui, ori se speriase prea tare, ori îl dogorise mai tare decît pe el, în orice caz nu mai reuşi să se controleze şi, cu un muget, fugi înco­voiat, ca un apucat, acolo unde îl gonea instinctul lui absurd, înapoi, exact într-acolo unde nu trebuia în nici un caz să fugă. Redrick abia avu timp să se ridice puţin şi să-l prindă de picior cu amîndouă mîinile. Arthur se prăbuşi la pămînt ca un butuc, ridicînd un nor de cenuşă, ţipă isteric cu o voce neobişnuit de ascuţită, şi, lovindu-l pe Redrick cu celălalt picior direct în faţă, începu să se zbată şi să se zvîrcolească ca un apucat. Dar stalkerul, pierzîndu-şi raţiunea din cauza durerii, se tîrî peste el, lipindu-şi faţa arsă de scurta lui de piele, vrînd să-l stri­vească, să-l bage în pămînt cu amîndouă mîinile. Îl ţinea de părul lung, ţintuindu-i capul care se zbătea, îl lovea nebuneşte cu şpiţul şi cu genunchii peste picioare, peste spate, peste fund. Auzea ca prin ceaţă geamătul şi mu­getul de sub el, precum şi propriul său' urlet răguşit: "Culcat, culcat, te omor...", iar de sus cădea ceva peste ei de parcă s-ar fi revărsat nişte munţi de cărbuni înroşiţi, îmbrăcămintea îi ardea, deja, şi îi trosnea pielea de pe picioare şi din părţi, băşicîndu-se şi crăpîndu-se. Strivindu-şi fruntea de cenuşa fumurie, strivea convulsiv sub piept capul acestui mucos blestemat, pînă cînd nu mai rezistă şi urlă din toate puterile...

Nu-şi mai amintea cînd s-a terminat totul. A înţeles că putea să respire din nou, că aerul devenise din nou aer şi nu aburul încins care îi ardea gîtlejul, a priceput că trebuie s-o şteargă cît mai repede din acest cuptor diavo­lesc, pînă cînd acesta nu se lasă din nou peste ei. Se ri­dică de pe Arthur, care zăcea complet nemişcat, îi prinse ambele picioare sub braţ şi, ajutîndu-se de mîna liberă, se tîrî înainte, nedezlipindu-şi privirea de margine, din­colo de care iarba era din nou moartă, uscată, ţepoasă, totuşi adevărată, şi ea i se părea acum un lăcaş al vieţii.

Cenuşa îi scîrţîia printre dinţi, peste faţa arsă tre­ceau resturi de arşiţă, iar sudoarea îi curgea direct în ochi, pentru că, probabil, nu mai avea nici gene, nici sprîncene. Îl trăgea pe Arthur după el şi acesta, parcă dinadins, se agăţa de toate cu scurta lui blestemată. Spa­tele opărit îl ardea, iar rucsacul îi lovea la fiecare miş­care ceafa arsă. Redrick se gîndi cu groază că poate a pierdut direcţia din cauza durerii şi zăpuşelii şi că acum n-o să mai răzbească. De frică, începu sa se tîrască mai repede, ajutîndu-se de cotul liber şi de genunchi, scoţînd prin gîtlejul uscat cele mai scîrboase înjurături care îi tre­ceau prin cap, iar pe urmă, cu o bucurie nebună, îşi aminti că la piept are un bidonaş aproape plin, prietenul lui drag. Numai de-ar putea să răzbată. "Încă puţin, hai Red, hai mă, Roşcatule, uite aşa, încă puţin".

Pe urmă, zăcu mult timp, cu faţa şi mîinile în apa rece şi ruginită, inspirînd din cînd în cînd, cu desfătare, ră­coarea aerului putred. Ar fi stat aşa un secol, dar îşi im­puse să se ridice şi, stînd în genunchi, aruncă rucsacul. Se apropie în patru labe de Arthur, care tot mai zăcea nemişcat la vreo treizeci de paşi de mlaştină, şi îl răs­turnă pe spate. Mda, fusese frumos băiatul. Acum mutrişoara lui drăguţă părea o mască neagră-cenuşie de sînge coagulat amestecat cu cenuşă şi cîteva secunde Redrick privi cu o curiozitate stupidă dîrele lungi de pe această mască: urmele de la pietre şi muşuroaie. Apoi se ridică în picioare, îl luă pe Arthur de subţiori şi îl tîrî spre apă.. Arthur respira greu, hîrîia, şi, din cînd în cînd, gemea. Redrick îl azvîrli cu faţa în balta cea mai mare şi plonjă şi el alături, retrăind cu plăcere mîngîierile ude şi reci ca gheaţa. Arthur începu să gîlgîie, să se mişte, îşi trase mîinile de sub el şi ridică capul. Ochii îi erau holbaţi, în­ghiţea aerul cu sete, tuşea şi scuipa. Apoi privirea îi re­veni la normal şi-atunci se uită la Redrick.

Pfffuu... Îşi scutură el capul, stropind în jur cu apă murdară. Ce-a fost asta, domnule Schuhart?

Moartea, rosti cam nedesluşit Redrick şi începu să tuşească. Îşi pipăi faţa. Îl durea cumplit. Nasul i se um­flase, dar sprîncenele şi genele, curios, erau la locurile lor. Şi pielea de pe mîini era intactă, numai că se înroşise puţin: probabil că nici bucile nu-i arseseră pînă la os... Se pipăi. Nu, e clar că nu e pînă la os, chiar şi pantalonii rămăseseră întregi. Doar că arătau de parcă ar fi fost opăriţi...

Arthur îşi atingea şi el faţa, pipăind-o încet, cu de­getele. Acum, cînd această mască terifiantă dispăruse, spă­lată de apă, fizionomia lui era, contrar aşteptărilor, aproa­pe normală. Cîteva zgîrîieturi, o leziune pe frunte, buza de jos tăiată, iar restul... restul era în regulă.

Niciodată n-am auzit de aşa ceva, spuse Arthur şi privi înapoi.

Redrick se uită şi el. Pe o iarbă cenuşie ca scrumul rămăseseră multe urme şi se miră cît de scurt fusese acel drum cumplit şi nesfîrşit pe care se tîrîseră pentru a-şi salva viaţa. Nu erau mai mult de douăzeci, treizeci de metri în total, de la un cap la altul. Pe "chelia" asta arsă se tîrîse într-un zig-zag sălbatic, orbit de frică, ca un gîndac pe o tigaie fierbinte. Dar asta nu era nimic; bine că se tîrîse, în general, pe-acolo pe unde trebuia. Putea foarte bine să nimerească în "chelia ţînţarului", puţin mai la stînga, sau putea chiar să se întoarcă... "Nu, nu pu­team, se îndîrji. Un mucos oarecare putea, dar eu nu sînt mucos. Şi dacă n-ar fi fost tîmpitul ăsta, nu s-ar fi în­tîmplat nimic, mi-aş fi opărit un pic bucile... Şi ăsta ar fi fost tot necazul..."

Se uită la Arthur cum se spăla, pufnind şi gemînd cînd îşi atingea locurile dureroase. Redrick se ridică, schi­monosindu-se cînd îmbrăcămintea devenită scorţoasă, din cauza arşiţei, îi atingea pielea. Ieşi la loc uscat şi se aplecă deasupra rucsacului. Şi el o păţise cu vîrf şi îndesat. Cla­pele de la buzunarele de sus arseseră, sticluţele cu medicamente plesniseră de căldură, iar de la pata rămasă mirosea insuportabil a medicină. Redrick ridică rămăşiţele care ţineau loc de clape şi începu să scoată cioburile de sticlă şi bucăţile de plastic. Şi-n acel moment, Arthur îi spuse:

Vă mulţumesc, domnule Schuhart, că m-aţi scos.

Redrick tăcu. "La dracu mulţumesc! Am şi nevoie să te salvez".

Eu sînt vinovat, continuă Arthur. Că doar auzisem cînd mi-aţi ordonat să stau culcat. M-am speriat însă foarte tare, iar cînd a început să dogorească, mi-am pierdut complet capul. Ştiţi, mi-e tare frică de durere, domnule Schuhart...

Hai, ridică-te, spuse Redrick fără să se întoarcă. Asta e încă floare la ureche... Hai odată, ce mai stai?

Sîsîind de durere, îşi puse rucsacul în spate, aranjîn­du-şi curelele. Avea senzaţia că pielea se scorojise în locu­rile arse şi se încreţise în riduri dureroase. "Îi e frică de durere... Mînca-te-ar ciuma cu durerea ta cu tot..." Se uită în jur. "Nu-i nimic. N-am pierdut poteca. Şi-acum deluşoarele astea. Mîrşave deluşoare. Stau ca nişte coarne de drac... Şi mai e şi vîlceaua asta dintre ele..." Adulmecă aerul... "Of, vîlceluţă mîrşăvioară! Tocmai tu eşti cea mai mare mîrşăvie"...

Vezi vîlceaua dintre dealuri? îl întrebă pe Arthur.

O văd.

Direct spre ea. Marş!

Arthur se şterse cu dosul palmei la nas şi porni îna­inte, pleoscăind prin bălţi. Şchiopăta şi nu mai era tot atît de drept şi chipeş ca mai înainte. Zona îl încovoiase şi pe el, obligîndu-l să meargă mai încet şi cu mai multă prudenţă. "Şi iată cum am mai scos pe încă unul, se gîndi Redrick. Oare al cîtelea este? Al cincilea? Al şa­selea? Şi-acum mă întreb: De ce? Ce, mi-e rudă? Ce, răspund de el? Ia ascultă, bă, Roşcatule, de ce totuşi l-ai tîrît? Puteai s-o mierleşti din cauza lui... Şi cred că acum, cu capul limpede, ştiu. E foarte bine că l-am scos, pentru că fără el n-am să mă descurc. Este un ostatic pentru Maimuţica. N-am scos un om, ci dragonul meu. Căută­torul meu de mine. Un şperaclu. Însă acolo, pe locul ăla fierbinte, nu m-am gîndit la asta. Îl trăgeam ca pe-o rudă şi nici prin cap nu-mi trecea să-l las, deşi uitasem de toate: şi de şperaclu, şi de Maimuţica... Deci înseamnă că sînt într-adevăr un băiat bun? Aşa îmi zice şi Guta. Kirill mi-a sugerat-o şi el, iar Richard numai despre asta bombăne tot timpul... Ce să spun, au şi găsit bunătatea... ia mai lasă toate astea. Aici nu e loc pentru bună­tate, întîi te gîndeşti şi apoi dai din mîini şi din pi­cioare. Să fie prima şi ultima dată, e clar? Om bun, hm...Trebuie să-l păstrez pentru «maşina de tocat carne», se gîndi el rece şi clar. Aici poţi să treci prin toate, în afară de această maşină".

Stai, îi zise lui Arthur,

Vîlceaua era în faţa lor şi Arthur stătea, privind pier­dut spre Redrick. Vîlceaua era acoperită de un noroi verde, purulent, care lucea unsuros în soare, iar deasupra se unduia un abur uşor, ce se închega între dealuri, încît la treizeci de paşi nu se mai vedea nimic. Şi putoarea. Nu era clar ce putrezea acolo, în borhotul ei, dar Redrick avea impresia că o sută de mii de ouă stricate, sparte şi aruncate peste o sută de mii de capete de peşti şi pisici moarte nu ar fi putut să duhnească ca aici. "O să cam miroasă pe-acolo, Roşcatule, aşa că tu... Vezi să nu intri în derivă".

Arthur gemu şi se dădu înapoi. Atunci Redrick îşi alungă toropeala, scoase repede din buzunar un pachet de vată îmbibată cu deodorant, îşi puse în nări două tam­poane şi îi întinse şi lui Arthur.

Mulţumesc, domnule Schuhart... abia şopti Arthur. Nu putem cumva să trecem pe undeva pe sus?...

Redrick îl înşfăcă de păr şi îi întoarse capul înspre grămada de cîrpe ce se zărea într-o surpătură de piatră.

Ăla e Ochelaristu', iar pe dealul din stînga, de aici nu se vede, zace Canişu'. Tot o grămadă de cîrpe. Ai în­ţeles? Înainte.

Mocirla era caldă, lipicioasă şi respingătoare. Întîi au mers drept, scufundîndu-se pînă la brîu, iar sub picioare, spre norocul lor, era piatră şi destul de neted. Şi-n cu­rînd, Redrick auzi binecunoscutul zumzet din amîndouă părţile. Pe dealul din stînga, inundat de soare, nu se ve­dea nimic, dar pe povîrnişul din dreapta jucau în penum­bră flăcări liliachii-deschise.

Aleacă-te, îi comandă printre dinţi, şi se aplecă şi el. Mai jos, tîmpitule!

Arthur se aplecă speriat, şi-n aceeaşi secundă un ful­ger, însoţit instantaneu de un bubuit, sparse văzduhul. Deasupra capetelor lor se scutură într-un dans dement un fulger ramificat, abia vizibil pe fondul cerului. Arthur se ghemui, scufundîndu-se pînă la umeri. Redrick, simţind cum i se astupă urechile din cauza tunetului, întoarse capul şi zări în umbră cum o pată de un roşu deschis se destrăma repede în pietrişul fărîmiţat. Imediat izbucni şi al doilea fulger.

Înainte! Înainte! urlă, fără să se audă.

Acum se tîrau pe vine, mişcîndu-se ca două gîşte şi scoţînd afară numai capetele. La fiecare străfulgerare, Redrick vedea cum părul lung al lui Arthur se ridică în sus, simţind imediat după aceea cum o mie de ace îi înţeapă pielea feţei. "Înainte", repeta el din inerţie. Deja nu mai auzea njmic. O dată, Arthur se întoarse spre el, arătîndu-şi profilul, şi observă cum îl privea cu ochii holbaţi de groază; îi mai zări buzele albe care tremurau şi obrazul transpirat, murdărit de verdele borhotului. Pe urmă, fulgerele se transformară în trăsnete şi fură ne­voiţi să se scufunde cu totul. Mucozitatea verde îi în­cleia gura, era imposibil de respirat. Prinzînd aerul cu gura, Redrick îşi smulse din nas tampoanele şi dintr-o dată simţi că putoarea dispăruse. Aerul era plin de un miros proaspăt şi pătrunzător de ozon, iar aburul din jur se îngroşase sau poate că i se înceţoşaseră ochii şi deja nu se mai vedeau dealuri nici în stînga, nici în dreapta, nu se mai observa nimic, doar capul lui Art­hur mînjit de drojdia verde şi aburul galben care şerpuia în jur.

"Trec, trec, se gîndea Redrick. Doar nu e prima dată. Toată viaţa aşa a fost la mine: în noroi, iar deasupra capului fulgere, şi niciodată n-a fost altfel... Dar de unde mizeria asta? Cîtă mizerie... Îţi pierzi minţile, nu alta. Cîtă mizerie într-un singur loc, de parcă s-au strîns aici toate porcăriile din lume... Mucozitatea asta este Sterviatnik, se gîndi cu furie. Pe aici a trecut Sterviatnik şi de la el a rămas... Ochelaristu' a căzut în dreap­ta. Canişu' în stînga, şi totul pentru ca Sterviatnik să treacă printre ei şi să lase după el toată această mizerie. Aşa-ţi trebuie, Roşcatule! Cine calcă pe urmele lui Ster­viatnik întotdeauna o să-nghită rahat. Ce, n-ai ştiut asta şi înainte? Peste tot e-aşa. Sînt prea mulţi ca Sterviatnik şi de aceea n-a mai rămas nici un loc curat. Totul s-a împuţit... Nunan e un prost: «Tu, Roşcovanule, strici tot echilibrul, strici ordinea şi nu suporţi nici o organizare: nici pe cele bune, nici pe cele rele. Din cauza celor ca tine n-o să fie niciodată raiul pe pămînt...» Da' ce te pri­cepi tu la toate astea, grăsanule? Cînd am văzut vreodată o ordine bună? Da' cînd m-ai văzut pe mine într-o or­dine bună? Toată viaţa am văzut cum mor Kirillii, Ochelariştii, iar cei ca Sterviatnik se tîrăsc printre ca­davrele lor, pe cadavrele lor, ca nişte viermi, şi murdăresc, murdăresc, murdăresc..."

Alunecă pe o piatră, se scufundă, ieşi, văzu din nou alături faţa schimonosită cu ochii holbaţi şi deodată, în­gheţă: i se păru că pierduse direcţia. Dar nu, nu se ră­tăcise. Înţelese imediat că trebuie să meargă uite-acolo, unde iese din noroi o piatră. Înţelesese asta, deşi în afară de piatră nu se mai vedea decît pîcla galbenă.

Stai!..., ţipă el. Ţine-te mai la dreapta! Mai la dreapta pietrei.

Din nou nu-şi auzi vocea şi atunci îl ajunse pe Arthur, îl prinse de umăr şi începu să-i arate cu mîna: "Ţine-te mai la dreapta pietrei şi mergi cu capul în jos". "O să mi-o plătiţi voi, se gîndi". Lîngă piatră, Arthur se scu­fundă şi imediat un trăsnet lovi, cu un pocnet asurzitor, creştetul pietrei negre făcînd să zboare în toate părţile aşchii încinse. "O să mi-o plătiţi" repetă el, cufundîndu-se cu totul, dînd din mîini şi din picioare cu toate pute­rile. Trosnetul unui fulger îi sfîşie din nou auzul. "Tot sufletul am să-l scot din voi". Şi-n treacăt, se gîndi: "Oare la cine mă refer?... Nu ştiu. Da' cineva trebuie să mi-o plătească şi-mi va plăti pentru asta! Staţi un pic, numai să ajung la Glob, că eu nu sînt Sterviatnik ... O să mi-o plătiţi aşa cum trebuie şi aşa cum vreau eu..."

Cînd au ieşit la loc uscat, pietrişul se încălzise deja de la soare. Erau complet asurziţi, întorşi pe dos, clăti­nîndu-se şi agăţîndu-se unul de altul ca să nu se prăbu­şească. Redrick văzu o furgonetă jupuită, fără roţi, şi, ca prin ceaţă, îşi aminti că aici, la umbra ei, te poţi odihni. Se tîrîră în umbră. Arthur se întinse pe spate şi începu, cu degetele lipsite de vlagă, să-şi descheie scurta; în timp ce Redrick se lipi cu rucsacul de furgonetă, îşi şterse puţin palmele de pietriş şi băgă mîna la piept.

Şi mie, zise Arthur. Şi mie, mister Schuhart.

Redrick se miră cît de puternică este vocea băieţandrului, înghiţi o gură, închise ochii şi simţi cum lichidul fierbinte şi purificator se scurge prin gîtlej şi se întinde peste tot pieptul. Înghiţi încă o dată şi îi întinse bidonaşul lui Arthur. "Gata, se gîndi, lipsit de puteri. Am scăpat. Am trecut şi d-asta. Gata, acum văd deja cecul cu suma în litere. Ce, credeţi că am uitat? Nu! Eu ţin minte totul. Credeţi că o să vă mulţumesc că m-aţi lăsat viu şi că nu m-aţi înecat? Ciu-ciu şi nu mulţumesc. V-a venit sfîrşitul, e clar? N-am să las nimic aşa. Acum eu hotărăsc. Eu, Redrick Schuhart, în deplinătatea facultă­ţilor mintale, voi hotărî tot şi pentru toţi. Iar voi, broaşte rîioase, sterviatnici, extratereştri, ciolănoşi, quarterblazi, paraziţi, verzişori, răguşiţi, cei cu uniforme, simandicoşi, cei cu serviete şi cu «binefaceri», patroni, cei cu AV-uri, cu motoare veşnice, cu «chelia ţînţarului», cu discursuri, cu diferite promisiuni ― ajunge! M-aţi dus destul de nas! Şi eu, prostu', mă lăudam că aşa vreau, că aşa o să fac, iar voi, tîrîturilor, aprobîndu-mă, vă făceaţi cu ochiul în spatele meu şi mă duceaţi de nas. Mă trăgeaţi, mă întindeaţi, mă tîraţi de nas prin închisori, prin «bom­be»... Ajunge!"

Desfăcu curelele rucsacului şi luă din mîinile lui Arthur bidonaşul.

Niciodată n-aş fi crezut, zise Arthur cu o nedu­merire blîndă în glas, nici n-aş fi putut să-mi închipui... Ştiam, bineînţeles, moarte, foc... Dar ca să existe aşa ceva!... Cum vom răzbate la întoarcere?

Redrick nu-l asculta. Tot ce spunea acest omuleţ nu mai avea acum nici o importanţă. Nici înainte nu avu­sese, dar atunci era totuşi un om. Acuma însă... Un şperaclu vorbitor. Lasă-l să vorbească.

Ar fi fost bine să ne spălăm... (Arthur privi în jur cu teamă.) Măcar faţa să mi-o fi limpezit.

Redrick se uită la el absent. Îi observa părul năclăit şi lipicios, ca de pîslă, faţa mînjită de mucozitatea acum uscată, cu urme de degete, şi-n general corpul, acoperit de o crustă de noroi crăpată, şi nu simţi nici milă, nici iritare, nimic. Un şperaclu vorbitor. Îşi întoarse capul, în faţă se întindea un spaţiu plictisitor, ca un şantier părăsit, acoperit de pietriş, de praf alb, plin de soarele orbitor, un alb insuportabil, fierbinte şi mort. Capătul îndepărtat al carierei se vedea deja de aici, era tot de un alb orbitor şi de la distanţă părea complet neted şi abrupt, iar capătul apropiat era marcat de sfărîmături de piatră. Coborârea în carieră începea acolo unde se detaşa, ca o pată roşie printre, pietre, cabina excavatorului. Acesta era singurul marcaj. Trebuia să meargă direct spre el, bizu­indu-se doar pe noroc.

Arthur se ridică pe neaşteptate, băgă mîna sub furgonetă şi scoase de-acolo o cutie de conserve ruginită.

Ia uitaţi-vă, domnule Schuhart... zise el, înviorîndu-se. Asta, probabil, a lăsat-o tata... Şi mai sînt acolo.

Redrick nu-i răspunse. "Ce nechibzuinţă! se gîndi in­diferent. Mai bine nu ţi-ai fi adus aminte de tata. Acum era mai bine dacă tăceai din gură. Dar, de altfel, e tot­una..." Se ridică şi oftă de durere, pentru că toată îm­brăcămintea se lipise de corp, de pielea arsă, şi acum se rupea ceva dureros acolo, se dezlipea ca o faşă uscată de o rană. Arthur se ridică şi oftă şi el, în timp ce se uita la Redrick, cu suferinţă. Se vedea clar că ar fi vrut să se plîngă, dar n-avea curaj. Mormăi numai, cu o voce înăbuşită:

Pot să mai, iau o gură, domnule Schuhart?

Redrick piti la piept bidonaşul care-l ţinea în mînă şi zise:

Vezi roşu ăla printre pietre?

Îl văd, zise Arthur, şi oftă spasmodic.

Direct spre el.

Arthur se întinse gemînd, îşi îndreptă umerii şi se schimonosi, uitîndu-se în jur.

Să mă spăl un pic... S-a lipit totul.

Redrick îl aşteptă în tăcere. Arthur se uită la el fără speranţă, se întoarse şi începu să meargă, dar se opri imediat.

Rucsacul... V-aţi uitat rucsacul, domnule Schuhart.

Marş înainte, îi ordonă Redrick.

Nu mai avea răbdare nici să explice, nici să mintă şi de fapt nu mai avea nici un rost. Şi-aşa o să meargă, n-are încotro. Şi Arthur porni, tîrîndu-şi picioarele, adus din spate, încercînd să-şi dezlipească de pe faţă mizeria scorţoasă, se făcuse mic, slab şi amărît, ca un pisoi ud fără stăpîn. Redrick porni în urma lui şi, cum ieşi din umbră, soarele îl pocni, orbindu-l. Îşi puse palma streaşină şi regretă că nu-şi luase ochelarii negri. Fiecare pas ridica un norişor de praf alb, praful se aşternea pe bocanci şi putea, dar parcă mai degrabă Arthur duhnea, iar ca să meargă în urma lui era imposibil. Dintr-o dată înţelese însă că el pute cel mai tare. Mirosul era infect, dar cu­noscut. Aşa mirosea în oraş atunci cînd vîntul de nord aducea pe străzi fumul de la uzină. Şi tatăl său tot aşa duhnea cînd se întorcea acasă, imens, sumbru, cu ochii roşii ca de nebun. Şi Redrick se grăbea să se ascundă într-un colţ, de unde se uita cu groază cum taică-su îşi smulgea de pe el hainele de lucru şi le arunca în mîinile mamei, cum trăgea de pe labele uriaşe bocancii stîlciţi, cum îi împingea sub cuier şi, numai în şosete, lipăia pînă în baie, auzea cum de-acolo, de sub duş, pu­făia îndelung şi plescăia sub apă, cum trîntea nişte ligheane, bolborosea ceva pe-acolo, iar pe urmă cum urla de se cutremura casa: "Maria... ai adormit?" Trebuia să stea pitit pînă cînd se spăla şi se aşeza la masa pe care mama punea o sticlă, o farfurie adîncă, plină cu supa groasă, şi un borcan de Ketchup, să aştepte pînă cînd termina supa, rîgîia şi începea carnea cu fasole, şi abia atunci putea să iasă la lumină, să se aşeze pe genunchii lui şi să-l întrebe pe care maistru sau pe care inginer l-a mai înecat în acid sulfuric.

În jur, totul era încins pînă la alb şi îi era greaţă de arşiţa uscată şi aspră, de duhoare, de oboseală; îl ustura pielea arsă, care crăpase pe la încheieturi, şi i se părea că prin ceaţa fierbinte care îi învăluia creierul ea ţipa ca să audă şi el, cerîndu-i apă, linişte şi răcoare. Amin­tiri aproape uitate se îngrămădeau în creierul lui um­flat, se răsturnau între ele, se acopereau şi se amestecau, împletindu-se cu lumea albă, încinsă, care dansa în faţa ochilor întredeschişi, şi toate erau amare, toate emanau milă covîrşitoare sau ură. Încerca să intervină în haosul ăsta, străduindu-se să scoată din trecut un miraj dulce, şi sentimente de tandreţe şi prospeţime reliefau din adîncurile memoriei faţa tînără şi veselă a Gutei, încă fată, cînd era dorită şi neprihănită, şi ea apărea în faţa ochilor, dar imediat se acoperea de rugină, se deforma, curgea şi se transforma într-o mutrişoară ursuză, acope­rită de blăniţa lungă şi aspră a Maimuţicăi. Încerca să-şi aducă aminte de Kirill, pentru el om sfînt, de mişcările lui repezi şi agile, de rîsul lui şi de vocea care-i promi­tea locuri şi timpuri minunate, nemaivăzute, iar Kirill apărea şi el. Pe urmă licărea în soare păienjenişul argintiu şi iată că Kirill deja dispăruse şi pe Redrick îl piro­nesc ochii îngereşti şi ficşi ai lui Hugh Răguşitu', după care mîna lui mare şi albă cîntăreşte în palmă containerul de porţelan... În conştiinţa lui se învălmăşeau forţe în­tunecate, care îi coborau bariera voinţei şi îi stingeau pu­ţina bunătate pe care o mai păstra memoria lui, şi deja i se părea că pînă acum nu fusese nimic bun, ci numai mutre, mutre, mutre...

Şi-n tot timpul ăsta rămînea stalker, fără să se gîn­dească, fără să simtă, fără chiar să ţină minte, şi vedea parcă cu cerebelul că, uite, acolo în stînga, la o distanţă nepericuloasă, deasupra mormanului de scînduri vechi, stă "fantoma veselă" ― liniştită, fără vlagă şi dă-o dra­cului, iar din dreapta adie un vînt nedesluşit, ca după cî­ţiva paşi să apară "chelia ţînţarului", netedă ca oglinda şi cu multe cozi ca o stea de mare, încă departe, şi nu mi-e frică, iar în centrul ei o pasăre turtită ca o umbră, ceva foarte rar, pentru că păsările nu zboară deasupra Zonei; iar acolo, alături de potecă, două "biberoane" aruncate de Sterviatnik, probabil la întoarcere, cînd frica a învins lăcomia. Vedea toate astea şi reţinea totul, iar cînd Arthur, încovoiat, greşea direcţia măcar cu un pas, gura lui Redrick se deschidea singură şi un urlet răguşit şi ameninţător îi ieşea din gîtlej. "O maşină, se gîndea. Aţi făcut din mine o maşină..." Pietrişul de la marginea carierei se apropia şi deja putea să desluşească desenele ciudate ale ruginei pe acoperişul roşu ai cabinei excava­torului.

"Eşti un prost, Barbridge. Şmecher, dar prost. Cum ai putut să ai încredere în mine, ai? De cînd mă ştii tu? Ar fi trebuit să mă cunoşti mai bine decît eu însumi. Ai îmbătrînit, asta este. Te-ai prostit. E şi normal. Poate fiindcă ai avut de-a face numai cu proşti..." Şi atunci îşi imagină cum s-a desfigurat Sterviatnik cînd a aflat că Arthur, frumosul Archie, sînge din sîngele lui ...a plecat în Zonă cu Roşcatu', după picioarele lui Sterviat­nik, a plecat nu cu un mucos inutil, ci cu fiul lui, viaţa lui, mîndria lui. Şi imaginîndu-şi toate astea, Redrick începu să rîdă în hohote, iar cînd Arthur îşi întoarse speriat capul dădu din mînă continuînd să rîdă: "Marş, marş!". Şi iar au început să i se tîrască prin minte, ca pe un ecran, mutre, mutre, mutre... Trebuie să schimbe totul. Nu o viaţă, nu două, nu un destin sau două destine. Tre­buie schimbat fiecare şurub al acestei lumi infecte...

Arthur se apropie de marginea rîpei din faţa carierei, se opri şi rămase pironit locului, privind în jos şi-n de­părtare, întinzîndu-şi gîtul lung. Redrick se apropie şi se opri alături. Nu se uita acolo unde privea Arthur. Lîngă picioare, din adîncurile carierei, pleca drumul bă­tătorit cu mulţi ani în urmă de şenilele şi roţile tractoa­relor grele. La dreapta lui se ridica un perete abrupt, alb şi crăpat de căldură, iar în stînga era şes, unde, printre pietre şi grămezi de piatră spartă, stătea aplecat exca­vatorul. Cupa lui părea sleită de puteri, prăbuşită la ca­pătul drumului. Şi aşa cum era de aşteptat, nimic nu se mai vedea pe drum, dar lîngă cupă, pe o pantă aspră şi colţuroasă, atîrnau ţurţurii răsuciţi şi negri ce semănau cu nişte lumînări metalice, groase, forjate. În praf se ve­deau o mulţime de pete, de parcă acolo se vărsase nişte bitum. Asta-i tot ce mai rămăsese de la ei şi nici nu puteai să spui cîţi au fost. Poate că fiecare pată este un om, o dorinţă a lui Sterviatnik. Ia uite, Sterviatnik scăpase cu bine, viu şi nevătămat din subsolul blocului 7. De-a­colo Sterviatnik scosese cu uşurinţă din Zonă "magnetul fluid". Iar ţurţurul acela era comoara de Dina Barbridge pe care toţi o doreau, care nu semăna nici cu tata, nici cu mama. Iar pata aceea era Arthur Barbridge, frumosul şi mîndrul Archie, care nu semăna cu părinţii.

Am ajuns, hîrîi încordat Arthur. Mister Schuhart, am ajuns totuşi, nu-i aşa?

Rîdea bucuros, se aşezase pe vine şi cu amîndoi pum­nii începuse să lovească pămîntul cu toată puterea. Părul năclăit şi întărit ca o crustă pe creştetul capului tremura şi flutura caraghios în toate părţile, aruncînd bucăţi de noroi uscat. Şi numai atunci Redrick îşi ridică privirea şi privi Globul. Încet. Cu teamă. Cu frica ascunsă că n-o să arate aşa cum îşi imaginase. Că o să-l pătrundă îndoiala şi Globul se va prăbuşi de pe cerul unde abia se căţă­rase, înghiţind astfel toate scîrnăviile.

Nu era de aur, ci mai degrabă din cupru roşcat, com­plet neted, şi lucea mat în soare. Zăcea aruncat lîngă peretele îndepărtat al carierei, stînd comod printre mor­manele de rocă presată şi chiar de aici se vedea cît este de mare şi cît de greu apasă locul unde se afla.

Nu avea nimic dezamăgitor sau îndoielnic în el, dar nici nu avea nimic ce-ar fi putut să-i dea o speranţă.

Nu se ştie de ce, dar îi trecu prin cap ideea că Globul este gol pe dinăuntru şi că ar trebui să fie foarte fier­binte, încins de soare. Era clar că nu emitea o lumină proprie, că nu se putea ridica în aer să danseze, aşa cum se vorbea în legende. Zăcea acolo unde căzuse. Poate că scăpase dintr-un oarecare buzunar imens şi se rostogo­lise, rătăcindu-se în timpul unui joc de giganţi. Nu era aşezat aici. Fusese aruncat şi el, la fel cum erau azvîrlite toate astea: "brăţări", "biberoane", "baterii", şi alte gu­noaie rămase de la Vizită. Dar, în acelaşi timp, avea ceva şi, cu cît se uita mai mult la el, Redrick îşi dădea seama cît este de plăcut să-l priveşti, cum te îndeamnă să te apropii de el, să vrei să-l atingi, să-l mîngîi. Din nou îi trecu prin cap o trăsnaie, că ar fi foarte odihnitor să te aşezi lîngă el sau, şi mai bine, să te sprijini cu spatele de el, să-ţi dai capul pe spate şi, închizînd ochii, să te gîndeşti, să dai drumul la amintiri şi poate chiar să moţăi un pic...

Arthur sări în picioare, îşi desfăcu toate fermoarele de la scurtă, o smulse şi o azvîrli la picioare, ridicînd un nor de praf alb. Ţipa ceva, strîmbîndu-se şi dînd din mîini, pe urmă le duse la spate şi dansă făcînd cu picioa­rele figuri complicate. Sărind, porni în jos pe povîrniş. Nu se mai uita la Redrick, uitase de el. Uitase de toate, mergea să-şi îndeplinească dorinţele, dorinţele mărunte şi ascunse ale unui licean care roşeşte, ale unui băieţan­dru care nu văzuse în viaţa lui nici un fel de bani, în afară de cei "de buzunar", ale unui mucos pe care îl snopeau în bătaie dacă mirosea măcar un pic a alcool atunci cînd se întorcea acasă şi din care voiau să crească un avocat celebru, iar, în perspectivă, un ministru şi, cine ştie cum, înţelegeţi voi... preşedinte. Mijindu-şi ochii înroşiţi de lumina orbitoare, Redrick privea tăcut în urma lui. Stătea impasibil şi rece, ştiind ce-o să se întîmple acum, simţind însă că nu se va putea uita. Totuşi, pînă cînd totul era posibil, va privi fără să simtă ceva deosebit, poate doar înlăuntrul lui, undeva în adîncime, unde în­cepuse să se neliniştească un oarecare viermişor, ce por­nise să se răsucească cu căpşorul lui ţepos.

Băiatul tot mai cobora în sărituri, pe povîrnişul abrupt, bătînd un step dement, iar praful alb îi sărea de sub tălpi în timp ce ţipa ceva cu toată puterea, foarte vesel, răsunător, dar foarte solemn, ca un cîntec sau, mai bine-spus, ca o litanie. Redrick se gîndi că, pentru prima dată în existenţa carierei, acest drum era străbătut în atmo­sferă de sărbătoare. La început nu ascultase ce urlă acest şperaclu vorbitor, dar pe urmă parcă se aprinse ceva în el şi auzi: "Fericirea pentru toţi!... Pe gratis!... Fericire din belşug!... Veniţi aici cu toţii!... Ne ajunge la toţi! ... Nimeni n-o să plece supărat!... Pe gratis!,.. Fericire! Pe gratis! ..."

Şi, dintr-o dată, amuţi, de parcă o mînă imensă i-ar fi băgat un căluş în gură. Redrick văzu cum vidul trans­parent, care se furişase în umbra cupei excavatorului, îl prinse, îl aruncă în aer încet şi cu putere îl răsuci, aşa cum femeile storc rufele. Redrick mai avu timp să vadă cum unul din bocancii prăfuiţi a fost smuls de pe piciorul lui Arthur şi proiectat în sus, undeva deasupra carierei. Atunci îşi înţoarse capul şi se aşeză. În cap se făcuse gol şi amorţise. În jur era linişte şi mai ales în spatele lui, acolo pe drum. Atunci îşi aduse aminte de bidonaş, dar fără plăcere, ca de-un medicament pentru care a venit vremea să-l ia. Deşurubă căpăcelul, începu să bea cu în­ghiţituri mici şi, pentru prima dată în viaţă, ar fi vrut ca în bidonaş sa nu fi fost alcool, ci pur şi simplu apă rece...

Trecu un timp, şi-n cap apărură nişte gînduri cît de cît coerente. "Asta-i tot. Drumul e liber. Chiar acum aş putea să merg, dar mai bine să mai aştept un pic. «Ma­şina de tocat» e capabilă de orice scamatorie. Tot tre­buie să mai reflectez puţin. Numai că asta nu-i o treabă obişnuită pentru mine, ăsta-i tot necazul". Ca să se gîn­dească ar fi însemnat să se eschiveze, să trişeze, să pă­călească, să mintă. Şi aici toate astea nu mai merg...

n sfîrşit... Ce să zic?... Maimuţica, tata... Să plă­tească pentru toate, să le iasă tîrîturilor sufletul, să se sature şi ei de rahat aşa cum am înghiţit şi eu... Nu, nu aşa. Roşcatule! Adică aşa, bineînţeles... Dar ce-nseamnă toate astea? Ce-mi trebuie mie? Astea-s înjurături, nu gînduri". Îngheţă, presimţind ceva groaznic, şi, trecînd peste mulţimea diferitelor gînduri, îşi porunci cu răuta­te: "Ia ascultă, măi, mutră roşcată. N-ai să pleci de-aici pînă n-o să te gîndeşti la ceva concret. O să pieri aici cu acest globuleţ, ai să putrezeşti, ai să te prăjeşti, dar n-ai să pleci..."

"Doamne, unde-mi sînt cuvintele, unde-mi sînt gîn­durile? Şi cu avînt îşi trosni una peste faţă. În toată viaţa mea n-am avut nici un gînd! Aşteaptă-mă! Doar Kirill mi-a vorbit ceva, aşa... Kirill!" Cotrobăia febril prin amintiri, îi apăreau nişte cuvinte cunoscute şi semi-cunoscute, dar nimic nu se închega, pentru că de la Ki­rill nu rămăseseră cuvinte, ci numai nişte imagini neclare, bune sau foarte bune, dar complet neverosimile..."

"Ce ticăloşie. Ticăloşie... Pînă şi aici m-aţi învîrtit, m-aţi lăsat fără limbă, tîrîturilor... Golan... Aşa cum am fost un golan, aşa am şi îmbătrînit: tot un golan. Şi asta nu trebuie să fie. Auzi? O dată pentru totdeauna, să-ţi fie interzis pe viitor! Omul se naşte ca să gîndească (ia­tă-l şi pe Kirill, în sfîrşit)... Numai eu nu cred în asta. Nici înainte n-am crezut şi nici acum nu sînt convins. Iar pentru ce se naşte omul nu ştiu. S-a născut şi s-a născut. Se hrăneşte fiecare cum poate. Lasă să fim cu toţii sănătoşi, iar ei lasă să crape... Adică cine sîntem noi şi cine sînt ei? Nu mai înţeleg nimic. Mie îmi este bine, lui Barbridge îi este rău, lui Barbridge îi e bine, lui Ochelaristu' îi e rău, lui Răguşitu' îi e bine, e rău pentru toţi. Numai el, tâmpitul crede că poate să se strecoare la timp. Doamne, ce ciulama! Toată viaţa m-am războit cu căpi­tanul Quarterblood, iar el toată viaţa a fost în război cu, Răguşitu' şi de la mine, idiotul, vroia un singur lucru, să nu mai fiu stalker. Dar cum să nu mai fiu stalker cînd am de hrănit o familie? Să mă duc la slujbă? Da' nu vreau să muncesc pentru nimeni. Mi-e silă de munca voastră. Puteţi oare să înţelegeţi asta? Dacă omul mun­ceşte, o va face întotdeauna pentru cineva. Este un sclav şi nimic altceva, iar eu întotdeauna am vrut să fiu singur, ca să-i înfrunt pe toţi, cu apatia şi plictiseala lor..."

Bău restul de coniac şi, cu toată puterea, trînti, de pămînt bidonaşul gol, care, lucind în soare, se rostogoli pe undeva şi Redrick uită imediat de el. Acum stătea acoperindu-şi ochii cu mîinile şi încerca să nu înţeleagă, nici să vorbească, dar măcar să vadă ceva, cam cum ar trebui să fie, însă din nou zări numai mutre, mutre şi iar mutre... Verzişori, sticle, grămezi de cîrpe care au fost cîndva oameni, coloane de cifre... Ştia că tot ce ve­dea trebuia să dispară şi ar fi vrut să le şteargă, dar i se păru că dacă toate astea vor dispărea, atunci nu va mai rămîne nimic ― doar pămîntul neted şi gol. De nepu­tinţă şi disperare, ar fi vrut din nou să se sprijine şi să-şi dea capul pe spate, dar se ridică, îşi scutură pantalonii de praf şi începu să coboare în carieră. Soarele dogorea, iar în faţa ochilor pluteau pete roşii, aerul tremura şi în această vibrare Globul părea că dansează pe loc, ca o geamandură pe valuri. Redrick trecu pe lîngă cupă şi, superstiţios, îşi ridică picioarele mai sus, ferindu-se să nu atingă petele negre, scufundîndu-se apoi în pămîntul prăfos, se tîrî prin toată cariera de-a curmezişul, spre Globul care dansa şi-i făcea cu ochiul. Era transpirat tot, se sufocase de căldură, în acelaşi timp trecîndu-l fiori de gheaţă, tremura ca după o beţie, iar printre dinţi îi scîr­ţîia praful cretos şi searbăd. Şi deja nici nu mai încerca să gîndească. Repeta întruna, cu disperare, ca o rugăciune: "Sînt un animal. Vezi bine că sînt un animal. N-am cu­vinte, nu m-a învăţat nimeni să folosesc cuvintele, nu ştiu să gîndesc. Aceste tîrîturi nu mi-au dat posibilitatea să învăţ şi să gîndesc. Dar dacă eşti într-adevăr atît de puternic, de atotştiutor şi atotînţelegător... Descurcă-te singur! Uită-te în sufletul meu, ştiu că acolo găseşti ce-ţi trebuie. Trebuie să fie ceva! Doar nu mi-am vîn­dut nimănui sufletul, niciodată! Este al meu, este ome­nesc! Nu se poate să vreau răul!... Şi blestemat să fie tot, că nimic nu pot să-ţi mai spun în afară de aceste cu­vinte copilăreşti: «Ferice pentru toţi, pe gratis, şi hai să nu plece nimeni supărat!»".

Conversia RTF in HTML facuta cu Convert.Files (online) tehnoredactat de 2012 OSCII-Lab