Omul fara dileme


 


    Am mai spus si repet sunt articole care le consider utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este  aici 


Omul fara dileme

Uneori regret ca gazeta de fata se numeste Dilema. Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmbovitean nu poate trece pe lânga acest cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora si malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai suparator e malentendu-ul. Un demon simplificator a lasat unora impresia ca filosofia acestei publicatii e bâlbâiala, inexistenta criteriilor, absenta opiniei. "O revista fara un punct de vedere ?" suna unul dintre reprosurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se gasesc repede destui care sa ne reproseze ca ne-am depasit programul, ca nu suntem destul de "dilematici". Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiti de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca pe nimeni si ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbam peste lucruri o privire cetoasa, fara discernamânt, si nu traim într-o cronica inhibitie mentala. Avem si noi nervi, avem si noi idiosincrasii. Stim ca viciul e rau si virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai si cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinas e bun si Corneliu Vadim Tudor e rau, ma rog, stim si noi ceea ce stie toata lumea. Si n-avem de gând sa introducem ezitari hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu toate lucrurile sunt clare si ca boala societatii românesti de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului si a dorintei sincere de conciliere). Suntem excedati de suficienta intelectuala si morala a celor care s-au dezvatat sa mai spuna "cred ca", poate ca", "ma întreb daca", "nu mi-e foarte clar", "nu stiu ce sa spun", "trebuie sa mai reflectez" si alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena insasi a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de întelepciune. În definitiv, nici buna crestere nu e operanta în orice împrejurare. Este însa acesta un argument sa o declaram futila?

Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevolutionare. Cât de "dilematici" stim sa fim în lumea aceea în care totusi binele si raul se deosebeau cu usurinta! Cât de firesc ni se parea, atunci, sa spunem ca "orice am face nu se schimba nimic" si ca deci e preferabil sa stam cuminti, într-o toropeala plina de argumente!

.

Am trait decenii întregi sub blestemul dilemei "din care nu se poate iesi". Si am platit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastra de a amâna. Nu cumva ne expunem, astazi, riscului opus? Caci suntem înconjurati de confuzii, ambiguitati si aproximatii, iar noi ne comportam batos, apodictic, ca niste activisti decerebrati, intransigenti, fara "complicatii" interioare. Asa stând lucrurile, ne putem întreba cum si când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdata?

Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevarul. Vrea însa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocanesti sau fanatice), cu marginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva tradatorilor din Opozitie, si omul fara dileme antiguvernamental, care are în buzunar reteta mântuirii nationale, dar nu intelege s-o puna la dispozitia derbedeilor... Omul fara dileme e, în România, un personaj cu traditii: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care stiau ca "americanii sunt timpiti" si femeia româna "a opta minune a lumii". Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept "constiinta mai buna a neamului": îngrijorat si sententios, el ne îngroapa în dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabileste baritonal cine va fi iertat si cine nu, sfatuieste, amendeaza, transeaza. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecator. Pus în fruntea unei institutii (a Televiziunii, de pilda), el îsi asuma prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Stie ce ne trebuie mai bine decât o stim noi însine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admiratia, cine dispretul nostru. Ne da o gluma pe saptamâna si o poezie pe saptamâna, alese, evident, de specialisti (alesi de el), asa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducatorul. Cel caruia nu-i trece niciodata prin cap ca poate gresi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit si vatamator. Cel care stie întotdeauna ce face si nu face decât ceea ce stiinta lui cubica, de beton, îi dicteaza sa faca. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se rafuieste Dilema. Atât cât îi sta în Putere. Si atâta vreme cât omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.

Andrei PLESU

Dilema, nr.8, 4-10 martie 1993



accesind acest  link ajungeti in pagina home a blog-ului

 


    E-mail            © 2009-2085 ASCII-Lob       Home    Popescu-Colibasi