Uneori regret ca gazeta de fata se numeste Dilema.
Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmbovitean nu poate trece pe lânga acest
cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora si malentendu cras. Din
punctul meu de vedere, cel mai suparator e malentendu-ul. Un demon simplificator a lasat
unora impresia ca filosofia acestei publicatii e bâlbâiala, inexistenta criteriilor,
absenta opiniei. "O revista fara un punct de vedere ?" suna unul dintre
reprosurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se gasesc
repede destui care sa ne reproseze ca ne-am depasit programul, ca nu suntem destul de
"dilematici". Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept
manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi
nu spunem, cotropiti de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca
pe nimeni si ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu
plimbam peste lucruri o privire cetoasa, fara discernamânt, si nu traim într-o
cronica inhibitie mentala. Avem si noi nervi, avem si noi idiosincrasii. Stim ca
viciul e rau si virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai si
cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinas e bun si Corneliu
Vadim Tudor e rau, ma rog, stim si noi ceea ce stie toata lumea. Si n-avem de gând
sa introducem ezitari hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu
toate lucrurile sunt clare si ca boala societatii românesti de azi e excesul tonului
categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului si a dorintei sincere de
conciliere). Suntem excedati de suficienta intelectuala si morala a celor care s-au
dezvatat sa mai spuna "cred ca", poate ca", "ma întreb
daca", "nu mi-e foarte clar", "nu stiu ce sa spun",
"trebuie sa mai reflectez" si alte asemenea formule cuviincioase, care
constituie igiena insasi a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în
jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de
întelepciune. În definitiv, nici buna crestere nu e operanta în orice împrejurare.
Este însa acesta un argument sa o declaram futila?
Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de
moravurile noastre prerevolutionare. Cât de "dilematici" stim sa fim în
lumea aceea în care totusi binele si raul se deosebeau cu usurinta! Cât
de firesc ni se parea, atunci, sa spunem ca "orice am face nu se schimba
nimic" si ca deci e preferabil sa stam cuminti, într-o toropeala plina
de argumente!
|
. |
Am trait decenii întregi sub blestemul
dilemei "din care nu se poate iesi". Si am platit scump, în decembrie 1989,
capacitatea noastra de a amâna. Nu cumva ne expunem, astazi, riscului opus? Caci
suntem înconjurati de confuzii, ambiguitati si aproximatii, iar noi ne comportam
batos, apodictic, ca niste activisti decerebrati, intransigenti, fara
"complicatii" interioare. Asa stând lucrurile, ne putem întreba cum si
când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdata?
Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa
relativizeze valorile sau sa surdineze adevarul. Vrea însa scoaterea din joc a omului
fara dileme, cu certitudinile lui (mitocanesti sau fanatice), cu marginirea lui
inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva
tradatorilor din Opozitie, si omul fara dileme antiguvernamental, care are în
buzunar reteta mântuirii nationale, dar nu intelege s-o puna la dispozitia
derbedeilor... Omul fara dileme e, în România, un personaj cu traditii: de la Conul
Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care stiau ca "americanii sunt
timpiti" si femeia româna "a opta minune a lumii". Un caz special e omul
fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept "constiinta mai buna a
neamului": îngrijorat si sententios, el ne îngroapa în dihotomii: alege binele
de rau cu o precizie oraculara, stabileste baritonal cine va fi iertat si cine nu,
sfatuieste, amendeaza, transeaza. Omul fara dileme e creatorul tuturor
dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele
vindecator. Pus în fruntea unei institutii (a Televiziunii, de pilda), el îsi asuma
prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal
public. Stie ce ne trebuie mai bine decât o stim noi însine. Decide, în numele
nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admiratia, cine dispretul
nostru. Ne da o gluma pe saptamâna si o poezie pe saptamâna, alese, evident, de
specialisti (alesi de el), asa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara
folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducatorul. Cel caruia
nu-i trece niciodata prin cap ca poate gresi, ca poate fi monstruos, ca e nedorit si
vatamator. Cel care stie întotdeauna ce face si nu face decât ceea ce stiinta lui
cubica, de beton, îi dicteaza sa faca. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se
rafuieste Dilema. Atât cât îi sta în Putere. Si atâta vreme cât omul fara
dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.
|
