De la îngrijitor de bâtrâni, la pictor respectat în întreaga Italie

Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa-jurnalul.ro

begin copy/paste Bob Marley, Jimi Hendrix, Louis Armstrong, Marilyn Monroe. Parca sunt aievea, în galeria unde expune Mirela. Un portretist pur-sânge, deosebit de apreciat în Italia. În România nu a auzit nimeni de ea. A trebuit mai întâi sa lucreze ca laboranta la firme obscure din Husi, oras de granita al României. E ca în povestea Cenusaresei. A tânjit la realizarea visului sau de a deveni un pictor apreciat. Pâna acolo, a schimbat cearceafuri murdare. A suportant mirosuri ?i vorbe grele ca îngrijitor de batrâni în Italia. A spalat pe jos podeaua drumului catre arta. Calea reusitei sale a fost pavoazata cu sacrificii si miros de sudoare. Povestea succesului ei contine drept ingrediente ambitia si puterea de a nu renunta la ceea ce îti place, în ciuda obstacolelor. Un exemplu în acest sens: Mirela Balan, un român care a plecat în strainatate pentru a obtine un câstig minim ca îngrijitor de batrâni, dar care prin ambitie a ajuns un artist plastic cunoscut în toata Italia, având comenzi din toate partile. De la cenusiul României la sclipirea succesului peninsular! Mirela a povestit pentru Jurnalul National cum a reusit în viata, în ciuda faptului ca printre culorile vietii sale predominante au fost la un moment dat negrul si griul. A pornit de jos, ajungând la un moment dat, dupa ce a renuntat la facultate, laboranta. În copilarie nu i-a fost deloc usor. A început sa picteze din clasa a IV-a, primul premiu la desen provenind din perioada gimnaziului. A pictat o perioada, dupa care greutatile vietii au facut-o sa renunte. A plecat însa în strainatate pentru a-si realiza visul. A strâns din dinti multa vreme pentru asta, dar nu a cedat nicio clipa. A trebuit sa îngrijeasca zeci de batrâni si bolnavi cu gândul la succesul sau în viitor. Acum a împlinit cinci ani de când munceste în Italia si a reusit sa aiba numeroase expozitii în orase importante din Peninsula, câstigând de partea sa atât publicul, cât si critici si specialisti de arta din Italia.

“Daca vrei sa obtii ceva, trebuie sa muncesti pe brânci, pâna ai senzatia ca mori”

“Eu, copil fiind, am avut mereu senzatia ca cineva ma protejeaza, chiar daca pare ireal ceea ce zic. Nu stiu, o fi Dumnezeu sau vreo ruda de-a lui. M-am nascut într-o familie foarte modesta. Am cinci frati mai mari decât mine. Mama mea nu era chiar tânara când m-a nascut si mi-a spus de câteva ori ca nu era chiar bucuroasa de venirea mea pe lume pentru ca era deja foarte greu cu cinci copii. Diferenta asta de vârsta între mine si fratii mei m-a determinat, cu mintea mea de copil, sa-mi fac un fel de lume a mea. Eram un fel de “Niculae” din “Morometii”. Îmi amintesc scoala noastra modesta de cartier si “ghiozdanul” meu din clasa a-I-a, din carton, care nu era chiar nou ca la ceilalti copii, dar nu mi-a pasat deloc pentru ca abia asteptam sa merg la scoala. Legat de desen, îmi amintesc ca în clasa a patra stateam în ultima banca cu baietii când am realizat prima acuarela, niste mustati. Învatatorul nostru nu a fost prea încântat. M-a umilit, m-a scos în fata clasei, sa râda toti de mine. Prin clasa a VI-a am obtinut premiul întâi la desen într-o tabara. Nu mi-au placut însa diplomele, nu ma interesau. La liceu, prin clasa a XI-a, am început sa simt o atractie deosebita pentru pictura. Am început sa desenez si sa pictez de capul meu. Îmi amintesc si de prima expozitie personala în holul cinematografului “Dacia” din Husi. Era ceva pe vremea aceea! Din acel moment, mi-a ramas gândul numai la pictura, toata viata. Urasc expresia sau mentalitatea "sa fii în rând cu lumea". Acest lucru m-a facut sa ma îndepartez de multe ori de arta”. Însa din perioada aceea a liceului îti aminteste un sfat important primit de la profesorul sau de matematica Gheorghe Hoha. “De la profesorul Hoha am învatat ca trebuie sa muncim pentru a obtine ce vrem în viata. El avea o vorba: “daca vrei sa obtii ceva, trebuie sa muncesti pe brânci, pâna ai senzatia ca mori, dar sa nu-ti fie frica. De murit, n-ai sa mori“, îsi aminteste Mirela.

Nu e bine “sa fii în rând cu lumea”. A renuntat la facultatea de matematica, pentru pictura

“Am avut perioade când a trebuit sa fiu "în rând cu lumea”, la fel ca ceilalti, si trebuie sa recunosc ca au fost perioadele cele mai grele si mai urâte din viata mea, chiar daca n-au fost chiar imposibil de suportat. În aceste perioade au fost zile si zile în care trebuia sa fac cu totul altceva de ceea ce simteam eu ca-mi place, dar stiam ca trebuie. Mare greseala”. Aceste amintiri sunt din perioada când Mirela a lucrat ca laboranta la firme husene. Apoi a devenit studenta la matematica. A trebuit sa renunte pentru a-si urma visul. “Când eram studenta la matematica nu stateam aproape deloc la cursuri. Stateam mai mult la facultatea de arte, cu studentii de acolo, când se putea. Ma fascina lumea aia a lor, libertatea de care ei se bucurau. Rezultatele nu au întârziat sa apara, am renuntat la matematica, voiam sa ma fac pictor. Numai ca n-am avut curaj sa fiu “împotriva curentului”, cum se spune. Poate eram prea tânara, aveam 19 ani si n-am avut nici sustinere din partea nimanui. Mai târziu am învatat ca trebuie sa ai curaj si încredere pentru a putea îndeplini un vis. Eu nu visam sa devin celebra, voiam sa am linistea si pacea necesare pentru a realiza în culori ceea ce simt. Iubesc oamenii chiar daca, ciudat, nu sunt o fire chiar sociabila. Îmi place sa citesc pe fata lor ceea ce simt ei : tristete, bucurii. Sunt foarte atrasa de figura umana. Poate de aceea reusesc sa fac portrete destul de bine. Sotul meu m-a ajutat mult sa am încredere si m-a sustinut atunci când am hotarât sa ma pun “în fata curentului”. Am început sa pictez. Nimeni nu vedea ceva serios în asta, dar, cu timpul, a început sa le placa. Aveam multe comenzi si pictam si dupa imaginatia mea. Au fost anii cei mai fericiti din viata mea. Eram libera. Am avut un atelier în centrul orasului (Husi). Era un domn, Baltag, presedintele unei asociatii, care mi-a dat un spatiu si m-a angajat la acea asociatie. A fost protectorul meu. Ani la rând am avut conditii sa ma perfectionez, sa acumulez experienta, dar dupa un timp spatiul acela i-a trebuit pentru altceva si a trebuit sa plec”, povesteste Mirela.

Plecarea în Italia pentru îndeplinirea visului

“Când am venit în Italia aveam de gând sa stau pâna îmi fac un spatiu al meu. Nu m-am gândit ca o sa fiu cunoscuta ca pictor. Am luat-o de la zero, ca orice român care pleaca în Occident cu un buzunar plin de vise, nu de bani. N-am stat mult pe gânduri. Am trecut la treaba, iar aici “treaba” pentru femei straine e: ori stai cu batrâni si-i îngrijesti, ori stai în strada. La început am stat patru luni cu o batrâna care era în stadiu de leguma. si locuia într-o casa izolata. Italiana am învatat-o din carti si dictionare la început. Mi-a fost greu, dar am avut forta sa rezist .N-am vazut acea batrâna ca pe o povara, ci ca un instrument cu care eu pot sa-mi realizez visul. M-am înscris la un curs de asistenti medicali. Am fost acceptata, dar era foarte greu, pentru ca trebuia sa muncesc în acelasi timp. Trebuia sa învat si italiana bine. Am avut o vointa de fier. Am terminat printre cei mai buni. Eram chiar mult mai buna si decât italienii. Nici acum nu stiu cum am reusit. La jumatatea scolii am si fost angajata la o casa de batrâni. Acolo a fost si mai greu, pentru ca erau 25, nu unul. Foarte greu, îmi venea sa dau bir cu fugitii. Am crezut ca mor cu tot cu batrânii. Am terminat scoala, eram calificata. Le-am demonstrat italienilor ca noi suntem destepti, ca aveam obiceiul asta. Am început sa fac desene cu portretele colegilor mei. Le faceam cadou, pentru mine era nimic. Ma întrebau daca pot sa le fac si în culori. Au început sa apara si cu pozele rudelor si atunci le-am zis ca trebuie sa plateasca ceva. si asa, de la unul la altul, mi s-a dus vestea. Am vândut multe si mi s-a dus vestea pâna la persoane mai importante care mi-au propus sa fac expozitii. Aici, fiecare primarie dintr-un oras are o sala pentru expozitie sau alte manifestari culturale. Trebuia sa fac mai multe tablouri. Cu fondul lor de la primarie mi-au cumparat culori si pânze. Am ramas uimita. A fost punctul de plecare”.

Aripi ascutite pâna la nori. Succes deplin.

Avea “aripi ascutite pâna la nori”, spune ea, asemenea poetului Nichita Stanescu. “Am muncit pe brânci. Am realizat 45 de tablouri, le-am facut si rame singura. A fost o satisfactie maxima, mai ceva daca si-ai cumpara un Mercedes sau si-ai terminat vila. I-am cucerit pe toti. Expresia de admiratie de pe fetele italienilor m-a facut sa ma simt bogata. Am vândut multe tablouri la acea expozitie. Asa s-a auzit ca ar fi una “de la România” care picteaza minunat”, îsi aminteste Mirela. Au urmat alte expozitii mai mici si multe colective, împreuna cu pictori de marca ai Italiei. I-a cunoscut astfel pe marii pictori italieni. Însa acestia s-au aratat la început reticenti, dar pâna la urma au fost cuceriti de talentul extraordinar al româncei. A reusit sa fie primita la o mare expozi?ie din Italia unde vin vizitatori din întreaga lume. Astfel, opera sa a putut fi apreciata pe toate continentele. A fost singura artista care a expus portrete. “A fost un succes total pentru ca e greu sa prinzi expresia fetei, spuneau multi”. Aceasta fata reuseste perfect, de unde e?, întrebau criticii si specialistii de arta.

“Sa faci numai ceea ce crezi ca e bine pentru tine”

“Desi nu era nimeni cu mine, nu m-am simtit niciun moment singura. Arta mea era cu mine, tablourile mele îmi dadeau forta sa stau în fata tuturor si sa arat cine sunt. Le-am spus tuturor ca “vin din România”. Asa învata ca noi avem valori de care ei nu stiu. Au scris despre mine în reviste de arta cu tot felul de cuvinte întortochiate si pline de entuziasm. Pe viitor am în plan alte expozitii. Ma asteapta multa munca, dar sunt fericita ca fac ceea ce-mi place”. A trebuit sa insist, din nou, firesc, aproape superfluu, cu privire la cheia succesului ce o împarteseste tinerilor de azi. Mi-a raspuns sec. “Sa faci numai ceea ce crezi ca e bine pentru tine, sa te pui “împotriva curentului” si “sa nu fii în rând cu lumea “, daca e nevoie. Sa muncesti mult, sa nu uiti de unde ai plecat, pentru ca de acolo vin forta si energia de care ai nevoie. Sa nu-ti fie frica de momentele grele din viata ta, pentru ca de acolo vine partea cea mai buna”.

end copy/paste