cp VESTITUL HAIDUC IANCU JIANU

  Din neamul boieresc al Jienilor, Iancu a fost personajul cel mai cunoscut. Stim ca s-a nascut la Caracal, în anul 1787, data consemnata pe lespedea de piatra de pe mormântul sau. Era fiul paharnicului Costache Jianu, cel care în 1781 fusese numit de Alexandru Ipsilanti ispravnic al judetului Romanati.

  Noi ne-am obisnuit cu înfatisarea haiducului asa cum si-a imaginat-o pictorita Hortensia Popescu, dar chipul adevarat îl desprindem din frumoasa descriere facuta de contemporanul sau Ion Ghica: „Om scurt, îndesat, rumen la fata, ras si cu mustata deasa si scurta, îmbracamintea lui: dulama, pantaloni si scurteica, pe cap sapca, la brâu pistoale si un cutit cu prasele de os si pusca în cumpana în mâna dreapta. Ajunsese de o dibacie vestita în calarie si în vânatoare, încaleca fara a pune piciorul în scara si nici mâna pe coama calului si baga glontul prin veriga de inel.“

Iancu Jianu a mai avut trei frati: Amza, Dumitrache si Manolache, el fiind, e pare, cel mai mic. Afirmatia din unele lucrari potrivit careia ar fi avut si o sora, Ancuta, nu se confirma. Cei care sustin acest lucru vor sa dea o explicatie mai romantica momentului în care eroul s-a apucat de haiducie. Dupa acestia, Iancu ar fi facut acest pas la vestea ca Ancuta, chiar în ziua în care urma sa se logodeasca cu Tudor Vladimirescu, fusese rapita de cârc-erdarul Stoica, din ordinul vel vornicului Samurcas. O Ancuta a existat, într-adevar, numai ca ea nu a fost sora, ci... soacra haiducului si, evident, nu a fost niciodata eroina unei asemenea aventuri.

Asa cum au aratat unii dintre autorii care s-au ocupat si au scris despre el (generalul Petre Vasiliu Nasturel sau locotenent-colonelul Dimitrie Papazoglu), Iancu a apucat calea codrului din dorinta de a îndrepta relele din tara. „Pornit de un sentiment curat românesc“ (D. Papazoglu), Iancu si-a întocmit o ceata de haiduci, pedepsind abuzurile comise de dregatorii si slujitorii corupti din acei ani de sfârsit ai domniilor fanariote. Era stiutor de carte, cu relatii în rândul boierilor de tara, cu totii nemultumiti ca „slujbele toate ale tarii [erau] date pe mâna lor“ (clientelei fanariote). P.V. Nasturel invoca si un incident care ar fi umplut paharul nemultumirilor. Într-una dintre zile, nu se precizeaza anul, zapciul trimis sa strânga darile, în ciuda rugamintilor lui Iancu de a-i pasui pe cei pentru care el însusi se pusese chezas, a încasat prin silnicie obligatiile datorate. Plecat cu treburi la Caracal, la întoarcere a aflat despre cele petrecute. Mânios, i-a tinut calea zapciului si l-a ucis, dupa care s-a facut nevazut.

Cert este faptul ca Iancu nu era un om sarac, îndemnat spre haiducie din nevoi materiale. Într-un document din 25 septembrie 1815 este cuprins inventarul averii sale, asa cum l-a declarat sub proprie semnatura: 14 tigani anume, Neculai tiganul, Rada sotiea lui cu trei copii ai lor, Sava tiganul, Ancuta sotia lui cu doi copii, Zaharia tiganul, Ioana sotiea lui, Vasile tiganul, vaduv cu un copil, Tatomir tiganul“; dar mult mai importante erau celelalte bunuri: „o parte de mosie în Falcoiu, o parte de mosie în Zvorsca, o parte de mosie în Leu, patru razoare de vie în Falcoiu“.

Exista pareri contradictorii si în legatura cu numarul haiducilor aflati sub ascultarea lui Iancu. Se avanseaza uneori cifre fanteziste de câteva zeci, alteori chiar sute. Din documentele pastrate rezulta ca niciodata ceata lui nu a cuprins mai mult de 20-25 de oameni. Mai mult, fiind vesnic urmarit de potera, în actiunile întreprinse folosea grupuri mici, de 10-12 oameni, pe care le putea manevra cu mai multa usurinta. În litografia semnata de Carl Isler – Iancu Jianu cu cetasii în valea Oltului – dedicata de autor „nobilei familii a Jienilor“, se pot numara 23 de persoane. Dar argumentul cel mai convingator în aceasta privinta este faptul ca în oastea pandurilor lui Tudor Vladimirescu, în 1821, Iancu a adus cu sine doar 21 de oameni, între care: logofatul Oana, ceausul Duta, Marin Vântu, Stefan Stânguleasa, Duduveica, Ion Turcitu, Apostol Grecu, Dinca Tiplu.

Pâna prin deceniul opt al veacului trecut, la Caracal a trait învatatorul pensionar Mielu Truica. Când l-am cunoscut, avea 85 de ani si povestea, între altele, ca strabunicul sau, Andrei Truica, zis „Flacaul“, fusese haiduc în ceata lui Iancu Jianu. Din relatarea sa am retinut si un amanunt interesant în legatura cu modul în care acesta îsi recruta oamenii. Iancu era proprietarul unei mori pe pârâul Caracal si se ducea adesea la moara, privindu-i pe voinici cum se întreceau la ridicatul si caratul sacilor. Îi urmarea îndelung, dupa care se apropia de ei si celor care îi retinusera atentia le prindea câte o floare în piept, invitându-i sa-l viziteze acasa la el. Acolo, la un taifas si-un paharel, îi convingea sa-l urmeze.

Prima stire certa despre actiunile organizate de Iancu Jianu dateaza din 6 mai 1812. Este vorba despre o anafora (raport) al marelui spatar, din care rezulta ca „în judetul Romanatilor se afla un Iancu Jianu si un Scarlat Farcasanu asupra carora este mare banuiala ca metahirisesc [practica] fapta tâlhariei dupa urmarile lor, având fiestecare câte o ceata de oameni înarmati...“ Majoritatea autorilor considera ca Iancu apucase calea codrului cu putin timp în urma, nu înainte de 1810. Din raportul marelui spatar nu rezulta limpede ca era vorba doar despre o singura ceata. Deduceai însa ca prezenta haiducilor devenise extrem de stânjenitoare pentru autoritati, de vreme ce, la 30 decembrie 1812, noul domn, Ioan Gheorghe Caragea, urcat pe tron la 27 august acelasi an, poruncea ispravnicilor din judetul Romanati sa predea în mâna „polcovnicului za potera, Gheorghe“ pe Iancu Jianu si o parte dintre cetasii lui, aflati la acea data în „grosul“ (închisoarea) ispravnicatului din Caracal, spre a fi adusi la Spatarie, în Bucuresti. Totodata, polcovnicul Gheorghe, „credincios boier domniei“, fusese însarcinat de domn sa urmareasca si sa prinda si pe ceilalti haiduci aflati înca în libertate.

Adus la Bucuresti, Iancu nu a ramas prea mult timp întemnitat, deoarece rudele sale – persoane influente – au intervenit si au obtinut rtarea. Dintr-un document datat 1 iulie 1815, aflam cum, la rugamintea ispravnicilor din Romanati si a biv vel vornicului Constantin Samurcas (vechilul Caimacamiei Craiovei), „ne-am milostivit domnia mea si l-am iertat de toate greselile trecute si are voie de a se întoarce la casa sa fara a fi suparat de catre nimeni, iar când si de acum înainte nu se va parasi de netrebniciile sale si se va dovedi în vreo vina se va pedepsi strasnic“.

Actiunile puse la cale de Iancu Jianu si haiducii sai depasisera raza judetului Romanati, printre pagubiti afându-se „Ioan Protopopu ot Cacaleti“ (jud. Dolj), „Serban logofatul Stanescu“ din Craiova, „Costache Aricescu prim vechil“ si „Stavri sofragiul camarii domnesti“. Cu totii se prezentasera la Departamentul Criminalicesc, cu acte doveditoare de pagubele suferite. Departamentul respectiv a înaintat un raport domnului, în care se specifica faptul ca Iancu recunostea învinuirile aduse, cu exceptia jafului din martie 1812, reclamat de protopopul din Cacaleti.

Factorul hotarâtor pare sa fi fost însa gestul fratelui haiducului, Amza Jianu, care depusese la Vistierie drept garantie suma de 1.833 de taleri, bani din care sa fie despagubiti cei „calcati“ de haiduc si tovarasii sai. Exista si un detaliu interesant: Iancu a declarat ca din vânzarea bunurilor sale se puteau obtine banii necesari acoperirii tuturor despagubirilor pretinse, dar si achitarea sumei avansate de fratele sau.

Tinând cont de toate acestea, la 10 octombrie 1815, Caragea voda a poruncit ispravnicilor judetelor din Oltenia sa „publicuiasca [aduca la cunostinta] la toti de obste“ ca oricine „va mai fi fost jefuit de Iancul Jianul sa se înfatiseze cât mai repede la Departamentul de Criminalion“, pentru „a intra si aceia la împarteala“.

Plata despagubirilor se facea însa cu destula încetineala, de vreme ce, în iunie 1816, logofatul Serban Stanescu se plângea domnului ca nici pâna la acea data nu reusise sa recupereze sumele reclamate. Câteva zile mai târziu, la 30 iunie, domnul a poruncit caimacamului Craiovei, Costache Sutu, sa rezolve degraba chestiunea. În sfârsit, abia la 10 aprilie 1817, Caragea voda a emis o „carte deschisa catre caimacamul Craiovei, prin care se iarta Iancu Jianu prin chezasia serdarului Iamandi“. Scrisoarea preciza ca „luându-l si serdarul Iamandi în chezasia sa, îi harazim viata lui [Iancu], trecându-i cu vederea si ertându-i cele trecute greseli de pâna acum“. Drept urmare, serdarul Iamandi trebuia sa-l aduca pe Iancu la Divan, în Bucuresti, si acolo sa i se citeasca porunca, precizându-i-se ca în caz de recidiva va fi spânzurat „fara nici un fel de milostivire, acolo unde se va afla“.

În ciuda avertismentelor primite, Iancu n-a rezistat ispitei si a luat iar calea codrului. A fost prins, adus la Bucuresti si condamnat la moarte prin spânzuratoare. L-a salvat un stravechi obicei al pamântului, potrivit caruia daca un condamnat la moarte era cerut în casatorie de o fata si acesta accepta s-o ia de sotie, respectivul era iertat. Salvarea lui Iancu Jianu a venit de la Sultana Galasescu, o tânara din suita domnitei Ralu, fiica lui voda Caragea, care si-a exprimat dorinta de a-l lua de sot. La interventia fiicei sale, voda a acceptat respectarea vechiului obicei si în momentul în care Iancu era cu streangul de gât, a sosit un arnaut cu porunca de iertare din partea domnului.

Dupa casatoria cu Sultana Galasescu, Iancu s-a retras la mosia sa de la Falcoi, lânga Caracal. Aici l-au gasit evenimentele din 1821. Îl cunostea demult pe Tudor si n-a stat pe gânduri. Chemându-si fostii tovarasi de haiducie, s-a înrolat în corpul de panduri care forma nucleul de elita al ostirii lui Tudor. A fost numit capitan de panduri si, în aprilie 1821, împreuna cu stolnicul Boranescu, a fost trimis în misiune la pasa de Silistra, Mehmed Selim, pentru a-l convinge sa renunte la interventia pe care o proiecta în Tara Româneasca. Din ordinul pasei, cei doi au fost arestati si eliberati abia în august 1821, când miscarea lui Tudor fusese reprimata, iar tara se afla sub ocupatie otomana.

Dupa revenirea în tara, Iancu Jianu s-a stabilit la Chilii, un catun aflat la 10 km de Caracal, unde avea o casa întarita. Potrivit raportului consulului austriac Krenchely, în 1823 a fost arestat, sub acuzatia ca voia sa devina un al doilea Tudor Vladimirescu, dar a fost eliberat curând. Paisprezece ani mai târziu, în 1837, era subcârmuitor al plasii Oltetului. La acea data, cum rezulta din însemnarile facute pe o Psaltire tiparita la Vâlcea în 1784, avea si copii: „La leatul 1835 mai 24... am capatat prunca Zinca, botezata de soacra-mea Ancuta Galasescu. Spre stiinta, [însemnez] când s-a nascut si fiica noastra Marita, la leatu 1830, august 10“. Pe o alta fila a aceleiasi tiparituri se afla si semnatura haiducului. Psaltirea respectiva se afla în fondurile Muzeului din Caracal.

În legatura cu data mortii lui Iancu Jianu au aparut unele semne de întrebare, datorita afirmatiei colonelului Papazoglu, cum ca în 1844 el ar fi prânzit cu fostul haiduc în casa lui Iancu Bibescu, ispravnicul judetului Romanati. Or, stim cu exactitate ca Iancu Jianu s-a stins din viata la 14 decembrie 1842, cum se afla consemnat în Condicile civile ale Bisericii Maica Domnului din Caracal, ctitorie a Jienilor, precizându-se si faptul ca a doua zi, 15 decembrie, în acea biserica „s-a îngropat Iancu Jianu, satrar în Caracal“.

A fost înmormântat în tinda bisericii, alaturi de alti membri ai familiei. În anul 1910, când s-a reparat lacasul, lespedea funerara a fost fixata pe peretele de sud. Cu acel prilej, osemintele lui Iancu Jianu au fost stramutate în cimitirul orasului Caracal, alaturi de cele ale sotiei, Sultana, decedata în 1869. Aceasta fusese dorinta Sultanei, de vreme ce piatra funerara de pe mormântul celor doi poarta urmatoarea inscriptie: „Sub aceasta piatra, asezata cu cheltuiala sotiei sale, se odihneste [!] oasele raposatului setrar Iancu Jianu, carele nascându-se la leatul 1787, a raposat la anul 1842, decembrie 14.“

În ultimii ani de viata, Iancu Jianu dusese o existenta linistita, dar faptele din tinerete îl transformasera în erou de legenda. Casa haiducului, restaurata dupa planurile arhitectului R. Mariani, a devenit „Casa memoriala Iancu Jianu“, unul dintre punctele muzeistice de atractie din Caracal. Inaugurarea ei s-a facut la 29 septembrie 1959, iar primul vizitator a fost un stranepot al haiducului din ramura Jienilor de la Falcoi, pe nume Petrescu Stelian. Sunt expuse aici carti cu însemnari marginale, documente, stampe, tablouri, arme si alte obiecte care au apartinut haiducului, pastrându-i vie amintirea.