cp_Floarea ofiterimii, decimata de coasa barbariei

    Sunt articole care ma ajuta sa exemplific ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy/paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-paginiromanesti 

Pe langa celelalte categorii sociale care au suferit cumplit din cauza noilor organe represive instituite în Romania, dupa anul de gratie 1944, se numara si fostii ofiteri ai Armatei Romane. În marea lor majoritate, acestia au fost stigmatizati ca fiind dusmani ai noii oranduiri sociale deoa­rece au facut parte din fosta armata „burgheza, antonesciano-fascista”, care a luptat contra “fratelui sovietic”. Am respectat termenii epocii spre a sugera absurditatea acuzatiilor. Si astfel, eroi adevarati, aureolati pe campul de onoare, primiti dupa razboi cu înalte onoruri militare, au fost considerati dupa aceea, banditi si au fost scuipati si batjocoriti.

Ofiterii-eroi au avut parte de supliciile tipice anche­telor dure, au suferit metodele barbare de interogare a “dusmanilor poporului”, eticheta cu care au fost recompensati pentru a se fi aflat mai inainte in slujba tarii, facandu-si cu devotament si patriotism datoria, în miezul craterului incandescent al razboiului ce le-a devorat tineretea.

Un caz relevant este cel al profesorului Adrian Ionescu, apreciat cercetator al Institutului de Istorie Militara, un ofiter foarte respectat pentru competenta sa. Într-o zi nefasta, a afirmat ca denumirea de Basarabia a provinciei de peste Prut, provine de la Nicolae Basarab, în conditiile în care, în acea perioada, comunistii sustineau, cuprinsi de o isterie totala ca este vechi teritoriu rusesc!

Arestat la miezul noptii la 15 august 1954, a fost condamnat la 10 ani temnita grea, fireste, ca “dusman al poporului”. La scurt timp, s-a îmbolnavit de plamani si a cerut sa i se dea medicamentele necesare. Nu i s-au dat si boala a avansat in mod galopant. Dupa o saptamana, profesorul a murit. A doua zi, maiorul Ioan Ciachi, comandantul închisorii, i-a obligat pe ceilalti detinuti politici din celula sa semneze o hartie prin care se atesta ca victima a primit la timp medicamentele. Initial, nimeni nu a vrut sa semneze ca martori ai acestei minciuni. Dupa ce au fost batuti crunt, în cele din urma au semnat documentul si adevaratii responsabili pentru moartea profesorului au fost absolviti de orice vina.

Despre modalitatile de reprimare ce se aplicau cu suscces la Canalul Morti, colonelul Virgil Andronescu a lasat cateva marturisiri de mare însemnatate. Întors din razboi cu pieptul plin de decoratii, s-a trezit umilit de scursurile sociale promovate in organele represive. A trecut prin nenumarate momente grele, oferite cu “generozitate” de tortionarii închisorilor Vacaresti, Jilava si a lagarelor de exterminare de la Poarta Alba, Navodari, Capul Midia si Nazarcea.

In lungile anchete dure a fost umilit de profesionistii în tortura, schilodit trupeste si sufleteste, i-au fost zdrobite degetele cu usa, trantita peste ele, si chipul i-a fost desfigurat. Dupa ce a fost arestat pentru o acuzatie minora, datorita unui “prieten” delator, a trecut prin mainile fostului sau cizmar Constantin Oanca, devenit peste noapte ofiter de Securitate. În final, a fost condamnat la 6 ani de temnita grea, degradare si confiscarea averii. A suportat apoi chinurile batausilor din închisorile Vacaresti si Jilava. Intr-o dimineata, a primit vestea ca va fi urcat în tren si dus la Canalul Mortii. Toti detinutii politici au fost încolonati si dusi la Gara Filaret din Bucuresti. Pana la sosirea vagoanelor, au fost culcati pe peron cu fata în jos, cu picioarele si mainile departate, tinuti în acest fel sub razele nemiloase ale unui soare torid. Un tablou care avea menirea sa-i intimideze pe calatorii prezenti la acea ora în gara, sa stie ce-i asteapta în caz de!

Dupa ce au fost sortati de gardieni – care se descurcau greu cu numaratoarea! – detinutii periculosi pentru “oranduirea socialista” au fost urcati în vagoane de marfa cu destinatia Dobrogea. Incepusera lucrarile la Canalul Dunare-Marea Neagra, un nou santier de exterminare a tuturor celor de care regimul parea ca se teme. Osemintee lor au fost gasite uneori in diguri, dupa 1989.

Mancarea era putina, dar bataia se oferea din belsug. Generalii si coloneii, aflati la varste înaintate, îi implorau pe tortionari sa nu-i mai chinuiasca fiindca erau slabi, batrani si fara vlaga. Desi fusesera candva comandanti de mari unitati, acum cadeau în genunchi rugand bestiile din fata lor sa le ia viata pentru a scapa de chinuri. Acestor somitati li se administrau batai cumplite de catre sergentii sau plutonierii semianalfabeti cand li se nazarea ca nu erau salutati cu o plecaciune suficient de adanca.

Prin schilodirea trupului s-a încercat izolarea si distrugerea spiritului. Calaii, deveniti roboti, si-au torturat semenii aidoma unor asasini de meserie – unelte odioase în slujba unor interese straine poporului din care faceau parte.

Un alt ofiter, greu încercat la batranete, a fost colonelul Badea Constantinescu. A participat la ambele conflagratii mondiale, fiind decorat cu Înaltul Ordin Militar Mihai Viteazul si Ordinul Militar Crucea de Fier. În martie 1946, a fost scos din randurile amatei, asa cum s-a procedat cu întregul efectiv de ofiteri care nu au vrut sa adere la „cauza”.

În septembrie 1948, pensia i-a fost suspendata dupa care au început interminabile perchezitii ale Securitatii, mereu în cautare de arme, de aur si de relatii cu “dusmani ai democratiei populare”. Tracasat, cuprins de o frica permanenta, în noaptea de 13/14 octombrie a trecut frontiera în Iugoslavia. Fericirea nu a durat mult deoarece peste doua luni a fost extradat.

Arestat de Securitate a fost batut crunt în anchete, dupa care a luat drumul abatoarelor umane ce se aflau între zidurile tenebroaselor închisori Jilava, Aiud, lagarul de exterminare de la Poarta Alba. În acele locuri de trista amintire, a fost din nou maltratat, desfigurat si umilit la fel ca toti intelectualii ce figurau ca detinuti politici, primind o portie în plus de bataie deoarece avea statutul de „frontierist”. Dupa eliberare a trecut în lumea umbrelor bolnav de T.D.C. precum si de alte boli ce nu se puteau trata în infernul concentrationar, nu era permis acest lucru de catre cei ce strigau într-o totala isterie ca „omul este cel mai pretios capital”.

Precizand ca evidenta este partiala voi enumera ofiterii care au murit în diferite închisori, unii executati, altii din cauza bolilor si batailor, precum si anul decesului.

La închisoarea Aiud au fost masacrati 28 de ofiteri dintre care coloneii: Alexe Adamescu -1962, Vasile Agapie – 1950, Mircea Elefterescu – 1950, Petre Grigorescu – 1952. George Marino – 1953, Petre Mateianu – 1950, Emil Mateias – 1950, Marius Negulici – 1952, Victor Pantazopol – 1953, Gheorghe Parvan -1950, Leonida Pop – 1948, Constantin Tanasescu – 1950, Darie Teodorescu – 1953, Alexandru Sadoveanu – ; 1953, Gheorghe Solimia – 1953, Dumitru Sorescu – 1950, Stefan Stoica – 1951, Ioan Stoiculescu – 1951, Nicolae Velciu – 1949, Emanuel Visoiu – 1954; comandorii: Constantin Greceanu – 1953, Remus Oncescu – 1953, Gheorghe Spulbatu – 1953, Marcel Tautu – 1952; maiorii: Ionel Negrea -1951, Petru Protopopescu – 1952, Constantin Unga – 1950, Ludovic Vadzislav- 1952.

Referitor la comandorii Constantin Greceanu si Gheorghe Spulbatu, amandoi au fost executati rapid la începutul anului 1953 deoarece au evadat. Primul si-a luxat piciorul la coborarea de pe zidul înalt, si al doilea a fost prins în podul unei case din Orastie, fiind denuntat chiar de logodnica sa, proprietara imobilului.

La Gherla, au murit 12 ofiteri: coloneii Gheorghe Andreescu – 1952, Virgil Ariton – 1960, Emanuel Barbici – 1959, Mihail Magureanu – 1956, Constantin Marasescu – 1957, Traian Mihailescu – 1961, Eugen Plesnita – 1959, Constantin Singuran – 1953, Ion Taroveanu – 1956, Gheorghe Lupescu – 1953, Dumitru Tomescu – 1962; comandorii: Constantin Minulescu – 1963, Calistrat Sandulescu – 1956 si locotenentul Ion Ardeleanu – 1953.

Colonelul Gheorghe Lupescu, doctor în economie, a fost condamnat la 15 ani de temnita grea deoarece, la per­chezitie, îi gasisera acasa, ca bibelou, un pistol cu cremene folosit de panduri în 1821, o piesa valoroasa de colectie pe care o tinea la vedere.

Unul dintre tortionarii – calai era Vasile Puscasu, transferat de la Pitesti, la Gherla. Cand primea ordin sa suprime un detinut, îl obliga pe acesta sa ridice bratul stang si apoi, cu o lovitura puternica data în dreptul inimii, îi plesnea nefericitului aorta. În final, medicul închisorii întocmea actele doveditoare ca moartea a fost naturala, neprovocata.

Între zidurile închisorii Jilava si-au gasit sfarsitul zece ofiteri dintre care: coloneii Ion Alecsa – 1952, Marin Cristache – 1953, Ion Marinescu – 1951, Barbu Slatianu – 1959, Ion Strambei – 1950, Dan Tetorian – 1949; maiorii Gheorghe Comsa – 1951, Mihail Eliade – 1949, Nicolae Mihailescu – 1951 si capitanul Anton Sandulescu – 1952.

În lagarele de exterminare de la Canalul Dunare-Marea Neagra, au fost ucisi opt ofiteri. Coloneii: Vasile Nicola – 1953, Nicolae Trutescu – 1953, comandorul Gheorghe Lupescu – 1952; maiorii Mircea Mageanu – 1950, Emil Parcalabu – 1953; capitanii Aurel Cojanu – 1952, Stefan Popescu – 1951 si locotenentul Dan Anastasiade – 1953.

La închisoarea Pitesti, au murit masacrati coloneii Titus Bardescu – 1956, Dan Slavescu – 1958, Nicolae Visoica – 1956 si capitanul francez Lucian Bassy -1959. In minele de sare de la Tg. Ocna, au trecut în lumea umbrelor coloneii Ion Almageanu – 1955 si Anton Sindristeanu – 1951.

La inchisoarea Vacaresti, au murit coloneii Teodor Secareanu – 1955 si Mihai Condeescu – 1958. La Craiova, capitanul Gheorghe Luta – 1952, locotenentul Nae Trocan – 1953. La Ocnele Mari – colonelul Romeo Zaharia, aghiotantul maresalului Ion Antonescu, in 1951. La Rm Sarat – locotenentul Jenica Arnautu (1959). La Fagaras – colonel Constantin Pangratiu -1953. La Periprava – colonel Vasile Mamaliga -1952.

Cimitirul de la Aiud a fost descris de Radu Gyr în poezia „Cimitir de detinuti”, un tablou sinistru din care redau doua strofe: „Alaturi de temnita, pe-o rana, pe-o coasta / Cimitirul nostru adasta / Tace. Asteapta sicrie sarace / Cu numar de smoala scris pe capace / Cimitir fara iarba, doar huma / Ocolit ca molina neagra de ciuma / Morminte fara poveste / Unde nu-ngenuncheaza neveste / Unde mamele nu plang / Unde nu cad lacrimi de tanc ”.

Pe langa ofiterii morti în închisorile politice, au fost multi care au decedat dupa ce au ajuns acasa, bolnavi si fara vlaga. O parte dintre ei au fost ridicati de catre familii pe targa. Era si firesc sa fie în asa hal datorita foametei la care au fost supusi sau a limentatiei precare. Arpacasul si terciul erau impregnate cu cateva resturi animaliere des­compuse, ce exaltau un miros groaznic de putrefactie. Asa arata mediul detentional autentic sau delicatesele oferite celor cuminti. Cu mancare putina si bataie din belsug.

Dupa ce au fost pusi în libertate, acei ofiteri bine pregatiti în scoli militare de prestigiu au fost refuzati la orice tentativa de angajare pentru a-si asigura existenta. În final au ajuns hamali în gari, îngrijitori la fermele de porci sau beneficiarii multor oferte generoase ale unor munci ingrate.