Despre mitocanie

    Am mai spus si repet sunt articole care imi plac foarte mult si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Consider ca este o onoare pentru mine sa le reproduc si pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este  aici 

Termenul mitocan deriva din cuvântul slavon de origine greceasca metoh sau metoc care desemna odinioara o casuta alaturata unei manastiri si unde un calugar ducea singur o viata particulara; mai târziu, marit, metocul a servit ca loc de gazduire pentru calatori. Dar, sa fie înteles, când acei calatori erau obraze simandicoase, staretul catadicsea sa-i adaposteasca în chiar conacul lui din incinta manastirii – asa ca numai omul de rând era trimis la metoc, zis apoi mitoc. Trist, nu-i asa? Mitocanul, la origine, e doar omul de rând pe care sfintia sa staretul de manastire nu-l ia în seama. Asadar, sens social. Cu vremea însa, termenul a capatat un sens peiorativ: mitocanul e omul care foloseste un limbaj grosolan si care-si baga furculita în farfuria ta. Si, din ce în ce, cuvântul s-a încarcat de noi pacate. Dar daca mitocanii se recrutau cu precadere dintre orasenii de la periferie sau dintre taranii de neam prost – cei care nu traiau cu frica lui Dumnezeu – mitocanii se puteau gasi si printre cei care se pretindeau boieri.

     Sa va povestesc o întâmplare de care am auzit în familie, în copilaria mea. Sora mai mare a mamei era casatorita cu un baron de Reineck, corcitura de neamt cu grec: bunica-sa venise din Germania, cum venisera lord Byron din Anglia si alti apuseni, sa lupte alaturi de greci în timpul razboiului acestora de independenta. Credeau ca grecii, dupa 500 de ani de pasalâc turcesc mai erau grecii lui Pericle! Reineck a luat o fata a lui Alexandru Mavrocordat, al de la Missolonghi. Dar fiii lui au venit sa se capatuiasca în Valahia, tara mai manoasa. Acum, sa va spun de mama acestui unchi al meu prin alianta (un pierde-vara pretentios; Ranetti, coleg cu el la Automobil Club, îi facuse catrenul urmator:Elegant, scos din cutie, Echipat pentru salon, Capul sus, irezistibil, Intra-n club domnul baron). Maica-sa, o mosiereasa oarecare, suparându-se odata pe logofatul mosiei, îi trânteste înjuratura nationala: F…-ti mama ta! Omul, în loc sa se supere indignat, îi zice cu un zâmbet: Cu ce, conita? Taranul mucalit se arata boier, iar baroneasa, mitocanca. (Varul meu, fiul baronului, si-a „reabilitat” si tatal fandosit si bunica mitocanca, prin felul în care s-a purtat în razboi, cu regimentul 4 Rosiori, fara sa ia o zi de concediu si, cazând eroic la Cotul Donului, la încercuirea Stalingradului).

     Sa revenim la încarcatura de întelesuri a cuvântului mitocan. Nu e, fireste, mitocan taranul – sau nu era – când în sat mai asculta de popa, si de învatator, si de pilda mosilor, si de Dumnezeu… Mitocani în sat erau cei certati cu aceste oprelisti mostenite si, cu precadere, cei mai multi erau de la periferia oraselor. Dar sa nu confundam mitocan cu mahalagiu, chiar daca cei mai multi mitocani se gaseau printre mahalagii. Conu’ Alecu Paleologu, caruia îi placeau paradoxurile, a facut cândva elogiul mahalalei. E drept ca mahalagiii pot fi simpatici – printre ei si-a ales Caragiale câteva figuri carora le-a conferit imortalitatea. Ca mahalagiul sa se prefaca în mitocan, trebuie sa-i adaugi o anumita agresivitate, un vocabular intentionat si mereu grosolan, ispravind fiecare perioada cu o înjuratura grasa. Totul putându-se ispravi si cu pumnul. Din nefericire, daca mitocania era înca un fenomen relativ marginal în societatea de la începutul veacului trecut, „epoca de aur” a comunismului a prefacut-o într-o stare cvasi-generalizata si coplesitoare.

     Cum sa explicam aceasta explozie a mitocaniei dupa cei 60 de ani de comunism – adica doua generatii (ca celor 45 de ani „oficiali”, tin le sa adaug si vreo 15 din recenta perioada de „democratie originala”)? Eu vad doua cauze principale:

          1. S-a scos smântâna de pe tara. Adica, din burghezia mai educata, încropita în 150 de ani si din chiaburii satelor au murit câteva sute de mii la canal si în închisori, iar alte câteva zeci de mii au izbutit sa fuga – dar emigrarea a continuat si continua si dupa decembrie 1989, fenomen cu totul nou în psihologia românilor, poporul care emigra cel mai putin din toata Europa. S-ar zice ca astazi tinerii români cei mai valabili sunt scârbiti de propria lor tara.

         2. În locul acestei paturi a aparut o noua oligarhie, cu criterii inverse de selectie: slugarnicia, ura trecutului, setea de putere si de îmbogatire imediata. La asta s-a adaugat transferul brusc si prea grabnic a unei jumatati din populatia satelor în orase extinse în improvizatie, pentru împlinirea peste noapte a unei tari industriale „multilateral dezvoltate”. Oamenii rupti din structurile traditionale ale satului, barbatul si femeia muncind, copiii au crescut în salbaticie de jungla. Si, mai grav, românul s-a înrait. Asistam la o dramatica modificare a profilului etnic al românului. De unde putea fi învinuit de o oarecare moleseala si de indulgenta excesiva (formula clasica Ei, saracul!), acum a devenit de o agresivitate si de o brutalitate nemaiîntâlnite. S-a suit scroafa-n copac, dar scroafa e ca lupul! Când te agata un automobilist zicând ca tu esti vinovat de nu stiu ce manevra, nu-i mai ajunge înjuratura. Iese din masina si da cu pumnul în caroseria ta, când nu ti-l da chiar în ochi. Pericol, dom’le! Rezultatul e o mitocanie fantastic de raspândita, mai cu seama la tineret. Treci prin fata unui liceu la iesirea de la ore. În grupul de baieti (si fete), în vocabularul baietilor, termenul neolatin, sonor, desemnând sexul masculin, e folosit încontinuu, gras, apasat, cu un semn de exclamatie! L-ai vazut, ba, pe boul ala de X? Ce crede? „Aia” mea (!) Când i-oi baga pumnu-n gura, „aia” mea! Si scuipa pe jos. Chiar de fata cu fetele.

     Ce se poate face fata de asemenea avalansa de grosolanie? Cum sa-i vindecam pe tineri? Nobila campanie care s-a început e bine venita. Dar ramân pesimist. Mi-e teama ca n-o sa convinga decât pe cei… deja convinsi, adica ramasi sfiiciosi si speriati, în afara valului. Scoala cumva? Ministerul Educatiei e prost numit: nici Universitatea, nici liceul si nici macar scoala primara nu-s menite sa educe moral copilul. Ministerul ar trebui sa se numeasca al Învatamântului. Educatia e treaba familiei – cei sapte ani de acasa si chiar de doua ori sapte ani. Dar cu noua societate pe care am descris-o mai sus, ce educatie pot da cei ce sunt de-acum mitocani înraiti? Sa asteptam noua generatie? Pai, s-a împlinit aproape una si copiii seamana cu parintii. Jele! Sa asteptam înca o generatie? N-o sa fie cumva la fel? Cerc vicios.Eu vad o mica licarire de speranta. Stiti care? Sederile în strainatate. Fiindca, dupa cum am spus la început, mitocaniile „e mai multe”. La nivel international, mitocanul francez, mitocanul englez, mitocanul german sunt altfel decât mitocanul român. Mitocania e strict nationala. Asa ca, mitocanul român, în contact cu mitocanul francez, de pilda, nu „capteaza” îndata mitocania astuia, ci numai daca sta foarte multi ani în acea tara. Deci, normal, el se va lasa contaminat de ne-mitocaniile straine si, poate, vindecat…Astept mântuirea mitocaniei românesti dintr-o larga ciocnire cu mitocaniile apusene.