"copy/paste" Despre rusine

În jurul vârstei de 3 ani, copilul poate sa-si spuna „eu ma gândesc la asta”, iar la 4 ani este capabil sa realizeze distinctia între lumea sa reprezentationala si cea a celuilalt „eu gândesc asa, dar ma gândesc ca celalalt gândeste altfel”. Aceasta separare face loc universului cuvintelor, ca punte de relationare.
Un copil care traieste într-un mediu sarac în informatii exterioare sau dimpotriva, sub influenta unei stimulari prea puternice, nu dispune de capacitatea de a-si reprezenta corect lumea celuilalt, pentru ca fie ea nu exista, fie este deformata.
Din aceasta deformare a intersubiectivitatii, asa cum arata Boris Cyrulnik ("Mai bine mor decât sa spun"), poate sa rezulte sentimentul de rusine.

Rusinea provine din atribuirea celuilalt unei încrederi scazute. În mod normal, ar trebui sa ne asteptam la stima si apreciere din partea celuilalt, dar aceasta deformare a legaturii intersubiective ne determina sa credem ca în ochii celuilalt suntem jalnici.
Ne simtim mai slabi decât cel fata de care traim rusine si inferior acestuia. Avem sentimentul ca privirea lui poate sa ajunga în lumea noastra mentala si sa vada adevarul despre noi. Nu ne trece prin minte ca, de regula, nimeni nu-si doreste „sa vada” chiar pâna acolo si nici nu face eforturi în acest sens. Distanta mare dintre ceea ce suntem si ceea ce ne dorim sa fim genereaza un sentiment al rusinii în fata propriei noastre priviri. Noi însine suntem aceia care ne rusinam sub privirea noastra, în vreme ce celalalt nu ne vede deloc asa. Dispretuindu-ne pe noi însine, credem ca este logic ca si celalalt sa ne dispretuiasca, în vreme ce, adeseori, celuilalt nici nu-i trece prin minte sa o faca. Suferim doar datorita imaginii de sine distruse pe care o expunem în fata propriei noastre priviri.

Ca sa ne fie rusine, trebuie sa-l asezam pe celalalt mai presus si sa ne asteptam ca de acolo, acesta sa ne stimeze, desi gândim ca celalalt ne evalueaza ca fiind demni de dispret si respingere. Însa a fi respins sau dispretuit de cineva de la care asteptam afectiune reprezinta o situatie traumatica. Aceasta agresiune mai putin flagranta decât una evidenta este cu atât mai re-traumatizanta cu cât, putin constientizata, ea este mentalizata superficial si apararea împotriva sa nu este foarte puternica.

Ceea ce credem ca celalalt gândeste despre noi, si nu realitatea gândurilor sale, este ceea ce ne provoaca rusine. Devalorizarea de sine este mai puternica atunci când îi asezam pe ceilalti pe un piedestal. Îi oferim celuilalt o putere pe care i-o vom reprosa mai târziu, deoarece prezenta lui ne tortureaza, atât de mult ne umilim în contact cu el. În aceste conditii, oferim rusinii o valoare morala, interpretând-o ca pe o forma superioara de respect acordata celuilalt. Înaltându-l pe celalalt, ne umilim propriul sine. Rusinea devine o arma pe care o daruim celui care ne priveste.

Rusinea, plina de amaraciune, nu foloseste la nimic. Ne adaptam rusinii prin comportamente de evitare, de ascundere sau de retragere care ne altereaza relatia cu ceilalti sau poate lua forma opusa ei, cea de superioritate, prin transformarea ei în contrariu. Exista si situatia în care unii dintre noi nu traiesc niciodata rusinea deoarece ei nu acorda nicio importanta opiniei celorlalti. Ambitia poate deveni o buna masca a rusinii, atunci când este convertita în înscenarea unei imagini de sine victorioase. În acest caz, reusita nu este o dovada de înflorire, ci beneficiul secundar al unei suferinte ascunse, în care persoana face contrariul a ceea ce a provocat otravirea afectiva. Este o legitima aparare, dar nu o dezvoltare rezilienta de sine.

Pentru a scapa de rusine, avem nevoie sa cautam în profunzimea noastra acele valori personale achizitionate în decursul istoriei personale, pentru a descoperi un mit intim, o poveste, care ne tematizeaza biografia si care are valoare doar pentru persoana noastra si nu pentru întregul grup.
Ne scuturam de rusine prin actiune. Când imaginea de sine devine de nesuportat, ne refugiem în visare. Este o aparare regresiva care ne permite un repaus înainte de a întreprinde un efort de rezilienta si a trece în registrul realului.
A relua relatia cu istoria personala are semnificatia de a coase împreuna zdrentele unui eu sfâsiat. Însa doar atunci un proces de rezilienta ar putea sa apara dupa ani de suferinte amortite. Negarea care îngaduie evitarea suferintei nu este un factor de rezlienta, deorece cel ranit nu poate interveni în sensul repararii traumei. El nu reia dezvoltarea afectiva, ci ramâne crispat asupra suferintei mute, cu un abces în suflet. Negarea este o strategie care permite minimizarea impactului emotional avut de agresiune asupra mintii. Aceasta strategie protectoare ce amelioreaza adaptarea ofera aparenta unei anumite forte mentale, însa frecvent aceasta protectie pune în loc o bomba cu ceas ce explodeaza mai tarziu.

Refacerea reprezentarii de sine evolueaza în functie de relatari si de întâlnirile afective. Când persoana face efortul de a vorbi despre situatia care a umilit-o este surprinsa cât de bine începe sa se simta. Se simte usurata deorece si-a împartasit lumea intima, se simte întarita deoarece a creat ceva din suferinta sa, nu mai este singura pe lume, se simte mai putin alungata din rândul celorlalti. Aceasta reconstructie a reprezentarilor sinelui ranit antreneaza si o modificare a emotiilor pe care persoana le resimte, a expresiei lor comportamentale si a constructiei intelectuale ce confera tumultului o forma în sfârsit rationala.