DIVERSIUNEA


 


    Am mai spus si repet sunt articole care imi plac foarte mult si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Consider ca este o onoare pentru mine sa le reproduc si pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este  aici 


Mesajde Teodor » Joi Dec 22, 2005 11:54 am

Domnule Mioc,

Desi nu am avut inca placerea de a ne cunoaste, ne-am intalnit de mai multe ori, pe forumuri. Avem, cu maxima certitudine, aprope identice convingeri in tematica Decembrie '89. Sunt convins de faptul ca mai exista oameni de curaj, care spun ADEVARUL fara ocol, pentru ca altfel ar face degeaba umbra pamantului. Sper sa am sansa de a ma numara si eu printre ei. Am incercat sa fac acest lucru in paginile JN,prin 2004. Din motive ce exced vointa mea, ramasesem dator celor interesati cu doua fragmente de opinii, urmare propriilor experiente. Astazi, le pun pe tapet, ca pe un simbolic gest de respect fata de memoria acei nevinovati care au muscat din tarana, in Decembrie "89.


DIVERSIUNEA

22 – 31 decembrie 1989


Contrar estimarilor celor care în noaptea de 21/22 decembrie încercasera sa înabuse în sânge revolta populatiei din Bucuresti, zorii zilei nu aveau sa aduca “pacea sociala. Desi se luminase, în Piata Unuversitatii un grup de auto-speciale srtopitori nou-noute spalau de zor asfaltul. Le am si acum în fata ochilor: sasiuri ROMAN cu cabine de culoare albastra si rezervoare portocalii. Zona era închisa, nici macar legitimatia de serviciu nepermitâmdu-mi trecerea pe traseul de-zi-cu-zi.
Am condus prin spatele Spitalului Coltea si am ajuns în Piata Rosetti. De aici, se observau câteva tancuri amplasate în fata Ministerului Agriculturii, cu front catre Calea Mosilor. Ajuns la “baza” am parcat autoturismul în curte. Apoi am asteptat… Seful nostru, fara a face nici un exces de zel, ne-a cerut un singur lucru: sa nu iesim din cladire, spre a nu ne expune inutil. Poate experienta, intuitia ori informatii pe care noi, restul de procurori, nu le aveam atunci, l-au determinat sa aibe fata de noi o atitudine mai mult decât corecta. Cu siguranta aflase ca în seara de 21 decembrie, dupa lasarea întunericului, câtiva dintre noi facusera o “escapada” în apropierea Teatrului National, de unde revenisera mai albi decât foaia de hârtie…Stiam de atunci ca se trasese în plin si cazusera victime. Ne-am petrecut o parte din timp în biroul adjunctului, în fata unui televizor, curiosi sa “prindem” câte ceva. Asemenea tuturor românilor aveam se aflam doar ceea ce a dorit regimul dictatorial: ca se instituia starea de necesitate pe întregul teritoriu si ca ministrul apararii s-ar fi sinucis, dupa ce se descoperise ca tradase ori înainte de a fi fost descoperit…Nimeni nu precizase care era, în concret, actul de tradare de care se facea vinovat. Nu mult timp dupa acest moment, la sediul nostru a venit mr. Muresan, la acea vreme comandant al unui regiment de tancuri încazarmat în zona Pantelimon.
De la acesta am aflat ca tancurile de la Ministerul Agriculturii erau numai o parte din cele scoase din unitate sa, restul aflându-se în Piata Palatului. Ne-a relatat ca primise ordin de retragere în cazarma. În ciuda oboselii evidente, se bucura sincer ca urma sa plece înapoi, la unitate.
Timpul scurs, trairile intense si mai ales oboseala din acele momente au estompat, întrucâtva, sirul amintirilor. Poate, pe alocuri, este posibil sa nu mai reusesc a reda o multitudine de fapte, în ordinea lor cronologica. Voi pastra însa esenta lor, atât cât aducerea aminte îmi va îngadui, cu speranta ca macar câtiva din cei care erau în preajma mea, se vor alatura acestui demers. Iata, spre exemplu, nu pot sa reconstitui cu precizie adevarata succesiune a celor doua momente mai sus amintite: sa fi primit subunitatea de tancuri a mr. Muresan ordinul de retragere din strada anterior anuntarii tradarii gen. V. Milea si sinusiderii acestuia?
A mai trecut o ora, poate mai mult…
Din departare, au început a se auzi scandari puternice. Spre centrul orasului veneau coloane de demonstranti. Reusisera sa plece din curtile uzinelor, desi multe porti fusesera sudate din dispozitiile directorilor…Nu erau singuri, ci alaturi de ei au revenit spre Piata Palatului si tancurile. Mai tarziu, acelasi ofiter avea sa ne relateze ca , pâna sa ajunga la cazarma, masinile sale de lupta fusesera înconjurate de demonstranti, care, sub lozinca “Armata e cu noi !”, determinasera întoarcerea lor din drum.
Cele ce au urmat pe parcursul unei saptamâni, pot fi cu greu redate într-o ordine strict cronologica. În lipsa unui documentar propriu constituit în acele momente, voi încerca totusi sa redau, în primul rând, spiritul evenimentelor, astfel cum le-am perceput. Cele ce vor urma nu se bazeaza pe studiul nici unei anterioare lucrari, pentru simplul motiv ca …nu am citit nici una din cartile editate pâna acum, dedicate Revolutiei.
Daca doriti o explicatie, va trebui sa ma credeti ca sunt “satul” de miile de documente-probe ce mi-au trecut prin fata ochilor, care în prea putine puncte concorda cu perceptiile unor “papusari” cu aere de autentici revolutionari, atinsi de vreuna din “muzele” schioape, chioare sau surde ale mitomanilor…
Firesc, este posibil ca aspecte importante sa-mi fi scapat. Poate altele au reprezentat, doar pentru mine, repere esentiale. Nu este nimic deosebit în aceasta, fiecare dintre noi având un “filtru” prin care percepem realitatea înconjuratoare.
La rândul sau, cel care citeste un material publicistic are discernamânt, are opinii si, mai presus de toate, are dreptul de a-si exprima liber parerile, asemaenea mie.
Un demers istoric calificat, nesupus nici unei tente de subiectivism ori partizanat, va fi în masura sa ordoneze strict cronologic succesiunea faptica si sa înainteze pe calea aflarii ADEVARULUI. Sunt convins ca în arhivele TVR, în cele ale Radioului si poate chiar în cele ale Armatei, se vor mai gasi înregistrari audio-video ori alte documente edificatoare, în masura în care unele, “suparatoare” pentru persoane ori personalitati implicate în acea sarabanda a mortii, nu au fost înlaturate ori mistificate.
Cu siguranta, o cercetare ISTORICA atenta va fi în masura sa clarifice si unele aspecte tinând de problematica diversiunii. Cu o serie de conditii. Mai întâi, istoricii vor trebui sa învete a uita obiceiul “zgârierii istoriei” si citarii în subsolul paginilor a potentatilor politici ai momentului. Apoi, vor trebui sa aleaga între real lor menire sociala si un loc caldut prin Academie ori vreun Institut cu nume pompos, dar care, în esenta împacheteaza fum si “gogosi istorice”. Deasemenea, cred ca, în sfârsit, acestia vor mai descoperii si faptul ca ISTORIA neamului nu se reduce numai la “trecutul glorios”, la “etnogeneza daco-romana” ori la “seculara lupta împotriva pericolului maghiar”. Tot astfel, istoricii vor trebui sa învete a deveni ceea ce au fost marii istorici ai acestui neam, adevarati carturari si oameni politici redutabili si onesti, capabili sa înlature din parlament acele exotice figuri prezente astazi.
Este un adevar incontestabil faptul ca, într-un context dominat pe de o parte de lupta pentru putere, iar pe de alta parte, de manevrele întreprinse pentru salvarea unor înalti comandanti militari puternic “sifonati” de actele de represiune din perioada 16-22 decembrie, structurile specializate în dezinformare au lucrat “din plin”, punând la bataie toate mijloacele de care dispuneau.
Apercierile ce vor urma sunt sustinute pe mai mai multe planuri.
Întîi de toate, voi încerca sa rememorez un lung sir de fapte, de situatii mai mult sau mai putin bizare, explicate pâna acum mai mult sau mai putin coerent.
Este posibil ca unele dintre acestea sa fi constituit obiect al cercetarilor unora din fostii mei colegi procurori-militari, fara ca eu sa cunosc rezultatele investigatiilor. Tot astfel, este posibil ca, în materialele juridice, sa nu se gaseasca vreo cât de mica mentiune. A fost doar o optiunea în desfasurarea anchetelor, vis-à-vis de adevar, de istorie.
Apoi, acolo unde va fi cazul, vom face apel la o serie de fapte petrecute la Braila, concomitent cu acelea consumate în Bucuresti sau în marea majoritate a localitatilor în care s-au desfasurat actiuni militare, cu începere din ziua de 22 decembrie. Vor apare o serie de coincidente, ale caror multitudini de elemente si similitudini, vor obliga cititorul atent si înclinat spre logica sa-si revizuiasca o serie din convigerile ori ideile preconcepute sau inoculate, referitoare la acele momente.
Oricare din aceste “momente” poarta, dupa parerea mea, stigmatul diversiunii. Din pacate, acest “front ascuns” în care au abundat personaje reale, animate de interese oculte, alaturi de “fantome” abil create si trimise la…bântuit, avea sa umple de durere un popor întreg, exact atunci când credea ca a scapat de cele rele.
Sa începem cu…sfârsitul dictaturii ceausiste, moment consumat în jurul orelor 12.30 , când “perechea perdanta” parasea precipitat sediul CC al PCR , la bordul unui elicopter militar. Faptul se petrecea dupa o noapte de cosmar, în cursul careia fortele represive din Bucuresti uzasera de armament, sub conducerea directa a unor înalti demnitari militari M.Ap.N. si M.I.
S-au facut pâna acum nesfârsite speculatii pe tema acestui moment.
Fara discutie, acesta a fost momentul în care Romînia a pasit pe un alt drum. Personal consider ca a fost momentul în care revolta populara, Revolutia, era deja victorioasa deoarece fusese atins obiectivul principal (si, mult timp, aproape exclusiv) - “debarcarea” dictaturii comuniste. Acest fapt se producea în lipsa unei “pleiade de reformatori” care sa se fi afirmat pregnant, public, ca promotori distincti ai noilor idealuri, fie anterior, fie pe baricada din Piata Universitatii. Nu cred ca am fi realisti daca am afirma ca, în acele momente initiale, vointa populara conducea spre mai departe decât “idealurile luminoase întinate”, diferite cumva de modelul realizat ( sau, mai precis, încercat ) de catre Gorbaciov. Nu sunt un adept al teoriilor marxiste care au la baza doar acumulari de lunga durata, care presupun implicarea hotarâtoare a constiintei maselor în “faurirea istoriei”, pe temeiul luptei de clasa. Cred, mai de graba, în rolul real formator al elitelor, credintei si moralei, ce pot conduce masele( mai largi ori mai reduse) catre un ideal care este, de regula, idealul celor ce conduc revolta. În masura în care materializarea acestor idealuri aduce un progres pentru o societate, schimbarea poate fi apreciata ca “progresista” ori ca “retrograda”.
Sa revenim la momentul “decolarii”.
Sau mai bine sa încercam sa deducem cam ce s-a petrecut în proximitatea CC al PCR, singurul loc în care dictatura se agata de istorie. Nu cred ca mai este o noutate faptul ca, daca se dorea, CC-ul ar fi rezistat suficient în fata unei multimi neînarmata corespunzator si necoordonata calificat. Doar cei naivi pot crede ca nu existau planuri, bine puse la punct, privitoare si la o asemenea “ipoteza”. Cu un numar minim de blindate, plasate în fata sediului si pe strazile de acces, spijinite de cuiburi de mitraliere si tragatori (inclusiv lunetisti) amplasati corespunzator în interiorul si exteriorul cladirii, aceasta ar fi rezistat vreme îndelungata, provocând pierderi foarte grele în “tabara atacatoare”.
Am convingerea ca, asa cum în exterior s-au aflat mai multe tancuri, si în interior s-au gasit luptatori fie din Securitate( Directia de paza), fie din Garzile patriotice, fie din M.Ap.N.
Anterior colapsului dictaturii, acest sistem “cade” ienxplicabil de usor.
Sub presiunea maselor, tancurile întorc turelele cu tunurile spre CC.
Înterbare : a tradat sau nu Armata?
Aproape tot personalul Securitatii paraseste “corabia”, fara cel mai mic semn de lupta, abandonând pâna si armamentul din dotare. Ramân pe pozitii doar cei care constituiau “garda de corp”…
Întrebare : a tradat ori nu Securitatea?
Ceausescu este convins sa plece din CC.
Stia acesta ca, aproape tot sistemul de aparare apropiata era “la pamânt”?
Cei din imediata sa apropiere jucau teatru?
“Pe ultima suta de metri” accepta sa urce în elicopter.
Retineti va rog: cu un picior în ghips ( si cu celalalt în…comunism) gral. V.A. Stanculescu “aduce “ elicopterul de la aerobaza prezidentiala. Credeti ca aceasta unitate executa misiunile specifice fara acordul si colaborarea Securitatii ?
Eu ma îndoiesc…
Întrebare : mergeau, înca, mâna-n-mâna Armata si Securitatea ?
O data decolat, elicopterul trebuia sa urmeze un trseu, despre care nu cred ca era lasat la voia întâmplarii . Mai de graba, trseul facea parte dintr-un plan de evacuare spre o anume locatie, din care “comandantul suprem” sa poata sa-si exercite atributiunile într-un asemanea caz de forta majora.
Cu siguranta pilotul (col. Malutan, decedat în prezent), care avea avize si para-avize de la Securitate, cunostea “n” variante de trasee si tot atâtea destinatii posibile. Asemenea variante nu tin cont de “culoare de zbor” ori alte “bagatele“ alplicabile curselor aero obisnuite. Un eventual zbor “de salvare”, deci un zbor de prioritate zero, terbuia sa fie efectuat pe culoare rezervate, la altitudini scazute , prin zone care asigura, cât de cât, o “acoperiere” naturala, si sprijinul de la sol.
Apare logic ca Ceausescu sa fi cunoscut precis ori sa fi prezazut destinatia sa si sa fi avut deplina încredere în cei care i-au adus elicopterul “la scara”. Admitând contrariul ar trebui sa-l consideram un biet natâng, care desi ajunge la Snagov, pe “fieful” sau, nu încearca sa îsi subordoneze direct fortele de securitate din acel obiectiv si sa treaca la actiune. Ori credeti ca era mai tare speriat de moarte decât a fost în fata calaului ?
Este plauzibil ca persoanele care l-au convins sa paraseasca CC-ul sa-i fi creat si convingerea ca, pe moment, pâna la “recuperarea” Bucurestiului de catre forte loiale, urma sa mearga la un asemenea “punct de comanda”.
Putem însa admite ca “operatiunea de salvare” a fost, ea însasi, o diversiune? Este o ipoteza apta de a fi luata în calcul. Ce se urmarea însa?
Reala ”scoatere din carti” a lui Ceausescu (într-o maniera cât-de-cât eleganta), sau “pastrarea” lui pentru mai târziu, când, dupa ce se reinstaura “ordinea de drept” ar fi avut posibilitaea de a alege între: a)o schimbare, b)o demisie, c)noi represalii? Din cea de a doua ipoteza, variantele a) si b) sunt parca mai veridice si o exclud pe cea de a treia. În aceiasi directie pledeaza si bunul simt, care trebuie sa crediteze pe cei care l-au pus la pastrare cu prezumtia de a nu fi urmarit ori acceptat pentru poporul român momente mai sângeroase decât cele deja consumate.
Oricare dintre primele doua variante ulterioare nu era însa apta sa garanteze reactiile fata de actele de represiune, sau mai precis soarta celor care excutasera ordinele ministrilor Postelnicu si Milea, deveniti mai “hotarîti” dupa un sir de teleconferinte, sedinte ale CPEx si chiar imputarea brutala a unor momente de sovaiala. Cei care-i asigurau o vremelnica retragere ar fi riscat, ulterior, sa fie facuti raspunzatori de o dezinformare ce ar fi justificat “deschiderea focului asupra oamenilor muncii”. Pe de alta parte, este mai mult ca sigur faptul ca ambele ministere angajate în represalii cunosteau amploarea miscarilor de masa si constientizau urmarile dezastruoase al unei continuate atitudini loiale fata de dictatator.
Apreciez ca în dimineata de 22 decembrie, cele doua ministere mimau doar hotarârea de a executa ordinele comandantului suprem, fiind în cautarea unei alternative de salvare, atât pe componenta politica cât si pe aceea militara. Practic, cred ca era cautat deja “personajul providential” care sa preia conducerea, asigurând nu doar alinierea fireasca la linia perestroikista, ci si salvarea capilor militari angajati în represiuni. Evolutia ulterioara a evenimentelor pledeaza spre constatarea aparitiei unei erodari totale a “coalitiei M.Ap.N. - M.I.”, astfel încât conducatorii Armatei au ales sa se slaveze doar pe ei , pastrându-le fostilor aliati rolul de “unici reprimatori” si “viitori teroristi”.
Este destul de greu sa depasim domeniul supozitiilor, atâta timp cât fenomenele se petreceau rapid, pe nisipuri miscatoare mustind de serpi…Nimeni nu a consemnat nimic, nicaieri, iar legile conspiratiei nu pot fi calcate asa usor.
Nici de învingator si, mai cu seama, nici de cel învins dar ramas în viata, la cheremul celui puternic…
Eu unul nu cred în versiunea “abandonarii” dictatorilor în mijlocul unui drum. Nu are nici o logica…Daca s-ar fi dorit de la bun început doar îndepartarea lor(chiar si fara executie) nu avea sens ascunderea faptului ca dictatorul si sotia sa erau deja detinuti de catre Armata. Dealtfel, un om hotarât, cum doreste sa para gral. V.A. Stanculescu, ar fi încercat sa-l aresteze chiar la sediul CC, când paza era considerabil diminuata si atât de “hotarâta” încât, la numai 2-3 ore, l-ar fi abandonat pe sant. Povestile cu “furibundele atacuri” asupra unitatii din Târgoviste nu le mai cred nici iubitorii lui Petre Ispirescu…Cel putin pentru mine, perechea dictatoriala pare sa fi fost pastrata, mai degraba, ca “moneda de schimb”, spre a fi oferita acelor pretendenti perestroikisti la puterea politica, care erau dispusi sa acorde garantii de impunitate fata de conducatorii directi ai represaliilor. Oricum, nu putea fi lasat în drum, de capul lui, existând pericolul sa nimereasca unde nu trebuia, adica în vreo unitate M.Ap.N. ori M.I. unde sa fi gasit câtiva fanatici aparatori…Daca nu ma credeti, aratati-mi vreun asemenea “erou” neintrat în jocurile politice ulterioare(ori în puscarie, daca avea “ochi albastri”). Pe o asemenea ipoteza, ar terbui sa admitem ca, în realitate, elicopterul a aterizat chiar la Târgoviste, în curtea regimentului de tancuri comandat de col. Kemenici.
Fie ca place sau nu, se pare ca dupa acest moment capii ostirii au rupt pactul cu M.I. si au încercat sa arunce toate responsabilitatile pe structurile acestuia.
Practic, se plateau polite mai vechi, nu neaparat cele legate de evnimentele de la Timisoara, când, aparent, responsabilii M.I. jucasera partitura “celor depasiti”.
Ce avea sa se petreaca dupa decolarea elicopterului ?
Voi încerca sa fiu cât mai succint, axându-ne pe momente cheie.
CC-ul este ocupat de mase largi. Sub perdeaua “democratiei incipiente” ori a preaiubitului…“ vid de putere” se declanseaza o lupta surda pentru acapararea puterii politice.
În TVR patrund ( fara nici o opozitie) mai toti cei care au dorit acest lucru.
Apar primii formatori de opinie, disidenti reali ori personalitati(despre care e greu de spus daca erau doar artisti) si, mai târziu, oamenii politici. Se lanseaza apeluri catre “tovarasi”, se fac declaratii catre“domni”. Victoria revolutiei se transmitea în direct…Spontaneitate, bulibaseala, ridicol, dezinformare “la greu”…
Din ordinul grupei de comanda constituita la M.Ap.N., trupele se retrag în cazarmi, în ordine si fara a se lasa angrenate în provocari. Daca pe mine nu ma înseala memoria, aceleasi ordine prevedeau ca fortele militare sa pastreze controlul asupra fostelor sedii de partid si de stat, atât în Bucuresti cât si în celelalte localitati. Mai mult, cred ca acest ordin a fost ulterior unuia emis de catre fratele dictatorului – gral. I. Ceausescu, sef al C.P.S.A. Deosebirea esentiala a ordinului revendicat de catre gral. V.A. Stanculescu consta în acea ca stipula subordonarea Armatei catre…el.
Spre exemplu, la Braila abia dupa fuga dictatorului au fost aduse la actuala Prefectura formatiuni militare, neînarmate. La sediul CC au ramas pe pozitii atât blindate, militari cât si garzi patriotice. În acest fel, situatia politica nu putea evolua în vreo directie ostila nucleului deja format la M.Ap.N. Fara a încerca sa jignesc pe cei care, în mod sincer, încercau sa se lepede de “idealurile luminoase”, nu putem sa nu constatam ca nu aveau sorti de izbânda în impunerea punctului lor de vedere. De altfel, în acele prime momente poporul era pe deplin multumit doar cu înlaturarea dictaturii, visând chiar la un “comunism luminat”…
Întâi de toate le lipseau omogenitatea, experienta muncii în echipa si a celei pe tarâm politic, precum si suportul neconditionat al comandantilor de atunci ai fortelor armate.
De ce le lipsea, cu adevarat, acest suport ?
Cred ca raspunsul este cât se poate de simplu. În esenta, adevaratiilor revolutionari le era rezervata cea mai dificila optiune. Ei trebuiau sa accepte ca aceia care pâna în noaptea anterioara îi împroscasera cu gloante sa devina, peste zi, promotorii esntiali ai revolutiei. Unii revolutionari au acceptat situtia din considerente pe care doar ei le cunosc. Chiar si acestia aveau sa “capituleze”, deziluzionati si scârbiti, ori sa fie îndepartati cât de curând din cercurile de putere. Nimeni însa nu le-a acordat atentie, atunci ori mai târziu, când au încercat sa demaste manevrele de deturnare a Revolutiei si idealurilor împartasite de ei.
Jocul murdar al diversiunii avea sa continue însa ani în sir, în cele mai variate forme si metode, pe care, la timpul potrivit, voi încerca sa le relev. Doresc sa fiu bine înteles. Nu port un “razboi al lui Murphy”. Fac exact ce am facut timp de 25 de ani: ma opun minciunii, încercând sa caut adevarul. Chiar daca este dureros, incomod ori infamant.
Am fost, timp de peste 20 ani, ofiter al Armatei române, care a fost si ramâne pentru mine una din valorile cardinale ale acestui popor. Asa am învatat de la tatal meu, care a fost subofiter în aceiasi Armata, timp de peste 35 de ani. El a învatat adevaratele valori ale camaraderiei si onoarei ostasesti în armata regala, si s-a calit pe doua fronturi. Toate cele învatate despre Armata au fost din spusele lui.
Tot de la el am învatat ce este cu adevarat cinstea si onoarea unui om, cu sau fara uniforma. Un om care vazuse chipul hâd al mortii la Cotul Donului si în Muntii Tatra, mi-a spus odata ca o singura secunda de adevar este mai de pret decât o viata întrega traita în minciuna. Cât a crezut el în “visul de aur al omenirii”, atât am crezut si eu…Din aceasta cauza nu am crezut nimic fara a cerceta.
Am ajuns astfel sa cunosc, dupa acel decembrie însângerat, mai mult decât poate mi-as fi dorit. Si pot jura ca unele din lucrurile aflate sunt mai grele ca lespezile mormintelor unde-si dorm somnul de veci acei “nebuni frumosi” care au încercat sa ne readuca pe calea adevarului si credintei.
Vor exista, cu siguranta, momente în care vi se vor parea greu de crezut anumite lucruri. Va asigur însa ca ele au existat si exista înca, dar ati trecut, poate prea repede, peste ele.
Nu ma îndoiesc de ulterioara aparitie a unor preopinenti care, asa cum au facut-o si în perioada anchetelor, ma vor acuza de cine stie ce oculte interese. Daca nici pâna acum nu au înteles ca doresc un stat cu adevarat democratic( în care libertatea de gândire si exprimarea opiniilor nu reprezinta un pericol), o Armata puternica si loiala poporului român, o justitie adevarata si o istorie nezgâriata , atunci au poluat mediul înconjurator cu simpla lor prezenta, considerând, ca si pâna în 22 decembrie 1989, ca “ei sunt statul”…
Spre a întelege unele din cele ce vor urma nu vor trebui ani de zile, cunostinte militare deosebite si, cu atât mai putin, politice. Nu este nevoie decât de logica, buna-credinta, deschidere catre dialog si pasiune pentru aflarea adevarului. Nu au ce cauta ura, pentru ca doar necredinciosii nu pot ierta, sau dorinta de razbunare, pentru ca doar prostii recurg la aceasta.
Personal am convingerea ca generali si ofiteri din înalta ierarhie militara (indiferent de ministerul de care apartineau) care se considerau, macar moral, vinovati de moartea si suferintele unor autentici revolutionari, în numele unei “fratii de sânge” au marsat spre obtinerea impunitatii lor, transformând monstrii în îngeri si lasii în eroi. O parte din acestia au deturnat Armata (ca institutie) într-o pavaza împotriva celor mai justificate reprosuri ori demersuri juridice care îi priveau exclusiv si în mod personal. Cu un minim de atentie si aducere aminte, fiecare dintre noi va putea sa observe cine, când si cum a “manevrat” astfel încât adevaratul interes national sa coincida cu interesul personal sau cu…turul propriilor nadragi, amenintat de vreo “cizma”.
*
Dupa discutii mai mult ori mai putin fructuoase, nucleul de putere agreat de noua conducere a M.Ap.N. si sprijinit discret de aceasta pe parcursul “negocierilor” din CC , a prezentat o formula provizorie de guvernare. Evolutia de moment si, mai ales cea ulterioara, a raportului real dintre puterea politica si aceea militara (acaparata exclusiv de M.Ap.N.) indica o certa dependenta biunivoca între acestea.
Se pare ca atunci nu s-a stabilit o colaborere principiala, în termenii democratiei reale si cei ai statului de drept, ci un soi de “confrerie”, membrii celor doua puteri garantându-si reciproc pozitiile ocupate, ori care avea sa fie pretul.
Pe altarul acestei coalitii aveau sa fie sacrificate, pe rînd, adevarurile cele mai clare, justitia, istoria, amintirea mortilor revolutiei, idealurile pentru care s-a murit în decembrie 1989,demnitatea unui popor…
Sa încercam sa deslusim caile care ne-au condus spre aceste “realizari”.
Dupa-amiaza de 22 decembrie a fost momentul în care mai marii Armatei vor primi primul “dus rece”, atunci când gen. Guse - unul din “eroii de la Timisoara” - s-a aratat în balconul fostului CC.
Atunci a fost întâmpinat de multime nu doar cu huiduieli, ci i s-a strigat în fata adevarul: “Asasinul! Asasinul!”. Prin întermediul transmisiei TVRL, devenea posibil ca o tara întreaga sa ceara înfaptuirea justitiei ori sa continue revolta.
Pamântul începea sa le fuga, încet-încet, de sub picioare.
În atari conditii, la putin timp dupa ce s-au scandat si repetate lozinci vadit anticomuniste, în Piata Palatului au aparut…teroristii !
Si cum cei mai (e)rodati în lupta erau generalii proaspat reveniti din Timisoara , acestia si-au asumat, “sarcina istorica” de a salva revolutia si democratia din România… Singura mare problema consta, dupa parerea mea, în aceea ca partitura “devotamentului” a fost jucata de unii dintre cei mai cinici “actori”, gralii. Guse si Stanculescu. Tragicomedia orchestrata de regizori de mâna a doua, a presupus o “figuratie” la scara nationala, iar “cascadoriile” s-au soldat cu sute de morti si mii de raniti.
Aparent, cei doi generali erau separati nu doar de distanta dintre cele doua locatii alese.
Multa vreme actiunile lor mi s-au parut total dezlânate, sovaitoare.
Am însa impresia ca au pus în scena, cu sprijinul neprecupetit al altora, una dintre cele mai macabre momente din istoria noastra.
Se pare ca în acele momente gral. V.A. Stanculescu a ramas la sediul M.Ap.N., pentru a “struni” destinele si actiunile celei mai mari parti a trupelor din subordine, pâna la momentul înlocuirii sale cu gral. Militaru. Tot astfel, prin acelasi minister dominat de gral. Stanculescu au trecut, fara vreo absenta notabila, toate personalitatile ce se perindau pe la TVRL, si care, mai degraba sau putin mai târziu aveau sa intre “ în jocurile” puterii. Sa fi fost oare gral. Stanculescu aceea “eminenta cenusie” a momentului ? Personal am cele mai reduse dubii în aceasta privinta.
Desi nu l-am întâlnit niciodata, i-am urmarit evolutiile cu interes. Am în vedere evolutiile comportamentale, conjuncturale, în fata presei, în conditii de stress accentuat. Fara a avea un bagaj de cunostinte psihologice mai mare decât acela dobândit în studiul juridic, experienta ma face sa-l apreciez ca pe un personaj de exceptie, din toate punctele de vedere. Poate fi asemuit cu o spada din otel de Toledo, pe cât de dur, pe atât de elastic si rezistent la eroziune. Capabil sa loveasca necrutator, dar sa se si replieze atunci când este cazul, amortizând lovitura. Un tip în egala masura stralucit dar si machiavelic. Un amestec de inteligenta vie, nervi de otel si stapânire de sine perfecta, o capacitate previzionala si un simt de orientare cu totul iesite din comun, i-au permis o evolutie profesionala pe masura acestor calitati. Fara doar si poate a fost ceea ce eu denumesc prin termenul de “militar pârât”, întelegând prin aceasta specialistul de clasa, care este strict indispensabil pentru calitatile sale profesionale si mai putin pentru cele de catana. “Catana” a fost, cu siguranta, ultimul sau ministru. Specialist în tactica , strategie si caprarie, acesta suplinea lipsa altor calitati prin “totala adeziune la politica partidului, o foarte buna pregatire politico-ideologica si devotament fata de comandantul suprem”. Gral. Stanculescu nu era croit pe acest “calapod”. Fire analitica si speculativa, a avut sansa sa acceada într-o structura militara de înalta specializare , care, în esenta asigura dotarea Armatei si, de loc subsidiar, vânzarea masiva de armament din productia interna. Rodat pe un asemenea “teren de joc” era singurul în masura sa faca “management-ul” crizei reale în care se gasea el si institutia din care facea parte. A facut un joc discret, la mai multe capete, si a câstigat, desi nu avea “carti mari”.
Ori, mai degraba, a jucat barbut cu o tara întreaga, pierzînd “fata”, dar cîstigând “coada”( mult mai valoroasa), pe mâna altuia(sau altora)…
Gral. Guse face o vizita la TVRL, unde a asigurat poporul de “fraternizarea” Armatei cu revolutionarii. În esenta acest fapt se produsese deja, poporul stiind ca nu institutia Armatei era vinovata, ci doar unii din conducatorii acesteia ori subordonati ai lor. Problema reala era încercarea de convingere a celor multi si cunoscatori ai sângeroaselor represalii sa-i accepte ca “frati” pe cei care condusesera actiunile de strada. Asemenea lui, trec prin fata camerelor o multitudine de generali rezervisti care, fara nici o calitate, nu se sfiesc sa faca tot felul de “apeluri” la structuri militare ori chiar sa dea ordine.
Apoi se retrage la sediul CC, unde alaturi de gral. I. Vlad ( cel mai de seama reprezentant al M.I. acceptat initial ca partener), a lasat impresia unei acerbe lupte cu “teroristii”. Om de actiune, cu o foarte serioasa pregatire militara, nu cred ca dispunea însa de calitatile negociatorului. Mai mult, banui ca nu avea o predispozitie spre duplicitate. Avea însa câteva “atuuri” incontestabile si insurmontabile fata de gral. V.A. Stanculescu : era cunoscut si apreciat în mai toate structurile combatante ale Armatei si avea subordonate direct cele mai importante forte, strict necesare într-o situatie de “criza”: Directia de Informatii a M.St.Maj. si cele mai importante si puternice unitati specializate în cercetare-diversiune…Cu alte cuvinte, gral. Guse era cel care stapânea “informatia”, o putea “dirija”, o putea “modela” sau “manipula”. Si, fara dubii, a facut-o din plin, prin intermediul celor mai variate metode si cu oameni de cele mai diferite categorii si profesii. Aceste structuri care erau special pregatite pentru actiuni aproape identice cu cele imputate “teroristilor”, nu au fost capabile sa produca nici cea mai vaga informatie utila. Pe acest aspect, logica ne impune o serie de alternative, pe care însa le vom analiza mai târziu.
Sa încercam sa ne reamintim o serie de aspecte, care vor naste si în mintile si sufletele d-voastra multe întrebari si sentimente contradictorii. Cei mai tineri vor crede ca se gasesc în fata unui roman de aventuri. Nici vorba însa de asa ceva. Vor fi doar fapte reale si ipotezele ori certitudinile pe care le-am capatat eu. Poate ca si eu gresesc în anumite rationamente. Si e firesc sa fie asa pentru ca, pe de o parte, nu am avut acces la toate documentele privitoare la acele evenimente, iar pe de alta parte, nu am calificarea unui analist socio-politic. Mai aproape de realitate ar fi sa consideram cele ce vor urma ca pe un “exercitiu de gândire” sau, de ce nu, ca pe un “joc de-a razboiul”, ale carui victime au trecut în nefiinta de aproape 15 ani. Nu vom face aprecieri asupra unor eventuale încadrari juridice a faptelor cauzatoare de morti si suferinte. Este numai atributul autoritatii judecatoresti sa aprecieze, sa cerceteze ori sa redeschida cauze penale.
Evaluate “la rece”,cautându-le sensurile si legaturile mai mult ori mai putin ascunse, acele fapte va vor spune astazi cu mult mai multe decât atunci, în decembrie 1989.
Materialitatea faptelor conduce la concluzi ca gral. Guse , în sediul CC-ului, manipula grobian desfasurarea unor ipotetice situatii de criza. Desi dispunea de structuri specializate în cercetare, prelua “gogosi telefonice” ori “basme” reletate de tot soiul de revolutionari referitoare la prezenta unor elemente teroriste pe cladiri din zona CC ori chiar în interiorul si subsolurile acestuia. Desi ordona personal efectuarea unor miusiuni de cercetare aero ( cu elicoptere ), nu lua nici o atitudine eficienta fata de promotorii ideilor referitoare la “invazia de eleicoptere teroriste”…
Toata activitatea gral. Guse releva un diletantism total ireal vis-à-vis de calitatile militare ale personajului (adevarate ori doar atribuite de apologeti).
Orice novice în problematica militara va descoperii teatralitatea “noptilor generalilor” desfasurate sub obiectivul camerei de luat vederi. Realitatea imaginilor conduce la o alternativa logica: ori gral. Guse era un tantalau depasit total de cerintele momentului, ori juca o partitura aleasa sau impusa, alaturi de cei aflati la M.Ap.N. si TVRL.
Revenim acum în Piata Palatului, plina pâna la refuz de demonstranti.
În perimetrul acesteia se afla tancuri, care de transmisie ale TVRL, proiectoare puternice ( aduse de la o U.M.). Avem deja formatiuni ale M.Ap.N. în cladirea cocheta a Directiei de paza ( a fostei securitatii ), dar si în blocul ”Aria”.
Pe balconul de deasupra intrarii principale în CC se perinda numerosi revolutionari. Se citesc programe de reformare, mai mult ori mai putin profunde, sunt încriminati dictatorii, cei aserviti lor, cei care au reprimat revolutia la Timisoara, Cluj, Tg. Mures, Bucuresti…Se cere moartea asasinilor, se striga lozinci vadit anticomuniste…Se lasa întunericul…
Ca din senin se pornesc focuri de arma , rafale cu trasoare …
Daca nu ma înseala memoria , un procuror-militar avea sa stabileasca din ce motiv au pornit primele focuri si din ce directie.
Pe moment, multimea nu întelegea ce se petrece, crezând poate ca era sarbatorita victoria.
Încep apoi tiruri puternice asupra Palatului RSR, cu toate categoriile de armament.
Din balconul CC, se conduceau “operatiunile militare” prin intermediul unor puternice statii de amplificare…”Teroristi pe acoperis ! Mai la dreapta! A treia fereastra de la primul etaj ! Mai spre colt !”.
Dinspre teroristi nu vine nici o replica…
“Teroristii” nu trag nici asupra pietei si, culmea, nici asupra balconului-pupitru de comanda !
Sunt perfizi , sunt diabolici, sunt pretutindeni, dar nu erau înca hotarâti sa suprime vieti .
TVRL deschide cea mai inedita transmisie directa, fiind precursoarea acelor corespondenti de razboi ce vor transmite din Golf , dar în conditii de lupta reala , “ de pe taisul coasei”…Pe unicul post , se transmite catre tara un mesaj care avea sa îngrozeasca pe toti…cei care trebuia a fi îngroziti: “Teroristii au atacat sediul CC! “ .
La sediul CC sunt aduse numeroase subunitati M.Ap.N. înarmate corespunzator. În piata sunt amplasate blindate de toate categoriile .
O particularitate atrage însa atentia în mod deosebit, determinându-ne sa ne gândim cum oare îsi pierduse gral. Guse, în doar câteva ore, calitatile de strateg si tactician…
Cum a putut sa admita introducerea în acea cladire a unor forte cu mult mai numeroase decât cele care ar fi avut capacitatea sa o apere cu maxima eficienta si cu pierderi minime?
Si aceasta în conditiile în care aceste forte erau cât se poate de eterogene , atât de la M.Ap.N., cât si de la M.I. si G.P., si mai cu seama din prea multe unitati.
Orice încercare de conducere si cooperare era practic nula, formatiunile repartizate arbitrar pe etaje si sectoare de foc nedispunând de mijloace eficiente de comunicatie.
Va vine a crede ca un general conducea o lupta apriga prin statii de amplificare , în conditiile unui contact apropiat cu inamicul “terorist”, aflat ba în Palat, ba în Biblioteca Centrala, ba în blocurile din perimetru ?
Eu nu cred. Mai ales dupa ce am capatat oarece pregatire militara si, mai apoi, am cercetat în amanuntime evenimentele revolutionare de la Braila. Va asigur ca nu gresesc atunci când afirm ca, fara exceptie, am regasit în orasul de pe malul Dunarii absolut toate “fenomenele din Bucuresti”. Tot astfel, pot “plusa” afirmând ca Braila a constituit un “esantion” al celor petrecute la scara nationala.
Din celebrul studiou nr. 4 al TVRL se declansa o actiune de diversiune la scara nationala, realizata de o echipa care a mimat admirabil “amatorismul” sau “spontaneitatea”. Dupa ani si ani aveau sa o faca fie pe prostii, fie sa încerce a juca rolul celor indusi în eroare.
Cred ca nu este greu a va aminti de “spoturile cu teroristi”.
“Campania publicitara” a durat câteva zile, aproape 24 de ore din 24.
Sa enumeram câtiva protagonisti si câteva mostre…
Cu cele mai numeroase “iesiri la rampa” si, de departe, cel mai patetic si convingator pare sa fi fost redactorul-prezentator T. Brates. Desi am crescut cam aproape de televizor, eu unul nu reuseam nici atunci, în decembrie 1989, sa ma dumiresc din ce redactie facea parte.
Oricum, acesta atragea ca un magnet cele mai mai multe “biletele” prin a caror citire întregul popor afla despre “aprigele lupte pentru salvarea revolutiei”.
S-au facut, chiar si în miez de noapte, disperate apeluri pentru ca popoulatia sa vina sa apere televiziunea de “dusmanii revolutiei”. Sa nu fi avut nimeni curajul sa-i astupe gura acelui mascarici iresponsabil care a adus o multime de nevinovati, într-e tirurile infanteristilor si tancurilor M.Ap.N. din curtea televiziunii si fortele G.P. si M.Ap.N. aflate în locuintele de peste drum ?
Hai sa ne privim în oglinda si sa ne întrebam cum se face de am crezut afirmatiile “ultimului aparator al TVRL” – capitanul Lupoi, un ofiter inginer care, sub consemnul alarmei de lupta, mersese fuguta acolo unde îi era locul, pentru a-si schimba casheta obisnuita cu o casca metalica luata de la vreun alt militar si a ne anunta, pe parcursul figuratiei, despre “luptele” care se dau, chiar la usa …studioului de transmisie, cu teroristii care doresc sa-l ocupe si sa înabuse vocea libertatii.
De altfel, “glumele eroice” au fost cu mult mai numeroase.
În lipsa vreunei vizionari ulterioare a unor eventuale înregistrari, memoria mai furnizeaza doar câteva.
Spre exempu, la un moment dat în studiou a fost primit, cu un amestec de teama si admiratie, un individ îmbracat civil( care afirma, daca nu gresesc eu, ca era ofiter M.Ap.N.) purtînd pe palme , cu mare grija, un obiect paralelipipedic de culoare deschisa , cu o portiune ocupata de o mica tastatura asemanatoare cu aceea de la un telefon, obiect din care atârnau parca mai multe fire. A aratat la una din camere obiectul, declarând maiestos ca tocmai dezamorsase acea “bomba cu ceas” gasita în subsolurilr TVRL…
Fie stimabilul domn ofiter era tâmpit din nastere, fie avea convingerea ca telespectatorii erau talâmbi. Altfel nu pricep nici azi cum a iesit pe post sa prezinte drept “masina infernala” cel mai banal tablou de comanda al unei încuietori secretizate de usa ! Sau poate asta trebuia sa faca, mizând pe presupusa credulitate a semenilor sai…
Îmi vin acum în minte alte câteva “capodopere ale genului”, la fel de reusite.
Este cazul unui barbat care s-a prezentat în studiou pentru a preveni populatia asupra faptului ca “teroristii” ar fi purtat asupra lor niste obiecte de identificare aurii. Ei bine obiectul respectiv era un…poanson folosit pentru alicarea sigiliilor din plastilina ori din ceara. Dupa mintea respectivului, oricare ofiter, subofiter, contabil, casier care avea un dulap sau casa de valori în care îsi pastra documentele de lucru si pe care o sigila zilnic, la încheierea programului de lucru, era terorist.
Cele mai sus redate au constituit, ca sa spunem asa, “pilule vesele”.
Cu adevarat mortal a fost însa noianul de zvonuri alarmiste, care au generat o reala psihoza de masa,atât în rândul populatiei civile cât si în rândul trupelor M.Ap.N.. S-a încercat si realizat crearea unei convingeri ferme ca în România actionau teroristi care urmareau înfrângerea revolutiei si revenirea la putere a regimului dictatorial.
Cuprinsi de elanul “luptei”, prin fata camerelor de luat vederi au trecut nu numai obisnuitii prezentatori, ci si generali, ofiteri, regizori, ect., care mai de care întrecându-se în a turna minciuni pe cât de gogonate, pe atât de ucigatoare.
Cine erau acesti “teroristi” ?
O data cu lansarea pe piata a “produsului terorist”, acestuia i-au fost atribuite cele mai deosebite calitati. Erau prezentati ca fiind luptatori feroce , drogati, adevarati supra-oameni, misunând prin subsoluri, canalizari, pe terase de blocuri, prin tunelele metroului, prin cimitire ,“tragând din toate pozitiile” si cu toate cele.
Se afirma despre acestia ca foloseau armament sofisticat, de provenienta straina, cu caracteristici deosebite, cu lunete si aparatura de ochire pe timp de noapte. Ei veneau pe calea aerului, împânzind spatiul aerian cu cele mai performante si futuriste elicoptere, vizibile ori invizibile pe radare, silentioase si dotate cu scuturi energetice care le faceau indestructibile la riposta antiaeriana de artilerie ori rachete...
De fapt, România parea(din transmisiile TVRL) a fi victima unei adevarate agresiuni declansata chiar si din exterior, concomitent cu lansarea unui acerb “razboi radio-electronic”. Erau semnalate puternice coloane de blindate la granite ori chiar în interior si actiuni de desant maritim.
Cu cea mai mare convingere, persoane cu o “solida pregatire” afirmau ca teroristii erau arabi (libieni sau de alte natii) antrenati si cantonati în creierii muntilor, unguri, rusi…
Erau si de-ai nostrii – copii orfani crescuti în institutii speciale, educati în spiritul sacrificiului suprem pentru apararea lui Ceausescu si antrenati pentru lupa de gherila, tot soiul de activisti de partid mai mari ori mai marunti, etc.
Cei mai activi parea însa a fi “securistii”…Nici vorba ca intrau în categoria celor mai “iubiti pamânteni”, daca avem în vedere specificitatea activitatilor si comiterea unor anterioare abuzuri. Înca din seara de 22 decembrie, la nivelul conducerii M.Ap.N. s-a emis sentinta privind institutia Securitatii. De altfel, întregul M.I. a fost declarat ostil, desi conducatorii acestuia pornisera la momentul “0” (cel al coagularii primului nucleu de comanda militara) alaturi de M.Ap.N., asigurând pe toate caile ca sunt devotati revolutiei. În fapt, pe toata perioada 22-30 decembrie 1989, nu a existat nici un gest real care sa justifice macar o temere legitima asupra loialitatii luptatorilor din M.I.
Cu toate acestea, chiar la TVRL se afirma ca ei atacau Aeroprtul Otopeni si M.Ap.N. Aberatiile au mers pâna acolo încât s-a afirmat faptul ca luptatori ai acestui minister ar fi pornit spre Bucuresti cu o coloana de blindate…
Dupa ani de cercetari si încercari de analiza a multiplelor informatii cu privire la acele momente, consider ca s-a încercat atunci un joc murdar si deosebit de periculos. Exista suficiente indicii care conduc la constatarea unei serii întregi de cazuri în care formatiuni ale M.I. au fost atrase în “situatii limita” si au suportat, fara riposta, pierderi grele în fata unor puternice dispozitive “de aparare” ale M.Ap.N. Am convingerea ca, în mod iresponsabil, s-a încercat determinarea luptatorilor M.I. chiar si la deschiderea focului spre a-si salva vietile, conditii în care ar fi fost “demascati” ca “dusmani înraiti ai poporului si aserviti dictaturii”…Aceste afirmatii vor fi ulterior deteliate prin analiza unor cazuri concrete, stabilite pe baza cercetarilor judiciare.
Si totusi, cine erau teroristii ?
Poate erau acei barbati speriati, ciufuliti pe care îi tot izbea în fata cu patul armei cîte un subofiter mic de stat, dar deosebit de doritor “sa smulga coltii fiarei”…
S-au vreo femeie care trecea si privea, prea curioasa, spre un anume loc.
Cu siguranta trebuie sa fi fost vreunul din cei care, patrunsi în CC, nu au avut inspiratia de a fura altceva decât înalte ordine( un soi de decoratii, reprezentând stema de stat aplicata pe o rozeta cu multiple raze ), pe care le-au ascuns în … chiloti, ca pe un “semn de recunoastere” !
Ori poate, cei legati pe paturi de spital…
Oricum, aceia despre care tot vorbeau somitatile acelor vremuri, afirmând ca erau arestati, numai teroristi nu au fost.
Stiu putine despre cele descoperite de colegii mei în anchetele întreprinse în Bucuresti, cu privire la aceste aspecte. Ulterior, mai marii ostirii au reprosat procurorilor faptul ca “i-ar fi facut scapati” pe adevaratii teroristi, care ar fi fost retinuti de armata. Sunt însa convins ca acestia si-au facut datoria de magistrati si nu au cedat presiunilor de moment ori unor interese “de stat” .
La timpul potrivit, am sa va relatez cele rezultate în urma cercetarilor pe care le-am efectuat la Braila si nu este exclus ca aspectele caracteristice ale “partii” sa le regasim la “întreg”.
Ce urmareau acesti “teroristi” ?
Cel putin aparent, este cam greu de precizat care era obiectivul direct, pentru ca “faceau de toate” si în acelasi timp mai nimic…S-au mai precis, nu au vadit nici un interes real pentru “scenele de balcon”. Dupa afirmatiile unor “papusari” ar fi încercat cu disperare sa se infiltreze în locurile unde se aflau grupurile ce aveau sa fie denumite, mai târziu, prin sintagma “centre de putere”. Pe toate canalele de comunicare catre “publicul telespectator” se faceau cunoscute luptele din interiorul CC-ului, pentru respingerea “teroristilor”, musai securisti, care foloseau o retea de tuneluri secrete. Fara îndoiala, orice cladire cu destinatie împortanta în structurile statale dispune de spatii de adapostire în caz de atac aerian, precum si de cai de comunicatie subterane apte sa asigure o retragere de urgenta. “Luptele” din doua nopti au umplut cel putin o pagina de anunturi mortuare…Se pare însa ca adevarul trebuie cautat în haosul de nedescris existent în cladirea supra-populata cu militari, haos amplificat de zvonuri alarmiste si…întreruperea energiei electrice pentru camuflare – antiaeriana si împotriva unor eventuale atacuri de la sol ori din cladirile îmrejmuitoare, ramase ( oare de ce?) neocupate de catre militari… Povestiri de genul celor care doreau sa-si creze o aura de autentice “tinte” au existat cu duiumul.
Se spunea ca atacau TVRL de la sol, din subsol ori din aer.
Nimic mai lipsit de veridicitate. Dispozitivul de aparare a televiziunii era la fel de supra-aglomerat si ticsit de blindate, încât nici un adevarat kamikaze nu l-ar fi strapuns printr-o actiune terestra. Trupa era deosebit de bine pregatita si dotata, din efective facând parte si parasutisti ce aveau asupra lor inclusiv armament greu de infanterie ( mitraliere de companie si AG-uri).
S-a afirmat ca televiziunea ar fi fost atacata din aer, existând chiar si imagini cu un elicopter Puma vopsit în obisnuitele culori ale aviatiei noastre, dar fara însemne de apartenenta si numar de front, ce survola zona la o altitudine greu de precizat. Ba chiar s-a mers pâna acolo încât s-a precizat ca din acel elicopter s-ar fi efectuat foc asupra ultimului etaj si biroului directorial, unde s-ar fi gasit în acele momente nu stiu ce personalitate revolutionara. Elicopterul survolase zona nestigherit de riposta aparatorilor de la sol. Cum ajunsese pâna acolo, în conditiile interdictiei generale de zbor, nimeni nu stie. Eu nu cred ca decolase din subsolul blocului în care locuia personal diplomatic sovietic si se deplasase total silentios pâna la tinta…Ulterioarele investigatii au stabilit cu certitudine ca aeronava apartinea, parca, unei flotile M.Ap.N. de la Boteni. Ceea ce nu cunosc însa este explicatia faptului pentru care se aventurase pe timp de zi, deasupra unui obiectiv important si bine aparat, precum si motivul absentei însemnelor de apartenenta…Si asta dupa ce parcursese o buna bucata de drum.
Cât priveste “efectele” la tinta, aveam sa ma conving personal de faptul ca asupra biroului directorial se trasese, din acel elicopter, cu gloante… oarbe. În zilele imediat urmatoare “luptelor” am mers la televiziune pentru a efectua ancheta într-o cauza privind uciderea prin împuscare a unui militar în tremen de catre un camarad dintr-o alta unitate, pe fondul uneia din acele “clasice” stari confuzionale.
Ei bine , cu acea ocazie am fost condus prin mai tot blocul turn al TVR si am ajus chiar si în biroul cu pricina. Pe mobilierul opus ferestrelor panoramice ( o biblioteca, daca nu gresesc eu) am observat o urma ce parea a fi un orificiu de intrare al unui proiectil de calibru mic ( 7,62 – 7,65 m.m., cel mult 9 m.m.). Era însa situat în partea de sus a mobilierului, ceea ce ma face sa am serioase îndoieli ca provenea de la o arma care s-ar fi aflat la un nivel mai înalt decât cel al ferestrelor camerei…
Concomitent, teroristii atacau “în draci” M.Ap.N, mai ales noaptea. Desi ansamblul de cladiri nu prezenta nici una din aparentele caracteristici ale unui obiectiv cu caracter pur militar, startegi de doi bani realizasera un dispozitiv de aparare apropiata riscant dar suficient de ermetic si, mai ales, descurajant prin densitatea blindatelor. Cei mai competenti comandanti nu au considerat necesara luarea în paza a blocurilor de locuinte ce existau de-jur-împrejurul ministerului, desi aveau la dispozitie suficiente forte. Sa nu-i fi dus mintea nici pe ei si nici pe “teroristi” la posibilitatea unui atac convergent chiar cu aruncatoare de grenade ?
Aveti idee cîte gloante venite din exterior au atins cladirile M.Ap.N. ? Nici eu nu stiu, dar as fi deosebit de interesat sa aflu, mai ales pe temeiul unor costatari reale…Oricum, dispozitivul de foc din M.Ap.N. a tras, ucigator, mai mult asupra fortelor proprii aduse de la Buzau ( subunitati ale Batalionului 404) si de la Academia Tehnica Militara, decât asupra teroristilor.
La vremea respectiva se afirma cu tarie ca sediul M.Ap.N. ar fi fost atacat de elicoptere, dar si de la sol, dinspre zona “Ghencea”. Peste câtiva ani de cercetari, anchetatorii au stabilit ca în zona din spatele ministerului actionasera masiv infanteristii Armatei I-a, sprijiniti de un elicopter. Ciuruisera doar o gramada de cruci din Cimitirul Ghencea, asupra caruia lansasera si rachete de pe elicopter , fara a gasi prin cavouri decât pe cei plecati dintre cei vii…
Se mai spunea ca ar fi atacat si unitati militare, spitale , maternitati, centre de recoltare a sângelui, uzine, statii de oxigen, centrale telefonice, triaje, gari, metrou, etc.
La televizor vedeam cu totii lupte acerbe de strada, pe timp de zi ori noaptea. Nu am înteles niciodata cum se face ca “teroristii” trageau si ziua si noaptea cu … trasoare. Parca erau siguri ca nu prezentau decât un interes strict artistic, atâta timp cât nu erau urmariti, real, decât de obiectivele camerelor de luat vederi . Nu stiu cum reuseau sa se “teleporteze”, fara a lasa nici cea mai mica urma, chiar atunci când scotocitorii ajungeau în locul cu pricina. Cu atât mai mult, apare ca un nonsens tactic cocotarea “teroristilor” în blocuri sau pe terasele acestora, când nimeni nu afirma a-i fi vazut evacuându-se în rapel ori cu deltaplane în timp ce armata scotocea deja locatia.
Având în vedere realitatea faptica, putem spune mai degraba ce nu au urmarit “teroristii”.
Cum nu a existat nici o încercare reala de atac asupra persoanelor care “faceau cartile politice”, va trebui sa admitem ca noua orientare le era indiferenta, daca nu chiar pe plac.
Tot astfel, nu au existat amenintari reale asupra unor obiective sociale, indiferent de importanta acestora.
Nici pe departe, nu au existat actiuni care sa vizeze salvarea cuplului dictatorial, ori perpetuarea regimului dictatorial.
Cât despre reala atacare a unitatilor militare, personal nu înteleg de ce ar fi facut-o. Doar pentru a determina riposte disproportionate, soldate cu numerosi morti si raniti ? Cui ar fi folosit, în acele momente, o noua portie de compromitere a celor care conduceau armata, desi aveau deja “cartonase galbene” primite la Timisoara si alte localitati?
Au urmarit cumva “teroristii” împiedicarea victoriei Revolutiei ?
Nici nu poate fi vorba despre asa ceva. Întâi de toate miscarea revolutionara româna îsi realizase obiectivele politice în dupa-amiaza zilei de 22 decembrie. Cu atât mai putin i-au interesat sectoarele economice.
*
Îdraznesc sa va propun o modalitate putin deosebita de analiza a acelor momente. Sa încercam sa urmarim un fir cât de cât logic pornind de la efect spre cauza, iar de la cauza catre autori, mobilul acestora si beneficiari.
Astfel, singurele efecte reale si necontestate de nimeni au fost, întâi de toate, numeroasele victime înregistrate atât în rândul populatie civile, cât si în rândurile formatiunilor din cele doua ministere militare implicate în actiuni. Acestora le vom adauga si o serie de pagube provocate de “elanul ostasesc” asupra unor valori inestimabile din patrimoniul national si universal, prin transformarea în ruine a Bibliotecii Universitare si a Muzeului National de Arta.
Nimeni nu poate contesta faptul ca aceste efecte au fost urmarea folosirii pe scara larga a tuturor categoriilor de armament, de la pistolet la tunul de pe tanc, în cursul unor ample operatiuni militare desfasurate de cele mai multe ori în aglomerari urbane. Rigoarea logica ne obliga sa evidentiem care au fost categoriile de persoane ce ar fi folosit armament. Întâi va trebui sa avem în vedere formatiunile M.Ap.N., cele ale M.I. si G.P., numai primele având în dotare toate categoriile de armament utilizabile în lupte purtate la sol, pe apa ori în aer . La acestea va trebui sa adaugam numeroase alte persoane , revolutionari sau nu, care , pe diverse cai, au intrat în posesia unor arme de foc, de la pistolete, pistoale- mitraliera si chiar arme semi-automate cu luneta. Dintre acesti ultimi posesori de arme,o mare parte aveau sa ramâna anonimi. Multe din armele astfel însusite au fost date populatiei de catre unele cadre din conducerea unor formatiuni G.P., ori au fost chiar sustrase din locurile de depozitare. La sediul CC, multe din armele abandonate de catre fostii ofiteri de securitate din paza au ajuns în mâinile celor mai variate categorii de persoane. Tot astfel, au existat certe situatii în care armele ce apartinusera unor militari raniti grav ori ucisi au ajuns la persoane civile.
Munitie exista “la discretie” mai cu seama în locurile în care se desfasurau actiuni ce au implicat efective mari, ori schimbari repetate de aliniamente. La vremea respectiva s-a sustinut cu tarie faptul ca teroristii ar fi avut armament deosebit de performant, total diferit de cel din dotarea fortelor noastre armate, care folosea si munitie diferita. Desi procurorii au solicitat oficial predarea de catre Armata ori alte institutii a armelor capturate si a elementelor de munitie recuperate, nu a fost prezentata spre identificare nici una din armele “cu o cadenta mai mare de tragere si cu un zgomot deosebit ”, despre care declarau invariabil mai toti ofiterii Armatei române . Unii dintre acestia indicau chiar si tipul de arma ( cel mai des fiind nominalizata fiind arma israeliana Uzi ), desi asemenea arme erau vazute doar pe ecrane mai mari ori mai mici…Cât despre posibilitatea reala de apreciere a tipului de arma dupa zgomotele produse, orice afirmatie este relativa. La similitudine de calibru si sistem de functionare, reala perceptie a cadentei si amprentei sonore este capital distorsionata de configuratia mediului înconjurator, efectul ecoului ( produs, spre exemplu, într-un spatiu închis de cladiri ) facând orice apreciere egala cu o presupunere.
La cele de mai sus va trebui sa adaugam fabulatiile cu privire la celebrele “gloante-widia”. Prin lansarea acestei aberatii, cei mai de seama reprezentanti ai Armatei s-au compromis lamentabil. Ceea ce prezentau în emisiuni tv ori în paginile unor ziare ca fiind teribilele instrumente ale mortii, nu erau nimic altceva decât miezurile din otel care intrau în alcatiurea interna a proiectilului cal. 7,62 mm-scurt destinat armelor tip AKM. Tot asa aveau sa fie facute speculatii asupra folosirii munitiei explozive (de tip dum-dum), de catre persoane care erau fie straine de efectele povocate asupra corpului uman de proiectile cu diverse energii cinetice ( la momentul strapungerii ), ori de fragmente din proiectile dezmembrate la un anterior impact cu un corp dur, fie de cei angajati într-o reala actiune de dezinformare.
Dintre efctele imaginare preconizate de formatorii de opinie, nu s-a confirmat nici unul. Au ramas simple fabulatii actiunile de infestare sau otravire a surselor de apa, atacurile asupra televiziunii, aeroporturilor, metroului, spitalelor,etc. În schinb, oriunde au sosit formatiuni ale M.I., ca urmare a unor prealabile solicitari de spijin formulate de sutructurile M.Ap.N., ele au fost întâmpinate cu foc nimicitor…
Consider ca, vorbind despre aceste efecte imaginare, va trebui sa închidem un cerc, aducînd în discutie o cauza de o importanta covarsitoare în desfasurarea evenimentealor. Este evident pentru toata lumea ca cea mai împortanta cauza a dezastrelor petrecute a fost diversiunea masiva realizata pe toate caile.
Pe parcursul întregii perioade populatia a fost permanent manipulata, creindu-se impresia ca mugurii democratiei si sperantele de mai bine ar fi fost în pericol, în mod real. Rolul esential l-a jucat TVRL, care a transmis în eter cele mai fanteziste si, în acelasi timp, alarmiste zvonuri. Asa cum dispozitivul de aparare de la CC era condus prin statia de amplificare, tot astfel s-a lasat impresia ca prin televiziune se conduceau efectiv miscari masive de trupe si operatiuni importante.
M-am întrebat de la bun început cum de a fost posibila omiterea de catre marii comandanti a celor mai elementare reguli privitoare la cenzura militara si la pastrarea secretului operatiunilor de front. Am cautat sa înteleg fenomenele petrecute chiar în incinta TVRL, punându-le fie pe nepriceperea generalului rezervist (fost comandant al Centrului Militar Judetean Giurgiu) autodesemnat comandant al acelui obiectiv, fie pe vreun elan de moment al prezentatorilor de profesie si a personajelor perindate pe acolo. Delirul pare însa a fi cuprins cu mult mai multe capete.
Orice comandant militar cu minima pregatire cunoaste care este importanta factorului psihologic în actiunile de lupta. Cu atât mai mult, aceste imperative erau cunoscute gralilor. Guse si Stanculescu, precum si celorlalti componenti ai M.St.M. si calalalte esaloane.
Este incredibila indiferenta ucigasa ce s-a manifestat fata de permanenta actiune de macinare a nervilor, de raspândire a terorii la nivelul trupelor.
Macar acum va trebui sa se afle ca trupele au fost supuse unui adevarat razboi psihologic purtat nu de “teroristi” neidentificati, ci de catre comandantii directi si de esaloanele superioare. În modul cel mai brutal, trupei i-a fost indusa o puternica temere, care, suprapusa peste oboseala acumulata, a generat o stare de stres deosebit. În atari conditii, chiar daca s-ar fi dorit, circuitul de transmitere a ordinelor si, mai ales, capacitatea acestora de a circumscrie actiunea militarului-individ la vointa comandantului, a fost anihilat. Cel mai des întîlnit efect al acestei situatii-premiza a fost deschiderea necontrolata a focului, în absenta unui ordin si pe tinte alese de liberul arbitru al fiecarui purtator de arma. Practic, au existat nu putine locuri si momente în care fiecare a “luptat” pentru sine, împotriva tuturor…Cred ca, alaturi de insuficienta pregatire a contingentului încorporat în toamna anului1989, aceasta este una din explicatiile atât de numeroaselor cazuri de împuscare a unor civili nevinovati, dar si a multor militari.
Cine avea însa posibilitatea sa efectueze acele masive actiuni specifice “razboiului psihologic” ?
Categoric raspunsul trebuie cautat la nivelul organismelor specializate în asemenea actiuni. La acel moment trebuie sa fi existat trei paliere pe care actionau compartimente a caror menire era diversiunea. La nivelul “societatii civile”, conducerea fostului partid-stat dispunea de o puternica structura de propaganda, apta sa manipuleze o buna parte din populatie prin intermediul mijloacelor mass-media si al transmiterii mesajului de la un om la altul. Nu am date care sa-mi permita aprecieri asupra numarului ori identitatii celor care lucrau la nivelele inferioare – radio, televiziune, presa scrisa, arte, etc.
Cred însa ca ar fi o naivitate sa consideram ca acesti “formatori de opinie” ar fi devenit, instantaneu, “consumatori de gogosi”. Fiecare dintre acesti “trâmbitasi” aveau capacitatea intelectuala si profesionala de a anticipa efectul unui zvon si, în deplina cunostinta de cauza, au actionat intens alaturi de autenticii revolutionari de al caror gir s-au folosit cu abilitate. Acestia, aveau sa se manifeste si ulterior, într-o noua “cântare a României”, desfasurata în plan politic.
M.I. dispunea de structuri deosebit de bine pregatite si dotate, dar nu stiu sa fi rezultat indicii care sa ne permita sa apreciem ca acestea ar fi desfasurat activitati specifice. Daca admitem ca veridic tot ceea ce s-a spus despre traseul urmat de catre perechea dictatoriala pâna a ajunge în U.M. din Târgoviste, este logic ca structurile de conducere ale M.I. ar fi trebuit sa cunoasca toate aspectele legate de adevarata detentie a sotilor Ceausescu. Abtinerea de la orice actiune care ar fi putut fi apreciata ca având drept scop salvarea dictatorului ne conduce spre concluzia potrivit careia M.I., inclusiv DSS, nu urmarea perpetuarea vechiului regim.
De altfel, dupa participarea directa la represiune a fortelor M.I., gral. I. Vlad a încercat sa conlucreze cu factorii de conducere ai M.Ap.N. în termeni aparent corecti si loial fata de revolutie, pâna spre 24 decembrie. Fara nici un act de opozitie, fortele M.I. au permis preluarea TVRL, precum si a tuturor obiectivele deosebit de importante ce le aveau în paza.
Înca din primele momente dupa victoria revolutiei, grupa operativa a M.I. a transmis catre toate structurile ordinul de încetare a oricarei activitati contrare vointei poporului si de colaborare cu M.Ap.N.
Practic, din seara de 22 decembrie securitatea a fost anihilata, ca forma de activitate represiva, fiind trecuta în subordinea M.Ap.N. Fara exceptie, sediile au fost ocupate iar militarii dezarmati.
"... Si-au încetat activitatea serviciile de filaj, s-au deconectat toate istalatiile de ascultare si supraveghere, s-au preluat arhivele. În Bucuresti si în alte mari orase, viitoarele personalitati si-au “recuperat” dosarele de urmarire. Esaloanele fostei Militii au fost trecute sub conducerea comuna a reprezentantilor puterii provizorii si ai M.Ap.N.
Cei care însa au orchestrat “simfonia” diversiunii” si “au tras cele mai mari tunuri” cred ca au fost chiar structurile specializate ale M.Ap.N., în a carui componenta se gaseau o Directie de Informatii, unitati specializate în cercetare-diversiune, dar si subunitati de cercetare în majoritatea celorlalte unitati. La acestea cred ca ar trebui adaugati chiar si unii specialisti din cadrul Consiliului Politic Superior al Armatei, care trebuie sa fi avut în componenta si compartimente de propaganda apte sa desfasoare actiuni specifice în situatii de criza.
Desi cu mare reticenta si numai partial s-a recunoscut implicarea în operatiuni a militarilor specializati în cercetare-diversiune, acest lucru s-a petrecut indubitabil si pe o scara mare. Din cele cunoscute de mine, rezulta ca militarii Bat. 404 Buzau a fost angrenati în adevarate lupte cu dispozitivul de paza al M.Ap.N.
Cum s-a ajuns la o asemenea situatie îmi este greu a raspunde, neefectuând cercetari în respectiva cauza. Sa fi existat un asemenea grad de incompetenta în cadrul ministerului încât sa nu fi fost posibila recunoasterea si cooperarea în conditii de siguranta ? Oare nu cumva cei din minister manifestau reticenta fata de o forta cu o capacitate redutabila de lupta, dar subordonata gralului. Gusa, care din motive neelucidate înca a ales ca “resedinta” sediul CC-ului ? S-au nu mai avea nici un rost ca acei militari de elita sa verifice blocurile din împrejurimi, cunoscîndu-se deja fapul ca nu existau “teroristi”… S-ar putea face speculatii si pe tema unor divergente reale între “centrele de comanda militara” existente în acele momente. În anchetele efectuate la Braila am constatat existenta unor reale stari de animozitate, neîncredere si, uneori, chiar ostilitate între diferiti comandanti.
Desi pare greu de crezut, probele atesta faptul ca, din motive aparent inexplicabile, o mare perioada de timp comandanti din esaloanele de la Bucuresti nu au fost în masura a raspunde comenzii Diviziei din Braila la înterbari lamuritoare decât prin naucitoarea formula “ Descurca-te si tu cum poti ”…
O situatie si mai aiuritoare am gasit-o la o unitate din subordinea directa a Comandamentului Artileriei. În ziua de 25 decembrie( !!), atunci când comandantul de unitate a luat legatura cu seful sau, i s-a recomandat “ Sa nu aibe încredere în nimeni, iar la nevoie, sa lupte la tun ”…
Întâmplator sau nu, aceasta unitate de artilerie stârnise neîncrederea comandantului Diviziei din Braila( col. N. Rizea), într-o asemenea masura încât, în noaptea de 26/27 decembrie, a ordonat o pânda executata de o formatiune specializata în cercetare. Misiunea s-a transformat într-un fiasco total, cu un schimb acerb de focuri în care a cazut o grupa dintr-o a treia unitate. Pâna la dimineata “câmpul de lupta” avea sa se umple de morti si de raniti, militari dar si civili.
În acelasi sens, în zilele imediat urmatoare caderii dictaturii, au existat relatii încordate între acelasi comandant de divizie si gral. M. Pancea ( la acea data, doar comandant al Centrului Militar Judetean Braila), care, se pare ca purtat de elan revolutionar a ajuns tocmai la Galati, unde ar fi încercat a prelua comanda unei unitati de tancuri. Pentru acest motiv a fost dezarmat si retinut, pâna la clarificarea situatiei…
Am considerat si înca mai consider ca, în acele momente, au existat reale frictiuni chiar în aparentul “bloc de granit” ce se dorea a fi Armata. Faptul ca asemenea “piste” nu au format interesul procurorilor excede posibilitatea mea de apreciere, mai ales ca, la vremea respectiva, încercarile de aprofundare ( chiar si numai pe zona Braila) au fost stopate.
Cam la fel s-au petrecut lucrurile si în ceea ce priveste cercetarile pe care le-am facut spre a stabili reala implicare în evenimente a unei pseudo-formatiuni militare constituita prin preajma ultimului Congres al PCR si denumnita “lotul sportiv al Armatei a II-a”. Fara a intra în amanunte, s-a constatat ca, din seara de 22 decembrie, componentii acestui “lot” au executat misiuni specifice cercetarii pe timp de zi si de noapte, în haine civile ( echipament sportiv), dar având asupra lor armament adecvat misiunilor si purtat ascuns( pistoale-mitraliera cu pat rabatabil).
Au existat oare si au actionat asemenea “loturi” si în alte localitati cu puternice garnizoane ?
Am parerea ca o sumedenie de oameni – mai mult ori mai putin implicati în acele momente de foc – pastreza o justificata suspiciune cu privire la multitudinea de “coincidente nevinovate” în cursul carora efective din organica M.I. au fost aduse în fata unor putrenice dispozitive M.Ap.N. si supuse unuor nejustificate tiruri nu doar provocatoare, ci mai ales nimicitoare. Asemenea “regretabile disfunctionalitati” au avut loc în prea multe locuri si într-o perioada prea scurta de timp: sediul C.C., Inspectoratul M.I. Sibiu, Aeroportul Otopeni, sediul M.Ap.N., Str. Lemnei, sediul Prefecturii Braila, zona “cazona” a mun. Buzau…
Cele de mai sus nu fac nimic altceva decât sa conduca spre o concluzie privitoare la reala existenta a unor actiuni diversioniste întreprinse chiar de unele componente ale M.Ap.N.
Ele se adauga celor desfasurate la nivel global, prin intermediul TVRL.
Cunoscute fiind aberatiile lansat atunci de diverse persoane, întarite si de afirmatiile “revolutionarilor de profesie”, devine mai mult decât legitima suspicionarea comandantilor Armatei care nu au luat nici o masura de stopare a actiunilor diversionoste. Este evident faptul ca nu era posibila suprimarea transmisiilor tv., dar existau suficiente metode de “periere” a noianului de gogorite trâmbitate de indivizi loviti de streche. Transmiterea pe post a unor zvonuri, urmata în mod firesc de teroare psihologica, a fost continuata de o multitudine de actiuni desfasurate pe plan local. În mai toate garnizoanele, fenomenele din Bucuresti s-au repetat aproape identic, psihoza “teroristilor” cauzînd cu mult mai multe victime decât însasi represiunea.
Fara a nega primirea reala a unei avalanse de apeluri alarmiste la unele centre de comanda, prin intermediul telefoanelor, se pune totusi o serie de legitime întrebari.
Ne putem întreba, pe buna dreptate, daca nu cumva Armata a fost doar victima unei actiuni diversioniste purtata de forte ostile. Raspunsul la aceasta ipoteza nu poate fi dat decât dupa lamurirea altor “enigme”…
Astfel, cum se face ca, în ciuda nesigurantei maxime, s-au angajat pe banda rulanta actiuni ample, fara cea mai mica grija pentru o cât de sumara dar prealabila verificare a veridicitatii celor afirmate ? Forte si mijloace existau, la nivelul unitatilor si subunitatile de cercetare. Erau oare acestea “ocupate cu lucruri mai serioase” decât cele de asigurare a informatiilor vitale pentru purtarea oricarei actiuni militare ?
Sau, cum au fost posibile cazuri de patrundere în dispozitivele militare preexistente si apartinînd unor alte unitati, fara luarea celor mai elementare masuri de asigurare a informarii si cooperarii ? Sa nu fi cunoscut comandantii nici macar amplasamentele unitatilor din garnizoana ori faptul ca toate obiectivele social-economice si de stat erau luate în paza armata înca din dupa-amuaza de 22 decembrie ?
Cum a fost posibila admiterea acelor numeroase situatii în care, actiunile desfasurate de militari erau, practic, dirijate de catre civili ? Sunt de notorietate mondiala imagini în care persoane necunoscute de pe strada dirijeaza tirul militarilor asupra unor cladiri în care aveau sa moara oameni obisnuiti si nicidecum “teroristi”.
Oare toate cadrele active, de la plutonier la general, uitasera peste noapte cele mai elementare dispozitii din regulamentele de lupta ?
Personal apreciez ca raspunsul la aceste ultime întrebari este crucial.
Va trebui sa constatam macar faptul ca, în ipoteza admiterii ca reale a “premizelor” de mai sus, soarta tarii s-a aflat pe mâinile unor “ilustrii ostasi” ce aveau sa primeasca ulterior mai multe stele de general decât au primit cei care au luptat, cu adevarat, pe fronturile celui de al doilea razboi mondial !
O asemanea concluzie nu pare realista. Ea în sine este idioata…
Atâta timp cât diversiunea televizata a fost permanent alimentata, primind chiar si “sprijinul” direct al personalitatilor politice componente din structurile provizorii, cu greu putem evita concluzia ca acest fenomen nu era alatoriu, ci era orchestrat si chiar institutionalizat.
În atari conditii, diversiunea apare ca rod al activitatilor desfasurate chiar de specialisti din interiorul acelor structuri care, în mod firesc ar fi trebuit sa faca eforturi pentru a o limita si înlatura.
Pentru a sesiza care erau autorii morali ai acesteia si cei directi, este relevant a observa care au fost beneficiarii starii de haos creata în acele zile, mai precis cei ale caror deziderate nu ar fi putut fi obtinute pe o cale fireasca. Indiciile gasite în mii de documente (exclusiv din cauzele penale instrumentate), coroborate cu desfasurarea faptelor, permit o însiruire de factori legati între ei, interdependenti.
Pe baza acestora voi exprima o ipoteza, fara a fi în masura sa o consider mai presus de alte opinii anterior exprimate
Daca parerea mea are vreo importanta, am sa încerc sa creionez o varianta de “scenariu”:
- momentul 22 decembrie gaseste conducerea Armatei dispersata pe teritoriu – gral. Guse (comandant al operatiunilor efective, în virtutea fuctiei de sef al M.St.Maj. si prim-adjunct al ministrului apararii) aflat înca “în miezul problemei”, la Timisoara; gral. V.A. Stanculescu ( la rândul sau, adjunct al ministrului apararii nationale ) aflat sediul CC, în prajma dictatorului ramas fara ministru “de razboi” taman când avea mai mare nevoie.
- informat precis asupra starii reale a lucrurilor si dotat cu “simt de orientare”, gral. V.A.Stanculescu, pe baza prerogativelor ce le avea, pregateste si realizeaza (în colaborare cu gral. I. Vlad) “salvarea” dictatorului si punerea lui la pastrare.
- apoi se retrage la sediul M.Ap.N., unde avea la dispozitie toate mijloacele necesare pentru conducerea Armatei; de aici avea sa-si foloseasca abilitatile reale si sa se ocupe în principal de problemele legate de verificarea, acceptarea si acordarea girului Armatei unor noi lideri politici, dispusi sa acorde impunitate pentru cei implicati în represiune (oferind evntual, la schimb, perechea dictatoriala).
- gral. Guse, sosit mai târziu în Bucuresti, accepta un rol aparent secundar (poate si pentru faptul ca era constient de incapacitatea de a “negocia” aspecte politice) mergând la CC; aici, dupa ce a constatat personal ostilitatea populatiei fata de conducatorii represiunii, avea sa fie în miezul evenimentelor care au dat tonul la cacialmaua “teroristilor”- singura posibilitate de a deturna istoria si de a transforma ceata de comandanti ai represiunii în… “luptatori-eroi pentru salvarea Revolutiei”.
- cei doi generali orchestraza o ampla operatiune diversionista, ajutati de formatori de opinie mai mult ori mai putin cunoscuti, prin intermediul careia “se scot basma curata”, dar mai realizeaza si alte deziderate: acela de a tine masele cât mai departe de locurile în care se faceau cartile politice, precum si pregatirea psihologica pentru acceptarea evolutiile ulterioare(bazate pe lozinca “Armata e cu noi !”).
- pas cu pas, fostii “tovarasi de arme” din Timispara, care aveau suficiente cunostinte despre reala implicare în represalii, sunt îndepartati fie fizic (vezi caderea inexplicabila, sub focul propriilor forte, a elicoterului care-i transporta la Bucuresti pe gralii. M.I. Nuta si Mihalea, deja declarati unici represori si arestati), fie mai delicat, cum a fost cazul gral. I. Vlad; tot astfel, înca din seara de 22 decembrie conducerea armatei si aceea politica provizorie vor declara ca fortele M.I. desfasoara actiuni teroriste;
- apoi, banui ca abilitatea îl determina pe gral. V.A. Stanculescu sa aduca în fruntea M.Ap.N. un om care parea dispus “sa pape momeala” unei functii la care aspirau toti generalii; asa se face ca gral. Militaru ajunge ministru, desi se cunostea faptul ca era “vulnerabil”, dar nu participase la tentativele de înabusire a revoltei; represorii se retrag spre posturi mai potrivite, dar ramânând tot timpul în imediata apropiere a puterii politice si militare, direct ori prin “ucenici”.
- gral. V.A. Stanculescu , convins fiind ca moartea lui Ceausescu va multumi populatia supusa la represiune si o va determina sa “scape din vedere” conducerea M.Ap.N., colaboreaza cu noul grup de putere provizorie, format din persoane care au hotarât moartea dictatorului; procedeaza în mod direct la organizarea “procesului” de la Târgoviste si la executia cuplului dictatorial, convins fiind ca orice ulterioara raspundere pentru acest act pripit, chiar si numai morala, avea sa cada în sarcina magistratilor militari.
- tot din acest context a facut parte si transformarea în “erou” a gralului. V.Milea, premiza în lipsa careia toti cei care, din ordinul lui Ceausescu, actionasera cu “elan si devotament revolutionar” fata de “elementele degradate si huliganii” din localitatile ce au cunoscut operatiuni represive, ar fi ajuns la groapa istoriei alaturi de Milea, via tribunale militare.
Pe parcursul a câtorva zile s-au depus eforturi madiatice disperate pentru “recuperarea” onoarei ministrului V. Milea. Moartea sa, acum atât de contestata, a fost transformata într-un gest de suprem eroism, desi survenea dupa aproape o saptamâna de activitate acerba pentru “apararea cuceririlor revolutionare si a comandantului suprem”, alaturi de ceilalti factori de raspundere din ministerul ce îl conducea, din M.I. si alte cadre de înalta decizie din structurile de partid.
Cu toata condescendenta pentru membrii familiei sale, în nici un fel raspunzatori de faptele fostului ministru M.Ap.N., este greu pentru un om rational si pentru cei care-si plîng adevaratii martiri sa admita terfelirea unuia dintre momentele cruciale al istoriei acestui popor si a celor care au murit de “glontul patriei,cel dulce ca mierea”…
Din punctul meu de vedere, vinovatia gral. V. Milea în fata moralei, a legii si a istoriei este de necontestat. Oricum ar fi plecat spre tarâmul umbrelor, avea sa fie asteptat de cei cazuti sub gloante pornite din arme, în urma ordinelor sale…
Practic, “papusarii” au încercat sa transforme o serie de circumstante privitoare la decesul gral. V. Milea într-o problema de fond pentru revolutia româna.
Pentru ipoteza în care afirmatiile mele nu par credibile, mentionez faptul ca în cursul cercetarilor întreprinse la Braila am regasit ordinele ministrului apararii nationale într-o Dispozitia de lupta ( din perioada 16-18 decembrie 1989) transmisa de Divizia din Braila catre unitatile subordonate:
- în cazul interventiei asupra coloanelor de demonstranti, comandantii se vor adresa cu voce puternica, vor soma – inclisiv cu foc de avertisment, iar în final vor trage la picioare;
- formatiunile care vor interveni în astfel de situatii, vor evita actiunile la capetele coloanelor ( unde pot fi copii si femei ), si vor bloca coloanele actionând cu trupa si tehnica de lupta din flancuri, din spate ori de pe strazi laterale;
- formatiunile vor avea asupra lor armamantul de infanterie si munitia aferenta…
Actele de comanda si faptele gral. V Milea nu sunt fictiuni, “ipoteze de lucru” sau aberatii.
În timp ce mortii Timisoarei erau arsi si apoi aruncati în canalele Bucurestiului , gral. V. Milea era înhumat cu un fast mai mult decât deplasat…
Din punctul de vedere al celor aici antamate, problema esntiala este aceea a stabilirii “beneficiarilor” mitizarii unui om care, prin mlastina dictaturii, a ajuns sa ordone “foc” împotriva semenilor sai care îsi cereau cele mai elementare drepturi. Fara nici o discutie, toate actiunile întreprinse de armata în perioada 15 decembrie – 22 decembrie (orele 08.00) au fost conforme ordinelor sale, chiar el fiind acela care a comandat si coordonat actiunile din noaptea de 21/22 decembrie…
Avea sa foloseasca aceasta manevra celor deja împuscati ori striviti sub senile ? Raspunsul este categoric NU.
Avea sa foloseasca realizarii vreunui obiectiv de importanta vitala pentru existenta natiunii si statului român ? Putem raspunde, cu certitudine, NU.
Mai ramâne o varianta: aceea a interesului meschin al celor care, în strada, ordonasera “foc” sau trasesera asupra unor oameni neînarmati, care nu erau nici “teroristi” si nici “huligani”. Daca doriti, o mâna de generali si ofiteri zelosi, care fie au crezut cu adevarat în justetea celor propavaduite de “geniul Carpatilor”, fie s-au temut sa refuze ordine despre care stiau ca erau ucigase ori socotisera ca le sosise “momentul de glorie”, au apreciat ca primul pas catre salvarea lor era transformarea în erou a capeteniei ce le dause criminalul ordin executat de ei.
Rationamentul nu este un exemplu de “diamant”. S-a dorit si, în conditiile totalei “originalitati” a societatii române, s-a obtinut acreditarea ideii ca nu pot fi raspunzatori de moartea vreunui om cei care au fost condusi de un erou…
Toate cele de mai sus, s-ar putea reduce la un enunt format din câteva cuvinte: spre a se salva de raspunderea penala pentru participarea directa la actiunile de represiune anterioare fugii dictatorului, conducerea M.Ap.N. a conceput si a efectuat o ampla actiune de diversiune, creind în rândul maselor si propriilor militari falsa impresie a unor acerbe lupte împotriva unor imaginari “teroristi-adversari ai revolutiei”.
Jocul cu moartea la care au participat miile de militari în termen, subofiteri si ofiteri (nevinovati de anterioara represiune), alaturi de populatia civila, a avut menirea de a crea convingerea ca tocmai generalii vinovati de organizarea, conducerea si executarea represiunii ar fi fost “oamenii providentiali” care, “prin acte de eroism si sacrificiu”, ar fi “salvat” Revolutia…
Faptul în sine este cu atât mai periculos cu cât el a condus direct la înregistrarea unui numar de victime cu mult mai mare decât însasi represiunea comunista, masluind cu nerusinare adevarul si istoria, batjocorind memoria adevaratilor eroi.
O statistica macabra arata faptul ca actiunile de represiune s-au soldat cu 163 de morti si 1.107 raniti, în Timisoara, Caransebes, Lugoj, Sibiu, Cisnadie, Cluj, Cugir, Tg. Mures si Bucuresti.
Nu exista dubii asupra faptului ca aceste victime au rezultat ca urmare a deschiderii focului de catre fortele de represiune ori violentelor comise pentru retinerea demonstrantilor si “anchetarea” acestora.
Violentele simple, ce nu au necesitat îngrijiri medicale deosebite au fost rapid amnistiate, astfel ca batausii-reprimatori s-au bucurat din plin de “atentia” noilor structuri de putere.
Mai ramân însa nerezolvate o serie de probleme legate de deschiderea focului asupra maselor mari de demonstranti…
Sa ne întoarcem la celebrele teleconferinte prezidate de catre dictatorul Ceausescu. În timpul celei din 17 decembrie, fostul comandant suprem cerea sa se faca uz de arma. Dar poate cineva sa arate ca dictatorul ar fi ordonat sa se deschida focul asupra unor mase de demonstranti neagresivi, deci asupra muncitorilor în care avea atâta încredere ?
Întors în tara dupa vizita din Iran, el justifica folosirea armelor de catre “unitatile militare” care s-ar fi aparat în fata atacurilor declansate la Timisoara de grupuri ostile, în seara de 17 decembrie.
Stia oare,în acele momente, ca în realitate acele “grupuri ostile” nu erau nici teroristi, nici fascisti, nici agenti straini, ci doar populatia civila a Timisoarei ?
A fost cumva dezinformat asupra realitatii acestor aspecte esentiale?
Cine si de ce ar fi putut sa-i raporteze o situatie faptica neconforma adevarului?
Sa fi fost gen. V. Milea amestecat în asemenea “raportari”, pentru care la scurt timp avea sa fie etichetat ca tradator ?
În cursul “procesului” Ceausescu a negat acuzatia de a fi ordonat sa se traga în popor, dupa cum a negat si acuzatia de a fi ordonat actiunile terorist-diversioniste invocate de rechizitor…
Mai apoi, în teleconferinta din seara de 21 decembrie, avea sa jongleze cu abilitate, pe de o parte cerând a nu se ajunge la folosirea armelor, iar pe de alta parte ordonând “nimicirea conspiratiei”.
Toate aceste probleme nu vor putea fi solutionate pe deplin, Ceausescu duncând cu sine în mormânt si adevarurile suparatoare pentru cei care în acele zile si-au manifestat “plenar” atasamentul fata de el.
Decontul diversiunii orchestrata pentru salvarea “eroilor” se ridica la 913 morti si 2.192 de raniti, peste ale caror cruci si suferinte au rasarit zeci de mii de “revolutionari”.
Si pentru ca am amintit de “procesul” perechii dictatoriale, este poate cazul ca macar în câteva fraze sa mai deslusim o serie de aspecte ciudate. Pentru cei care nu au vazut nici o înregistrare a mascaradei judiciare si a executiei voi încerca sa punctez unele din reperele controversate:
- Ceausescu era acuzat de comiterea infractiunii de acte de diversiune, formulare la moda în acele momente, dar fara niciun suport material;
- în cursul procesului institutia dreptului la aparare a fost decazuta din cele mai elementare forme de manifestare, unul din avocati fiind mai virulent ca procurorul iar cel de al doilea “decretând” …ramânerea definitiva a hotarârii;
- completul de judecata a nesocotit grav dispozitiile legale referitoare la dreptul de recurs si cele privitoare la punerea în executare a pedepsei capitale;
- desi s-a afirmat constant faptul ca executia ar fi avut loc imediat, exista indicii ca , la momentul executiei Ceausescu ar fi fost diferit îmbracat;
- primele imagini ale “executiei” încep cu rafale de arme automate trase în partea stânga a locului în care se aflau cele doua cadavre, camera panoramând apoi spre dreapta;
- numai cadavrul Elenei Ceausescu prezinta urme de sânge, cu mentiunea ca dâra scursa din craniu este atât de consistenta încât esta apta se indice o mare perioada de timp de la producerea leziunilor si pâna la momentul filmarii;
- absenta oricarei pete de sânge de pe cadavrul lui Ceausescu, desi pantalonii purtau multiple urme de împuscare în zona abdominala, indica faptul ca tragerile s-ar fi putut executa dupa decesul sau din alte motive, într-un interval de 1-2 ore.
Aceste minimale aspecte par sa întareasca ipoteza ca procesul nu a fost decât un alt episod macabru al diversiunii menita sa conduca, printre altele, si la înlaturarea fizica a persoanelor care ar fi putut contrazice serios ulterioarele sustineri ele unor “eroi”.
Executarea acestuia a fost doar urmarea hotarârii luate la M.Ap.N. de grupul de “revolutionari”, ori reprezenta si aducerea la îndeplinire a unei comenzi de la Moscova, evident deranjata de ultimele reactii ale dictatorului fata de pactul sovieto-german prin care Basarabia fusese rapita în ajunul celui de al doilea razboi mondial ?"


accesind acest  link ajungeti in pagina home a blog-ului

 


    E-mail            © 2009-2085 ASCII-Lob       Home    Popescu-Colibasi