cp_cetatean-vs-locuitor

    Sunt articole care exemplifica ce sustin si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult "Valoare Adaugata") Ca reusesc sau nu asta este alta poveste.  Sursa-voxpublica 

S-a spus ca exista trei feluri de oameni: cei care fac lucrurile sa se întâmple, cei care asista la lucruri cum se întâmpla si cei care se întreaba ce s-a întâmplat. Când este vorba de consolidarea spiritului cetatenesc, nu se poate conta pe cei din ultimele doua categorii. Doar cei ce apartin primei categorii reusesc sa se ridice de la conditia de locuitor – simplu numar într-un recensamânt – la statutul de cetatean.

Pentru multi, „democratia participativa” pare un pleonasm. Ei considera ca democratia implica, în mod automat, participarea. Eroare. Diferentele între o democratie participativa si una pasiva, reluctanta, sunt substantiale. În ultima analiza, fibra democratiei este determinata exact de calitatea participarii.

Participarea separa. De aceea, daca privesti o harta a lumii într-un mod neconventional, în loc de munti, ape si deserturi, poti observa tari de cetateni si tari de simpli locuitori. Mai exista o categorie speciala, numita de engleza britanica denizen. Potrivit dictionarelor, el este „un locuitor, un rezident sau un obisnuit – o persoana care frecventeaza un anume loc” sau un „strain cu drept la rezidenta si cu anumite drepturi cetatenesti”. Limpede – participarea se structureaza pe mai multe niveluri.

Privarea de drepturi datorata unui slab context democratic si autoprivarea de drepturi prin dezinteresul de a fi un cetatean responsabil sunt cauzele principale pentru ceea ce se întelege prin democratura – „înlocuitor” de democratie sau dictablanda – un soi de dictatura mai blânda.

Ce sa mai spunem despre o dictatura autentica? Sa ne gândim doar la cosmarul de a fi numit cetatean în timpuri total nedemocratice. De la „Cetatene Danton!” la ”Cetatene  Robespierre!”, de la „Cetatene Tukacevschi!” la „Cetatene Buharin!” ori de la „Cetatene Patrascanu!” la „Cetatene Raceanu!” a fi numit cetatean nu înseamna nimic altceva decât pedeapsa capitala. De aceea, exista putine eforturi mai nobile decât restaurarea notiunii de cetatean.

Pentru a determina calitatea unei democratii nu trebuie “sa fii cineva”. Celebrul judecator american Louis D. Brendeis are dreptate: „Functia politica cea mai importanta este aceea de  simplu cetatean”. A nu lua în serios aceasta functie poate conduce la dezastru si la cea mai grava dintre demisiile morale cu putinta. Nu e întâmplator ca tocmai Václav Havel scrie: „Tragedia omului modern nu este ca el stie din ce în ce mai putin despre rostul vietii sale dar ca asta îl deranjeaza din ce în ce mai putin”.

Exista drepturi si raspunderi pe care le poti transfera prin procura. Exista însa si cele ce nu pot fi trecute în seama altcuiva, în nici un chip. Nu poti urâ sau iubi prin procura. Tot asa, nu poti sa transferi, prin procura, exercitarea unor anumite raspunderi cetatenesti.

Ideea ca îti îndeplinesti obligatiile de cetatean doar pentru ca în ziua alegerilor votezi este falimentara. Abia dupa ce ai investit încredere în cei alesi trebuie sa-ti exerciti obligatiile de cetatean. Alesul trebuie sa simta, în fiecare clipa, ca nu exista fara vointa celui ce l-a ales. Din nefericire, în sânul popoarelor de locuitori, lucrurile stau exact invers.

Sa iesi la vot o data la patru ani, iar între doua alegeri sa te multumesti sa constati ca lucrurile merg prost înseamna ca esti, de fapt, parte a problemei si, în nici un chip, parte a solutiei. A te rezuma sa tuni si sa fulgeri împotriva celor pe care i-ai ales iar acum nu dau doi bani pe tine este la fel de util ca si batutul tintelor în apa.

Pervertirea raportului ales-alegator nu se datoreaza doar lipsei de obraz a celui dintâi, ci si lipsei de raspundere a celui de-al doilea. Scrupule firave în ograda alesului si gramezi de indiferenta în ograda alegatorului – iata reteta unui mariaj cetatenesc devastator. Ca sa nu mai pomenesc de preacuvioasa Opozitie, care, odata devenita Putere, se dovedeste o patroana de bordel politic la fel de hrapareata ca si cea dinaintea ei.

Despre secolul al XXI-lea s-au spus tot felul de vorbe mari. Una, repetata ad nauseam, este cea a lui Malraux potrivit caruia acest veac va fi unul religios sau nu va fi deloc. Gândindu-ma la fanatismul produs în numele unei religii ori a alteia, mai degraba cred ca, daca dorim sa vedem o lume ceva mai echitabila, un pic mai fericita si mai putin zgâltâita de conflicte apocaliptice, paradigma acestui veac trebuie sa fie Cetateanul.

(Cotidianul, 13 iunie, 2002)