|
Am mai spus sai repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este
aici
Adrian Maajuru este unul dintre cei mai important,i observatori ai mentalita(t,ilor si istoriei culturale românes,ti. Coordonator al muzeului Minovici, unul dintre cei mai importanti ”antropografi” ai României moderne, el a pus în lumina faptul ca România interbelica a fost un moment de apogeu numai daca uitam amestecul de bizar, de vechi si nou, al României moderne. Noul sau volum, Bucuresti Diurn si Nocturn, pune în lumina penumbrele lumii danubiene. Mona Momescu l-a rugat pe Adrian Majuru sa ne introduca în lumea acestui nou volum si sa ne treaca în revista modul în care abordarea sa contribuie la întelegerea românilor si a mentalitatilor lor.
[plugin wordle wordpress]
Mona Momescu: Citind articole despre cartile dv. scrise de autori cu pregatire profesionala umanista (filologie, filosofie) nu am regasit aproape în niciunul o analiza atenta a cartilor în consonanta cu natura lor. Bunaoara, Mircea Iorgulescu, în Revista 22, îsi exprima rezervele si nemultumirile cu privire la calitatile stilistice din Bucurestii mahalalelor si va reprosa oarecum, utilizarea ca sursa a „unui roman submediocru”, Babylon de Radu Cosmin. Adina Keneres,, în prezentarea pe care o facea aceluiasi volum-pilot, cum îl consider eu scria ca „ este rodul cercetarilor nonconformiste ale unui tânar istoric satul de osanale elegiace si icoane în sepia, cum am tot vazut, dintr-un trecut idealizat.” Paul Cernat, în Observator cultural, afirma: „Cartea sa se citeste ca o plimbare linistita într-un sit arheologic. Ici-colo, autorul se opreste ridica un artefact prafuit, explicându-l”. Cu exceptia acestui din urma „prezentator” al volumului, nimeni, dupa stiinta mea, nu a opus cu seriozitate cartile dumneavoastra principiilor de cercetare ale istoriei mentalitatilor, indiferent ca ne referin la scoala de la Annales sau la alte directii. De aceea, v-as, întreba care e viziunea dumneavoastra asupra mentalitatilor din România?
Adrian Majuru: Mentalitatile noastre respira într-un blocaj insesizabil. Imediat dupa revolutie în România au patruns mai multe convoaie umanitare. Acesti occidentali descopereau o tara cel putin curioasa pentru nivelul de dezvoltare european.
Dealtfel un medic venit cu unul dintre aceste convoaie a emis butada devenita astazi celebra: „în România se întâmpla doua lucruri cu populatia acestei tari, unul rau, iar celalalt bun. Lucrul rau este acela ca românii traiesc groaznic. Lucrul bun este ca nu-si dau seama de aceasta!” si nu a exagerat! Francezul Marmier a constatat la începutul secolului al XIX-lea o realitate asemanatoare, pe care a descris-o astfel: „ce le pasa lor care este numele stapânului? Ceea ce stiu ei este ca traiesc ca sa munceasca, ca sa plateasca, sa sufere si sa taca(”.
Revenind la contemporaneitate, generatiile care au cunoscut comunismul, chiar daca nu erau multumite de dictatura ceausista nu–si imaginau ca între cele doua forme de civilizatie exista o diferenta ca de la cer la pamânt.
Ca sa spunem lucrurilor pe nume marea masa a românilor dorea doar rasturnarea lui Ceausescu nu si revolutia anticomunista, ci doar înlocuirea dictaturii cu un regim mai tolerant. De aici si tensiunea care s-a produs între miscarile studentesti si cele muncitoresti de tip mineriada(.
Mineriadele sângeroase demonstreaza acest blocaj insesizabil în istorie. Masa nu a dorit niciodata o schimbare radicala în România. Daca ea s-a produs a fost datorita unor elite care au încercat sa împinga tara spre occidentalizare si modernizare.
România se zbate de 20 ani în acest blocaj istoric insesizabil. Oricâte încerca(ri de modernizare în profunzimea societatii sunt proiectate se izbesc de rezistenta subconstienta( de la nivel popular.
Mentalitatea populara doreste doar o opulent,a fara gust, care se rezuma la a mânca si a bea bine, eventual a avea si o masina de lux. Deci totul în afara modului de a trai occidental si nu-i de mirare ca ne încadram într-un anacronism agresiv.
Rafinamentele care se nasc în Occident prin frecventarea artelor, prin vestimentatie adecvata sau conversatie politicoasa nu ating vulgul.
Multi dintre românii care lucreaza în Occident nu doresc decât sa câstige mai mult dar nu sa se schimbe ca indivizi, sa dobândeasca un grad mai înalt de civilizatie. Dovada sunt manifestarile lor din Italia si Spania. Dovada sunt si aceia care s-au întors prea put,in schimbati la nivelul comportamentului fata de cei ramasi acasa.
Nu ar trebui sa ne mire aspectul si vocabularul oamenilor politici. Ei reflecta poporul român la un moment dat în istorie. Ei reprezinta un vârf al unui urias, aisberg social, cultural, comportamental iar o elita cultivata si rafinata, dar foarte restrânsa demografic, trebuie sa aiba o sansa istorica sa nu se „bucure” de soarta Titanicului.
Mergând pe firul acestei analize trebuie sa tragem o concluzie pesimista: schimbarea în sens european se va produce foarte lent în România si numai daca o elita va putea prelua puterea si daca va impune apoi, uzând de aplicarea severa a legilor, un mod de civilizatie care astazi ne este strain.
MM: Tot în spiritul primei întrebari, într-o tara în care istoriografia a pendulat în ultima jumatate de secol între distorsionarea comandata oficial si relativismul reductionist dupa 1990, care credeti ca este rolul istoriei mentalitatilor în întelegerea noastra completa, autentica si echilibrata?
AM: Este acela de a construi “helvetizarea romaniei”. Petre Pandrea a construit si definit într-o maniera originala, îmbinând istoria cu sociologia, psihologia si antropologia, structurile socio-politice care sustin de peste 300 de ani societatea româneasca. Jurnalul sau scris în cursul anului 1947, în directa legatura cu evenimentele deloc pozitive care se derulau atunci cu repeziciune peste vietile românilor, a fost pus în slujba unei schimbari în bine, circumscrise termenului de „helvetizare”. Schema procesului de trecere de la o realitate la alta este una simpla în aparenta: schimbarea stilului de viata semi-colonial prin helvetizarea societatii românesti. Cum este definita semi-colonia? Semi-colonia este definita prin „quasi-autonomie politica si dependenta economica”.
Ce înseamna stilul de viata semi-colonial? Spre deosebire de tarile independente, unde „stilul de viata se formeaza în modul urmator: clasa dominanta hotaraste modalitatea, gustul si felul de viata”, în „semi-colonii, stilul de viata se impune de jos în sus”. În tari precum India fosta colonie britanica sau România dependenta economic si implicit politic de mari puteri „stilul de viata este dictat din afara, dar pentru mentinere, intervin – hotarâtor – straturile populare”. Una din caracteristicile semi-colonialilor este aceea ca „nu pot avea un stil unitar de cultura si nici o limba unitara”. De pilda, limba româna „nu exista sub forma unei limbi culte, adica fixa si ordonata.” În interiorul limbii române coexista „pe picior de egalitate, mai multe limbi”: limba arhaica a plugarului, limba mitocanului, limba juristului (frantuzita(), limba sportivilor anglo-americanizati, limba politicienilor recenti care sunt „terminologic, incomprehensibili pentru masele largi populare”.
Pe „meleagurile semi-coloniale” înfloreste „speta sarlatanului egoist” care îsi „tradeaza( patria pentru arginti sau din poltronerie lamentabila”. Printre acestia, „politicienii semi-coloniali sunt sarlatani pâna în maduva oaselor si egoisti pâna dincolo de marginea întelegerii: oare de ce? Fiindca n-au baza economica de aceea fura( pe rupte n.m.), n-au metafizica, n-au baza morala: au apetituri”.
În România semi-coloniala(, „functionarul politic a înlocuit pe latifundiarul care-si papa mosiile ce pe o portie de masline”. În România, de peste 500 de ani, „când ai putere nu te mai temi de seceta si de intemperii, iar haremul îti sta la dispozitie”.
Semi-colonialului, om de rând sau nu, îi lipseste morala, „fiindca el are mai multe camasi: camasi de zi, camasi de noapte, camasi platronate pentru frac, camasi nationale cu râuri rosii, galbene si albastre”. Pe omul de rând îl întelegem la schimbatul camasilor, caci pentru a-si rezolva problemele cotidiene îi trebuiesc multe „camasi”. Pentru a te baga în seama portarul sau secretara, primarul sau învatatorul copilului, vânzatorul sau functionarul, musai sa te îmbraci precum ei. Infractorul semi-colonial este unul diminutival, neavând inteligenta sau forta vitala. El se defineste printr-un „spertar dedat la vesela ciupeala, ceva între bacsis,, cadou si milogeala(”.
În societatile semi-coloniale, „omul bogat nu poate avea prieteni saraci. Trebuie sa-si ia adio chiar de la prietenii de tinerete care au saracit – în semi-colonii seismele si zigzagurile de avere sunt dese”. Omul bogat din semi-colonii este recunoscut pentru „solitudinea lui totala când porneste printre oamenii saraci”. Cât de reala este aceasta portrertizare a baronilor nostri politici de azi, desi rândurile au fost scrise în 1947!?
Politicianul semi-colonial se caracterizeaza prin „ratoiala si neputinta. Neputinta este starea se colonialitate, iar ratoiala este expresia unei puteri castrate. Politicianul semi-colonial are ceva de biciclist: spinare curbata si picioare energice, cu pulpe dezvoltate adica servil fata de cei mai mari si impertinent cu cei mici”. Carierismul politicianului semi-colonial se reduce la un singur adevar: „vinde tara si pe maica-sa, intra în banda neconditionat, ca hotii de cai cu ochii la prada”.
Morala româneasca semi-coloniala „se aseamana cu un ghem de ata cu care s-au jucat o duzina de pisici” în fata caruia „strainii dau din cap, iar bastinasii avertizati pufnesc de râs”. Pe meleagurile noastre, „tabelele de valori sunt rasturnate, amalgamate si pline de surprize”.
Adesea ai impresia ca nu mai umbli „printre oameni normali, printre oameni sanatosi, ci printre cancerosi. Tot Bucurestiul este plin de cancer politic, de lenevie, de dezordine, de praf tuberculotic si de lipsa de frumusete”. Provincia escaladeaza decalajul alimentând „fascinatia Bucurestiului” care „creeaza dezechilibrul psihic mitocanesc”.
Care sunt coordonatele „helvetizarii României” vazute de Petre Pandrea, pentru o posibila iesire din semi-colonialismul tarii noastre? Sunt patru repere: Neutralitate în caz de razboi; eliminarea politicianismului; respectarea cultului valorilor si primordialitatea gospodariei edilitare. Când „venitul national nu mai merge la capitole neproductive si va ajuta la refacerea paraginilor”, când „politicianismul se va reduce pâna la atrofie” iar „politica se va transforma în emulatie edilitara, asemeni unui concurs între urbanisti”, abia atunci si numai atunci, „cultul valorilor se va instaura automat”.
În prezent, România se aseamana cu Mexicul si „republicile petroliere din America centrala”. Doar acolo, în imundele favelas, „printre negri si negroizi, printre urmasi de azteci si piei rosii, printre sonde de petrol si razmerite, printre metisi si generali cu stele brusc aprinse si stinse pe epoleti si pe firmament politic, printre cavaleri de industrie si corsari politici, descifrez destinul tragi-comic al României moderne”.
N.B. „Pentru ca o tara sa nu fie în dependenta de capitalul strain, trebuie ca procentul de investitii în industrie si banca sa fie trecut de 50%. Dupa cum într-o întreprindere sau într-o banca un capitalist nu poate dicta daca nu are un pachet de act,iuni de minimum 51%, tot astfel si o tara nu poate fi considerata ca iesita din starea de semi-colonialitate daca nu are un capital bancaro-industrial autonom”.
MM: Preferinta pentru surse multiple rapoarte stiintifice, beletristica, istorii orale, documente de tot felul) si analiza marginalului cu relevarea importantei sale în identitatea colectiva v-ar conduce la ideea ca este necesara o „clasa de mijloc” a spiritului, (folosesc o expresie dintr-un proiect recent initiat de Sorin Matei, la care am colaborat? Cu alte cuvinte, pentru un profil identitar sanatos, cum vedeti aceasta revitalizare a clasei de mijloc prin demersul istoriografic si antropologic?
AM: Prin comportament, maniera de a locui si tipologia consumului, clasa de mijloc a fost întotdeauna un barometru social, economic si cultural pentru societatea umana. Calea de mijloc, care separa antagonismele sociale, si amelioreaza disputele, are si rolul de a oferi un refugiu „elegant”, o repliere de moment, pentru cei foarte de sus în vremuri potrivnice. Astfel a fost si cazul cazul tinerelor femei din aristocratia ruseasca refugiata în SUA dupa 1917, petite si vânate de bogatii yankei, numai pentru titlurile lor nobiliare. Asta pe de o parte. Iar pe de alta parte, mijlocul piramidei sociale a atras foarte multe proiectii de mai bine, pentru cei aflati mai jos, si care au avut perseverenta de a urca treapta cu treapta, în constructia unui destin, a unei cariere, a unui ideal social de viitor îndepartat.
Aceasta pendulare a existat dintotdeauna, dincolo de separarile de casta sociala. În evul mediu a existat nobilimea de roba, comerciala si financiara dar care, desi nu avea o origine „albastra”, prin puterea ei financiara s-a aflat alaturi de puternicii zilei. Iar în extremitatea cealalta a istoriei, aceea a regimurilor comuniste, a existat si aici o clasa de mijloc, a privilegiatilor din esalonul secund, în ciua politicii oficiale care promova eliminarea barierelor sociale. Inevitabil, natura umana compartimenteaza, catalogheaza, stabileste criterii de departajare indiferent de „ferestrele” istorice care i se ofera(.
Societatea de mijloc, liber profesionista prin excelenta, ar trebui sa reprezinte o demografie consistenta. si asa si este chiar în România de azi. Diferenta fata de România de ieri si Europa de azi, este aceea ca astazi, aceasta clasa( de mijloc a României nu se afla pe un culoar decizional, nici în esalonul secund, asa cum se afla pe alocuri înainte de 1989! În sfârsit, aceasta realitate sociala se regaseste atât în puterea ei financiara expusa si oscilanta, cât si în fort,a ei diminuata de a impune modelele sociale – caci de aici vin, din zona de mijloc a societatii. Iar modelul social înseamna un anume mod de a trai, locui, consuma, proiecta un viitor.
Clasa de mijloc este aceea care a creat si impulsionat societatea de larg consum, confortul atent construit. În trecut, negustorimea noastra a creat comertul en detail trimitând prin satele Valahiei carut,e cu marfuri de tot felul, care se întorceau la depozitele de pe Lipscani dupa câteva saptamâni de peregrinari. A doua generatie de negustori, în asociere cu altii care au venit între timp, de pe alte meleaguri urbane, mai ales dupa 1830, a dezvoltat manufacturi si puncte de desfacere ale acestora în târgurile principale din tara. Au înfiintat primele banci cu filialele cuvenite. Proiectul de viata s-a modificat si el. Casele s-au modernizat, ca arhitectura dar si ca ambientare interioara; vestimentatia s-a diversificat si „europenizat”; consumul a iesit din pravaliile negustoresti orientându-se si catre sfera distract,iilor si a consumului cultural. Intimitatea a preluat si ea un alt cod de reprezentare, de la gesturi si atitudini, la asteptarile si proiectiile legate de celalalt; s-au diversificat posiblitatile de socializare. Vizitele, supeurile, soirelele, patrund si la mahala, ca urmare a largului consum care se desfasura în societatea de mijloc. Iar acest mijloc al societatii a fost punctul de plecare pentru marile cariere, pentru marile averi. Ele au putut fi pastrate atâta timp cât posesorii lor nu au uitat de unde au plecat. Originile uitate se pot întoarce în mai putin de o generatie. Cei din vechime o stiau. Dar aceasta este o alta poveste.
MM: În ultimii ani, activitatea unor cercetatori în domeniul sociologiei si antropologiei s-a orientat catre explorarea „istoriei orale”de pilda Zoltan Rostas evoc aici numai unul din volumele de istorie orala, Chipurile oras,ului. Istorii de viata în Bucuresti), Vintila Mihailescu. Acestia se revendica, metodologic, de la scoala Stahl-Gusti. Dumneavoastra ati putea preciza ce direct,ie metodologica de cercetare, din spatiul românesc sau international, va este afina(?
AM: As, putea sa o numesc metoda „Minovici”. Este medicina culturala si cultura medicala. Aceasta simbioza hraneste antropologia care exploreaza cunoasterea naturii umane. Deoarece omul are si trup dar are si minte. Aceasta metoda nu are discipoli pentru ca nu a dezvoltat o scoala,. si nici nu va putea. Este deosebit de complexa. O întelegi sau nu. Sau cu alte cuvinte, daca nu întelegi ceea ce ti se întâmpla ce sens mai are o lunga explicatie? Tu esti punctul de plecare.
MM: Ce credeti ca aduceti nou, metodologic, prin modul în care selectati si interpretati?
AM: Nu am inventat nimic. Povestesc cu un alt instrumentar care nu poate fi preluat prin mimetism si nici învatat în scoala nu poate fi. Trebuie numai sa-l dobândesti privind si catre alte directii, sa oferi si alte orientari profesiei tale. Literatura ma ajuta sa construiesc demersul istoric. Mi-am dat seama de asta pe deplin când am scris Legenda khazara, refuzata de mari edituri si publicata de una de nisa. si a functionat. Publicul s-a dovedit întotdeauna mai inteligent decât oricare editor. Pentru România aceasta este realitatea.
MM: V-ati concentrat eforturile de cercetare asupra Bucurestiului, pe care l-ati explorat ca spatiu social si simbolic al extremelor, cu un accent special asupra marginalului. Fara îndoiala, ratiunea a fost mai profunda decât aceea ca v-at,i nascut si traiti în Bucuresti. Este Bucurestiul pentru cercetarea pe care o întreprindeti, un fel de Mediterana si lumea mediteraneana pentru Fernand Braudel?
AM: Bucurestiul este numai pretextul. Imi este mai la îndemana pentru ca aici locuiesc. Scenariul este însa universal. Poate fi aplicat oricarui alt habitat.
MM: Cât de importanta este valoarea predictiva a reconstituirii, interpretarii si sintezei de tipul aceleia pe care o practicati dumneavoastra în carti? Sau, altfel spus, astfel de vederi asupra istoriei, cum si cât ne educa cu privire la identitatea noastra colectiva si la evitarea unor greseli viitoare?
AM: Istoria este teribil de umana si iubitoare de întâmplari marunte. Marea istorie s-a nascut în viata de acasa ori tocmai aceasta istoriografie este ignorata. Nu avem istorii ale copilariei, ale adolescentei în România. Nu avem istoria Ei sau istoria Lui. Ne preocupa doar ce gasim usor în documente: nasterea, casatoria, faptele vârstelor active. Nimic din spatele scenei. Ignoram chiar si ceea ce se petrece cu viata noastra din spatele scenei. Ne intereseaza doar spectacolul, ara(tarea de sine în fata celorlalti dar nu ne privim chipul în oglinda, sa exploram anxietatile copilariei sau proiectiile neimplinite pe care le ascundem sub presul varstelor. Aici se ascunde recurenta greselilor la scara istorica(.
Despre Adrian Majuru
Adrian Majuru (n.1968, Bucuresti), este cercetator la Muzeul Municipiului Bucuresti si coordoneaza Muzeul Dr. Nicolae Minovici. Este autorul mai mulor carti despre Bucuresti, precum Bucurestiul mahalalelor sau periferia ca mod de existenta (Compania 2003) si Bucuresti. Povestea unei geografii umane (Institutul Cultural Roman, 2008). In sfera preocuparilor sale se afla si zona de underground urban. In sprijinul celor care studiaza acest domeniu din perspectiva antropologica a editat lucrari cu referire la cersetorie, delincventa, vagabondaj, sinucidere, nebunie, prostitutie, incepand cu anul 2005. Intre alte titluri publicate, amintim aici selectiv Copilaria la romani (Compania, 2006), Familia Minovici – univers spiritual (Institul cultural roman 2007) si Destin valah in ilustratii si 101 texticulete (Paralela 45, 2009). In prezent, coordoneaza seriile “Antropologia urbana” si “Periferii nocturne” la Editura Paralela 45.
Începând cu anul 1998 a început sa aprofundeze teme noi de cercetare istorica, cu perspective interdisciplinare incluzând etnografia urbana, etologia, antropologia, psiho-patologia, sociologia, demografia, toate legate de istoria urbana. A început astfel, o serie de colaborari cu instiutii precum: Institutul de Etnografie si Folclor „Constantin Brailoiu”; Institutul de Antropologie „Francisc Rainer”, Universitatea Central Europeana din Budapesta, Spitalul de Boli Nervoase „Alexandru Obregia”, Facultatea de Medicina. A cercetat în Arhiva Nationala de Istorie, Arhiva Nat,ionala( – Directia Municipiului Bucuresti, Arhiva Muzeului Municipiului Bucuresti si Arhiva Spitalului Alexandru Obregia. A fost bibliotecarul institutului de Medicina Legala „dr.Mina Minovici”, între anii 2007 si 2008. În cadrul acestor institutii a sustinut comunicari dar si referate stiintifice, publicate în reviste de profil.
A fost membru al Comisiei Nationale a Muzeelor si Colectiilor între anii 2005 si 2008 iar în prezent este membru al Comisiei de Numire a Strazilor – Prefectura Muncipiului Bucuresti.
In ultimii ani este unul dintre sustinatorii creearii unui muzeu de antropologie urbana, drept pentru care a înfiintat Asociatia pentru Antropologie Urbana (2008). A organizat mai multe expozitii cu tematica antropologica aducând pentru prima oara în fata publicului piese din Muzeul Morgii, inaccesibil publicului larg. Astfel, în anul 2005 a deschis expozitia intitulata „Exclusii. Unele suflete aleg sa traiasca altfel” la Palatul Sutu, iar în anul 2008 a organizat expozitia „Povestea fetei din tatuaj”, la sediul OAR. Ambele evenimente au fost organizate în parteneriat cu INML „dr.Mina Minovici” iar ultima expozitie a fost ajutata de bucuresteni, care si-au oferit spre expunere obiecte pastrate timp de doua-trei generat,ii.
Adrian Majuru este unul dintre organizatorii celei dintîi Conferinte Nationale de Antropologie Urbana care s-a va desfasurat între 23 si 25 septembrie 2009, în Municipiul Roman.
|
|
