Am mai spus si repet sunt articole care imi sunt utile si ca sa fiu sigur ca nu dispar din locatia originala apelind la performantul instrument "copy&paste" le fixez si la mine pe site. Pornind de la ele cu resursele mele limitate caut sa le adaug TVA.(fara "Taxa" mai mult Valoare Adaugata) Ca reusesc sau nu asta este alta poveste. Sursa acestui articol este
aici
Despre triumful marxismului în Europa de Est si cucerirea României de catre comunism au aparut tone de carti, dar nu stim nimic despre natura umana care a prilejuit, a favorizat, a cultivat si tânjeste înca dupa învârtitii istoriei, care au reusit prin ideologia comunista sa traiasca pe spezele unui popor naiv si manipulabil din cauza ignorantei.
Unde s-a aflat uriasul rezervor istoric care a hranit regimul comunist? Care au fost faliile pe care istoria milenara a acestei parti de lume nu a reusit sa le armonizeze cu relieful apropiat? Începutul comunismului se afla ascuns în devalmasia valaha medievala si în continuitatea foarte dârza a constrângerilor absurde pâna târziu în timpurile moderne.
În timp ce taranul occidental fie se profesionaliza într-o meserie preurbana, fie îsi încropea o ferma prin asociere sau unic proprietar, taranul valah, la mijlocul secolului al XIX-lea, se îngropa de viu la un metru în pamânt si respira printr-un betigas cu maduva scoasa, în plina iarna. Motivul? Nu avea cu ce plati capitatia, iar taxidarii îl puteau aresta, înrobi, întemnita etc. Erau masuri foarte represive.
Doua lumi, doua moduri de a trai. Într-un fel îsi traia fizionomia partidul comunist italian sau francez în anii’50 si cu totul alta era atitudinea umana a Partidului Comunist Român în aceeasi perioada. Faliile care au despartit cele doua comportamente s-au coagulat în Evul Mediu si s-au conturat treptat cu trecerea veacurilor.
Subteranul valah si-a trait existenta milenara în bordeie îngropate în pamânt si de acolo a sarit sprinten sa sprijine noul regim, asteptat de atâta amar de vreme. Aceste doua falii au fost sesizate si descrise de boierul Dinicu Golescu. Pe de-o parte exista falia culturala si comportamentala dintre spatiul moldo-valah, primitiv, sarac si Europa civilizatiei, a ordinii, preocupata de bunastarea si demnitatea cetateanului, iar, pe de alta parte, o falie interioara, tipica unei societati dizarmonice, lipsita de consistenta, aceea dintre clasa politica si populatie.
În spatiul românesc, cele doua lumi s-au pândit în istorie una pe alta, precum puterea si exilul, pentru a se devora într-o confruntare finala. Puterea a fost atât de indolenta încât nu a marcat printre preocuparile ei seculare problema exilului social, destinul celor marginalizati si obligati sa respire la periferia istoriei. Cei exilati din istorie au punctat la vremea potrivita saltul prilejuit de circumstante bizare, neasteptate, utopice. Dar, dupa cum vom vedea, utopia avea deja ierarhii, aspiratii, idealuri, toate dospite secular.
Spatiul românesc a cunoscut cu anticipare o realitate sociala asemanatoare comunismului, care doar a inversat rolurile: „Secole de-a rândul, obiceiul pamântului a fost invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pamântului, pentru ca arbitrariul domnesc si coruptia dregatorilor sa desavârseasca haosul” (Florin Constantiniu, „O istorie sincera a poporului român”).
În acea perioada numita generic „fanariota”, dar nu foarte diferita de veacurile anterioare pentru cei multi si fara privilegii, au avut loc metamorfoze afective, care au subminat românilor „încrederea în lege, ordine si decenta. Taranii au fost transformati în sclavi mizeri. Nici un român nu putea spera sa supravietuiasca decât daca era dispus sa se târasca la picioarele boierului, care, la rândul sau, se târa în fata domnitorului, acesta se târa literalmente în genunchi si coate în fata functionarilor turci, ce faceau acelasi lucru în fata superiorilor de la Constantinopol, iar acestia, la rândul lor, puteau fi trimisi la esafod din cauza toanelor unui padisah capricios.
Aceasta perioada a deposedat marea masa a populatiei de orice sentiment al onoarei si independentei. A facut ca foamea, mizeria, nedreptatea si abuzurile sa fie starea normala a existentei umane, astfel încât românul obisnuit, fie el taran sau boier, îsi vedea de afacerile lui ca un câine care a fost batut atât de des încât nu îndraznea sa dea din coada fara permisiune...” (Nicolas M.Nagy-Talavera, „Fascismul în Ungaria si România”).
Desi acest pasaj descrie realitati ale secolului al XVIII-lea, ele sunt foarte familiare perioadei 1948-1989, când ierarhia servitutilor medievale a renascut din obisnuinta de a trai a celor multi. Asemenea unei invazii de jos în sus „a invidiosilor si a railor pusi sa pedepseasca pe cei - spre nefericirea lor - înzestrati de natura cu vinovatia inteligentei si vinovatia culturii” (Serban Milcoveanu, „Pactul cu diavolul”).
Comunismul a readus, dupa o uitare de 100 de ani, realitatile secolului al XVIII-lea, coborând întreaga tara la nivelul locuitorilor simpli, cu asteptari în imediat. Petre Pandrea, dupa cercetari personale, a afirmat pe buna dreptate ca „în tarile independente stilul de viata se formeaza cam în modul urmator: clasa dominanta hotaraste modalitatea, gustul si felul de viata. În semicolonii, stilul de viata se impune de jos în sus. Iarba grasa - pirul - acopera palatele de marmura ca în India. Stilul de viata este dictat din afara, dar pentru mentinere intervin - hotarâtor - straturile populare” (Petre Pandrea, „Helvetizarea României”).
România moderna a fost creata de omul complex, iar prin comunism a fost coborâta la nivelul omului simplu care-si traieste viata liniar, nu-si pune probleme, fiinta care a hranit proiectul „omului nou”, creatura care nu poate trai fara indicatiile pretioase ale liderului.
Comunismul a salasluit ascuns si în „obiceiul” românilor de a munci, lucru care-l mira într-atât pe Grigore C. Peucescu la 1888 încât acesta a consemnat aceasta „irealitate imediata”: „Nu s-o baga un taran sluga, sa-i dai marea cu sarea si Oltul cu totul! Se baga logofat, ca sa umble cu biciul pe umeri si sa porunceasca la ceilalti; iar argat, numai când nu are ce sa manânce”.
O particularitate a exilului românesc este tocmai caracterul sau intelectual; pe masura ce menghina omului simplu matrita societatea, omul complex este nevoit sa se salveze. Foarte putini au reusit. Exilul românesc a fost un exil al omului complex; profund intelectualizati, liber-profesionisti, oameni creativi, inventivi, care navigau contra curentului preferat de vulg. De atunci, „munca intelectuala în România a devenit un destin ingrat, munca de Sisif sau condamnare la munca de salina. Conditiile exterioare nu sunt propice” (Petre Pandrea), întrucât sunt dominate de vulg. Puterea de dupa 1947 a avut la rândul ei amprenta omului simplu ajuns în fruntea bucatelor si a haremului, ajungând chiar sa se substituie lui Dumnezeu. Nu-i de mirare ca „functionarul politic a înlocuit la noi pe latifundiarul care-si papa mosiile ca pe o portie de masline”.
În vara anului 1944 erau în jur de 400 de comunisti în România, dupa estimarile ministrului liberal de atunci Gheorghe Tatarascu, amintit de fiica acestuia, Sanda Tatarascu-Negroponte; asadar, un numar atât de mic încât nici macar un sindicat nu puteai sa înfiintezi. Acest vârf de lance si-a aliat subteranele sociale, carora le-a dat un sens în istorie. Pentru prima oara. Cursul istoriei este determinat de maniera în care un regim politic reuseste sa manipuleze gândirea si mai ales aspiratiile si idealurile utopice ale celor multi.
În acest caz, platforma politica are o importanta secundara: prioritara este operatia de seductie. Comunistii au înteles forta pe care o poate avea subteranul social activat istoric. Au demonstrat acest lucru prin revolutia bolsevica din Rusia. Iar mojicul primitiv de pe platourile rusesti nu era foarte diferit ca structura sufleteasca si rol istoric fata de aceia care reprezinta România profunda, afectiv înradacinata în Evul Mediu.
Cele mai serioase avertizari în istorie pornesc din subteranul social. Oricând, printr-o bizara inversare de roluri, din subteranul acesta fecund tranziteaza diurnul un neînteles, un marginal, care devine stapân absolut. Un refuzat în spatiul normalului, care îl preseaza sa plece de acolo de unde a venit, ajunge sa guverneze si sa-si razbune pedeapsa milenara si suferintele semenilor aflati în mocirla sociala. Românii au fost condusi de un ceferist, apoi de un cizmar în pragul analfabetismului, timp de aproape 50 de ani, ajutati de câinosenia intelectualului valah, aspect pe care îl vom aborda într-un capitol separat.
La începutul secolului al XIX-lea, un bragagiu a stapânit zeci de zile Bucurestiul incendiind o parte din el, pentru a-l copia pe Nero, profitând de inexistenta unei autoritati aplecate spre întelegere si cunoastere. La începutul anilor ’40, saracii Bucurestiului si ai târgurilor românesti numarau sute de mii de suflete, cea mai mare parte a lor disparând noaptea în spatii care nu au fost cartografiate vreodata. O mare parte dintre acestia traiau la periferiile mahalalelor din ce dadea Dumnezeu. Marginalizati de semenii lor si fortati sa traiasca într-o lume pe care si-o doreau schimbata, majoritatea acestor suferinzi sociali vor cauta razbunare în timpul regimului puterii populare.
Aceasta saracime sociala mai înseamna, pe lânga putinatate culturala, si neputinta cotidiana. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sanatoasa”, iar refuzatii seculari au devastat sistematic, manipulati cu usurinta, vechea societate româneasca construita cu greu timp de doua sute de ani în osmoza cu Occidentul. Venise timpului vulgului, care a colonizat si a ruralizat cotidianul urban al României; „omul nou” a implantat un peisaj uman radical diferit, descris de Constantin Olariu în memoriile sale: „Acestia adusesera cu ei si mentalitatea de la tara, începusera a sadi în fata blocurilor cartofi, ceapa, morcovi, patrunjel, marar, ardei si scoteau la intrarile blocurilor presurile din bucatarii si scaunelele, pentru a casca gura, seara, la trecatori... Vara, barbatii beau la bodegi goi pâna la brâu, tiganeste, ori tolaniti în putina iarba de lânga peretii caselor, încaierarile si înjuraturile devenisera curente pretutindeni, legea pumnului si a cutitului se împamântenea, luând locul comportamentului civilizat. Ne întoarcem spre preistorie, iar Capitala suferea cel mai grav. Duminicile si în zilele de sarbatoare te soca un fenomen: putina lume buna ce mai ramasese iesea sa se plimbe la sosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele si periferiile navaleau în centru - pe bulevard, pe Calea Victoriei pâna la Palat, spre Piata Unirii -, infestând cu duhori aerul salilor de cinematograf si umplând de scuipati si râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei si aleile din Cismigiu. O lenta transformare în rau, care în curând avea sa îndeparteze Bucurestii de atmosfera si aspectul capitalelor civilizate din Europa” (Constantin Olariu, „Bucurestiul monden - radiografia unei prabusiri [1940-1970]”).
Pasajul prezentat descrie tipul de presiune pe care l-a folosit regimul comunist asupra omului civilizat, complex, rafinat, iubitor de urbanitate. Este primul pas al suferintei, presiune care pentru cei mai slabi a însemnat accceptul compromisului, pentru cei rezistenti la microb - marginalizarea, uneori suicidul, iar pentru cei norocosi, exilul.
Comunismul românesc a constat tocmai într-o particularitate sociala: lipsa de eficienta a programelor institutionale privind asanarea sociala, igienizarea si culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prabusirea din istorie a unei societati în particular si a unui popor în general este cauzata, pe de-o parte, de ignorarea voita si agresiva a periferiilor sociale, de la saraci la infirmi, iar, pe de alta parte, de indiferenta fata de cresterea demografica a pauperizarii sociale, lucru care determina popularea pâna la refuz a subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a carui forta poate matura fara oprelisti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate, dar si valori culturale construite cu greu.
Astazi, saracia progresiva care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifesta si prin demoralizare fata de propriul viitor, scepticismul fata de rezolvarea unei probleme fara spaga sau pile. Multitudinea problemelor sociale urca în progresie geometrica pe scara indiferentei oficiale, iar aceste realitati au o vechime remarcabila. Aceeasi demoralizare era traita si la începtul secolului al XIX-lea, dar si în perioada interbelica!
Constantele istorice sunt adesea ignorate deoarece accesoriile cotidiene si instrumentele de tortura sunt diferite de la o epoca la alta, însa fenomenele sunt practic identice. De pilda, nationalizarea se presupune a fi o particularitate comunista, fara precedent istoric, ceea ce este un fals.
Sute de ani, hainia domneasca pentru o tabara sau alta, o familie nobila sau o comunitate aparent opozanta sau diferita asteptarilor celui puternic, a însemnat pierderea totala a bunurilor, a sigurantei personale, finalizata cu executia capitala. Sute de ani „dreptatea a fost întotdeauna a domnului, fiind identica cu voia celui mai mare” (Daniel Barbu, „Etica ortodoxa si spiritul românesc”).
Românii au vazut în cursul istoriei lor, cu fiecare generatie chiar, astfel de peisaje cotidiene din care cei mai multi nu faceau parte si se uitau pasiv ca simpli spectatori. Astfel ca o „hainie” în plus sau în minus nu are relevanta la scara istorica. Cu atât mai mult cu cât poporului spectator i s-a dat impresia ca poate deveni posesorul unor bunuri ca urmare a unei mari „îndreptari istorice”!
A deveni proprietar, îmbogatit, din nimica toata, fara munca si cu usurinta miracolului, a însemnat pentru gloata minunea istorica împlinita. Multi au primit locuinte pe de-a gata în casele nationalizate sau noile cartiere-dormitor, însa numai daca aveau „origine sanatoasa”. Aceasta origine sanatoasa a creat si a alimentat imaginea unui privilegiu fara precedent istoric pentru cei multi si de aceea nostalgia de azi este atât de prezenta.
Regimul popular, „urându-i pe oamenii de cultura, voia sa coboare întregul popor la nivelul lor, spre a nu se mai simti în inferioritate”, lucru care i-a reusit pe deplin daca urmarim pasajele vietii sociale contemporane. Acest aspect istoric arata structura sociala a exilului românesc. Puterea nu prefera omul complex. Spre deosebire de regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, unde au existat partide socialiste puternice si miscari comuniste intelectualizante, forjând într-o populatie majoritara mult alfabetizata si educata în spirit civic, în România nu a existat decât o slaba miscare socialista. Iar în privinta comunistilor nu mai este un mister istoric ca majoritatea zdrobitoare au fost de origine straina, culturala, confesionala, istorica, antroplogica chiar, si aceasta comunitate straina întru toate avea un singur dusman: românul cultivat care ar putea la un moment sa spuna adevarul istoric spre luminarea gloatei. De aceea românul cultivat a fost eliminat sistematic cu ajutorul neconditionat, naiv si ignorant al gloatei, iluzionata cu eliberarea dintr-o istorie marginala.
Exilul românesc a cunoscut un surplus de agresivitate, putin prezent la celelalte popoare trecute în lagarul socialist. Puturosii istoriei, comozii, smecherii, lichelele, dezmostenitii si toti aceia care au subscris compromisului din nevoia de supravietuire conditionata au alimentat un cadru social vitreg realelor valori.
Triumful marxismului în Europa de Est a avut nuante si etape diferite de la un popor la altul în functie de nivelul acestuia de cultura, precedentele istorice în miscarea socialista si modalitatile de rezistenta la compromisuri, rolul Bisericii fiind primordial în acest ultim tip de educare populara.
Cucerirea României de catre comunism s-a realizat de jos în sus, prin inversarea ierarhiilor, a valorilor, a preocuparilor. Cum de au suportat unii intelectuali români distrugerea deliberata a vechilor valori si mai ales marginalizarea agresiva a semenilor lor? Comunismul s-a manifestat întâi profitând de micile lipsuri si micile defecte ale unui popor în istorie. Însa „micile lipsuri si micile defecte mai mult asociale, si nu antisociale, sunt diferit percepute si diferit judecate de cei aflati alcatuind elita si de cei alcatuind multimea. Multimea judeca cauzal si le considera dovada de omenesc. Elita judeca finalist si le considera început de rau si promisiune de catastrofa” (Serban Milcoveanu). Cei care au introdus prin export fortat comunismul în România au stiut acest lucru si s-au sprijinit pe multime pentru a elimina o minoritate demografica ce cunostea regulile jocului.
(1) “(…) Principiul demoralizator al birocratiei române în toate ramurile afacerilor sale” era atât de prezent încât “populatia bucuresteana, fata de boieri, nici cu bani, nu gaseste dreptate”. Din aceasta cauza, dar si din a altora, “demoralizarea este vizibila în toate treptele populatiei bucurestene. Caractere oneste se gasesc rar, notiunea de a cauta sa însele este înlocuita prin cea a sireteniei”. “Raportul comisarului Johann Koradin din 5 ianuarie 1854”, în Mihail Popescu, „Documente inedite din timpul ocupatiunii principatelor române de catre austrieci între 1854-1856”, f.ed., Bucvuresti, 1935, pp. 27-28
(2) Iata aici câteva exemple: „(...) Am ajuns înca atât de saturat de sila si lehamite încât sunt gata de orice. Daca ai vrea de pilda sa jefuim o familie burgheza, sa profanam o biserica sau sa circulam în pielea goala – te-as fi urmat cu aceeasi pasivitate. (...) Aceasta se numeste viata? Scriitorii o socotesc demna de a umple paginile romanelor lor. Filosofii îi gasesc tot felul de semnificatii. Si eu ma întreb de ce nu ma sinucid mai curând”. (Dinu Pillat, „Tinerete ciudata”, Editura Minerva, Bucuresti, 1984, p. 30 si 96)
„(...) Ce e de facut aici? (...) Probabil ca sunt mai mult de jumatate de duzina de oameni inteligenti, virili si liberi. Restul sunt monstri intelectuali sau creiere care si-au oprit cresterea la 11 ani. (...) Acestia sunt oamenii care fac! Iar eu trebuie sa respir cu ei.” (Mircea Eliade, „Întoarcerea din rai”, f.ed. Bucuresti, 1992, p. 60)
„(...) Mi-am înbâcsit creierul în conversatii inepte. Mi-am contorsionat fata într-un râs fortat. M-am îndobitocit timp de vreo patru ore si m-am întors în stare lamentabila. Nu mai puteam, simteam ca pleznesc. Credeam ca înnebunesc. (...) Sânt prosti stupizi, vulgari, grotesti, burghezi, marginiti, cramponi, nedelicati, plicticosi, animale. M-ar face placere sa-i scuip. Ma sufoc cu adevarat în acest mediu. Cine oare ma va scoate de aici?” (Jeni Acterian, „Jurnalul unei fiinte greu de multumit”, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, pp. 45-49)
Acestor realitati cotidiene li se vor aduce modificari substantiale prin aportul agresiv al vulgului începând cu 1945: „(...) Era un fel de goana dupa aur, când la megafoanele de pe strazi puteai auzi, din zori pâna seara, muzica populara si «patriotica» întrerupta când si când de un text popular de o vulgaritate ce ne facea sa izbucnim într-un râs sanatos: «Frunza verde de mohor,/ Sa aratam chiaburilor/ Ca poporul muncitor/ Baga pula-n curul lor» – strict autentic.” (Constantin Olariu, op.cit., p. 221).
(3) "(...) Nationalizarea s-a facut bine si repede, pâna la prânz era gata în toata tara ... ministerele plateau la timp si muncitorimea a fost asa zicând multumita, nu mai tragea la jug pentru patroni, acum era ea stapâna pe toate”. (Radu Tudoran, „Sub zero grade”, Editura Arta Grafica, f.a., Bucuresti, p. 294)
(4) „(...) Am vazut cum un savant ca doctorul Nasta a fost insultat cu ferocitate de un muncitor instruit de Florian Danalache, o persoana cu functie importanta în partid. (...) «Ba, ticalosule, ba nenorocitule!» Racnea la el muncitorul lui Danalache, amenintându-l cu pumnul”. (Radu Tudoran, op.cit., pp. 73+74)
